Omul, trup şi suflet, materie şi spirit, este singura fiinţă din lume care se poate smulge din actualitate şi-şi poate fixa scopuri deosebite ce depăşesc cadrul biologic al existenţei, dar în acelaşi timp şi o fiinţă paradoxală în care sunt reunite măreţia şi slăbiciunea. Fiind singura fiinţă din lume conştientă de sine şi având spiritul ca element diriguitor, omul depăşeşte sfera sensibilului pentru a intra într-o relaţie personală cu Creatorul său,care l-a deosebit de restul creaţiei tocmai în acest scop.

      Omul a fost adus la viaţă în urma celorlalte creaturi nu numai pentru că el reprezintă o întregire a acestora, ci şi pentru că uneşte în sine lumea materială cu cea spirituală, cele văzute cu cele nevăzute, pământul cu cerul, toate aceste dualisme care aspiră la unitate[1].Fiind deci şi spiritual, omul posedă notele caracteristice, fundamentale ale spiritului, raţiunea, simţirea şi voinţa. Omniprezentă în activitatea conştientă şi finalist orientată a omului, încercată zilnic de fiecare dintre noi în diferite situaţii de viată, voinţa aparţine aşadar, fenomenelor universului psihic, deci însuşire specific umană, podoabă a sufletului omenesc. Datorită însuşirii sale esenţiale care este libertatea, voinţa face demnitatea şi măreţia omului, ridicându-l la rang de persoană. Omul a primit, deci, puterea de a-şi stăpâni firea şi de a i se supune cui îi place. El este partener de dialog şi colaborator cu Creatorul său, căci „subiectul cuvântător este izvorul voluntar”[2]. Numai înzestrat cu o voinţă liberă, omul poate dobândi calitatea de persoană morală, căci Dumnezeu nu ne-a dăruit totul pentru a fi perfecţi ca nişte obiecte, ci ne-a lăsat cinstea ca noi înşine să dobândim desăvârşirea. Din dorinţa de a-l cinsti pe om, Dumnezeu l-a înzestrat cu facultatea de a cunoaşte bunurile superioare şi de a putea face ceea ce vrea, îndemnându-l totuşi să facă binele însă fără a-l lipsi de libertate, ci numai indicându-i calea. Deşi a primit îndemnul şi chiar porunca lui Dumnezeu să facă binele, el poate să facă ceea ce vrea (I Corinteni 9, 107). Potrivit învăţăturii creştine, omul este rezultatul special al gândirii, voinţei, bunătăţii şi planului lui Dumnezeu. Cartea Facerii precizează că omul nu a fost creat în felul celorlalte lucruri şi fiinţe, ci într-un mod aparte, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26-27), prin gândire proprie, prin sensibilitate morală şi prin voinţă liberă, adică prin facultatea omului de a se cugeta pe sine, de a-şi forma judecăţi de valoare asupra lucrurilor şi faptelor, de a deosebi binele de rău, de a cunoaşte pe Dumnezeu, de a se decide singur pentru săvârşirea sau nesăvârşirea oricărei acţiuni şi de a conlucra cu harul divin în vederea desăvârşirii morale şi dobândirii fericirii veşnice. Ele deosebesc fundamental pe om de celelalte făpturi, fac din el o valoare unică şi îl investesc cu o demnitate inegalabilă[3].

      Sfânta Scriptură recunoaşte libertatea de alegere în determinările concrete ale voinţei. Dovadă că omul a fost înzestrat de la origine cu această facultate este faptul că Dumnezeu i-a condiţionat fericirea paradisiacă de împlinirea benevolă a unei porunci speciale, iar pentru vina neascultării i-a retras harul Său şi l-a lăsat pradă suferinţei şi morţii (Facerea 11, 16). Dar şi după această alegere, prin care şi-a exercitat calitatea sa de om liber, el rămâne liber, însă cu o libertate micşorată. De aceea Dumnezeu face mereu apel la libertatea omului: „înţelepţeşte-te Ierusalime, ca să nu se depărteze sufletul Meu de la tine şi ca să nu te fac pustietate şi pământ nelocuit” (Ieremia 6, 8). Vechiul Testament ne prezintă pe om ca fiind liber să se decidă între două realităţi contrare, fără o predeterminare superioară. Verbul „a alege” se referă la actul uman al alegerii[4], „Iar dacă nu vă place să slujiţi Domnului, atunci alegeţi-vă acum cui veţi sluji” (Iosua 24, 15). Mustrarea păcătoşilor pentru fărădelegile lor, precum şi felul în care li se impută faptele, arată în mod clar că ei sunt singurii vinovaţi ai acţiunilor lor, ceea ce înseamnă că ei au fost liberi când le-au săvârşit. Domnul prin gura psalmistului zice: „Dar poporul Meu nu Mi-a auzit glasul şi Israel n-a căutat spre Mine” (Psalmul XXC, 10). Şi prin gura profetului Isaia, se arată că voinţa este liberă şi ea poate opta pentru realizarea sau nerealizarea unei fapte: „Dar ei şi-au ales căile lor şi urâciunile lor pe care sufletul lor le-a voit” (Ieşirea 66, 3). Astfel, Dumnezeu pune  înaintea poporului său, viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul, omului rămânându-i de a se decide înspre una sau alta: „Iată eu vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem: Binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi; iar blestem, dacă nu veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru” (Deuteronom 11, 26-27). În Noul Testament, Mântuitorul de asemenea face apel la libertatea omului. El nu sileşte pe nimeni, ci: „Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Apoi care e cauza ultimă a lepădării lui Israel de nu lipsa bunei voinţe? (Matei 23, 27; Ioan 5, 40). Credinţa ca ascultare (Romani 1, 5) nu este oare o faptă moral liberă? Pentru aceasta omul poate şi e dator a se sili să intre prin poarta cea strâmtă (Luca 13, 24), să caute, să ceară, să bată (Luca 11, 9), să privegheze şi să se roage ca să nu cadă în ispită (Matei 26, 41) şi să lucreze mântuirea sa cu frică şi cu cutremur (Filipeni 2, 12)[5].

     Chiar înaintea Mântuitorului, Sfântul Ioan Botezătorul face apel la această posibilitate a omului de a se decide, căci altfel nu am putea înţelege îndemnul său la pocăinţă dacă nu putea să apeleze la hotărârea liberă a ascultătorilor săi (Matei 3, 2). La fel Sfântul Apostol Pavel recunoaşte lupta voii omului cu instinctele: „Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu” (Romani 7, 18). Pe existenţa acestei libertăţi se sprijină el când se adresează iudeilor: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Evrei 2, 1,7-8). Nu numai Sfântul Apostol Pavel face apel la libertatea voinţei omului, ci toţi sfinţii apostoli, ca şi Sfântul Apostol Petru, care de asemenea îndeamnă la pocăinţă: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui lisus Hristos” (Faptele Apostolilor 11, 38)[6].

    Tot datorită libertăţii voinţei omul este pasibil, pentru faptele sale, fie de aprobare şi răsplată, fi de mustrare şi pedeapsă, înaintea propriei conştiinţe morale: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără” (Romani 11, 15), dar şi faţă de ceilalţi oameni şi mai cu seamă înaintea lui Dumnezeu „care va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Romani 11, 16). Deci, de om depinde desăvârşirea lui, efortul libertăţii voinţei nerămânând fără ecou, nerăsplătit: „că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (I Corinteni 15, 58), şi de aceea după faptele lui va fi răsplătit fiecare: „Căci Fiul Omului va să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27). Evanghelia este, deci, un eveniment al deciziei morale şi al recunoaşterii libertăţii de alegere, altfel nu s-ar putea justifica judecata finală a lumii[7].

      De aceea, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul testament, libertatea voinţei nu este definită şi nici nu i se analizează modul de funcţionare, dar Sfânta Scriptură subliniază însă, de foarte multe ori existenţa şi rolul său, ceea ce ne ajută să o deosebim de conştiinţa morală propriuzisă. Astfel, pe când aceasta se manifestă ca judecător după săvârşirea faptelor, libertatea îşi îndeplineşte rolul de organ selectiv înainte de efectuarea lor[8]. Sfânta Scriptură atestă, din acest motiv, fără doar şi poate realitatea libertăţii voinţei. Sfânta Tradiţie, cale de păstrare, transmitere şi fixare a revelaţiei, conţine de asemenea mărturii numeroase în sprijinul libertăţii voinţei. Sfinţii Părinţi privesc libertatea omului ca pe cel mai frumos şi de bun preţ cu care putea fi înzestrat omul. Ei scot în evidenţă posibilitatea omului de a se determina pe sine, caracteristică fundamentală a omului, şi prin care el se deosebeşte de tot ce nu este subiect sau persoană, de obiect sau de natură, care nu se determină pe sine în libertate ci sunt determinate.

     La Sfinţii Părinţi libertatea voinţei împreună cu raţiunea sunt elemente ale  chipului lui Dumnezeu în noi. Libertatea este câmpul posibilităţilor noastre de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Despre aceasta vorbeşte lămurit Sfântul Ioan Damaschin, el ocupându-se în mod amănunţit de libertatea voinţei[9]. Iată ce spune Sfântul Vasile Cel Mare: „Dumnezeu creează pe om, după chipul şi asemănarea Sa. Cuvintele «după chipul» indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele «după asemănare» arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibilă”[10]. „Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voinţă liber. Avea adică puterea să rămână şi să progreseze în bine, ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea şi puterea să se întoarcă de la bine şi să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduie pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin forţă”[11]. Apoi, Sfântul Vasile cel Mare arată lămurit că acţiunea voluntară stă în puterea noastră, noi suntem instanţele care cu ajutorul raţiunii, sentimentului şi voinţei ne determinăm sau nu pentru o acţiune sau alta: „Despre cele ce se întâmplă unele sunt în puterea noastră, altele nu sunt în puterea noastră. În puterea noastră sunt acelea pe care suntem liberi să le facem şi să nu le facem, adică toate acelea pe care le facem voluntar. Căci nu s-ar zice că acţionăm voluntar, dacă fapta nu ar fi în puterea noastră. Şi într-un cuvânt sunt în puterea noastră toate cele sufleteşti şi asupra cărora deliberăm. Iar deliberarea este pentru cele deopotrivă posibile”[12].

     De asemenea, Sfântul Atanasie cel Mare afirmă şi el că: „Pentru ca lucrurile nu numai să fie, ci să fie bune, Dumnezeu a binevoit ca înţelepciunea Sa să coboare în creaturi punând în ele în comun şi în fiecare în parte, pecetea chipului Său, ca să se arate astfel înţelepte şi demne de Dumnezeu”[13]. Alţi Sfinţi Părinţi, pornind de la a stabili care este cauza şi originea răului, afirmă că răul nu-şi poate avea originea decât în libertatea cu care este înzestrat omul. Astfel, Sfântul Justin Martirul şi Filosoful pune originea răului în voinţa libertăţii: ”Noi dovedim că omul prin voia liberă sau lucrează bine sau păcătuieşte”[14]. Taţian afirmă şi el categoric: ”noi nu am fost făcuţi pentru moarte, ci murim din vina noastră. Ne-a pierdut libertatea voinţei; noi cei liberi ne-am făcut sclavi şi am fost vânduţi din cauza păcatului. Nimic nu a fost făcut rău de Dumnezeu. Răutatea noi am adus-o”[15], iar Teofil de Antiohia spune: „Omul a fost creat liber şi bun. Singur s-a corupt”[16]. Metodiu de Olimp susţine şi el imposibilitatea ca omul să fie rău prin natura sa: „Cât despre cel ce săvârşeşte răul, acela nu este rău prin firea sa, ci după felul în care îşi dirijează alegerea, pentru că el hotărăşte să facă fapte care îi aduc calificare de om rău”[17]. Deci, felul de a acţiona şi intenţia celui ce acţionează fac dintr-o faptă, o faptă rea. Tot el subliniază şi motivul înzestrării omului cu libertatea de alegere: „Dumnezeu vrând să cinstească pe om, l-a înzestrat cu facultatea de a cunoaşte bunurile superioare şi de a putea face ceea ce vrea, apoi l-a îndemnat să facă binele fără să-l lipsească de liberul arbitru, ci numai indicându-i această cale[18].

     Sfântul Chiril al Ierusalimului, afirmă de asemenea, că omul este înzestrat cu voinţă liberă: „Să ştii că tu ai în suflet o voinţă liberă, prin care ai putinţa de a face cum voieşti”[19], arătând totodată că nici chiar diavolul nu poate să forţeze pe om contra voinţei sale, ci doar să-l ispitească. Asupra libertăţii ca funcţie inerentă creaturilor dotate cu raţiune, Fericitul Augustin stăruie adeseori, făcând din ea o condiţie a moralităţii: „Dacă omul nu voieşte, nu păcătuieşte”[20]. Toate acestea arată că problema libertăţii voinţei a reprezentat pentru Sfinţii Părinţi un punct esenţial, asupra căruia au pus un mare accent în vederea argumentării cât mai raţionale, bineînţeles pe baza Sfintei Scripturi, a acestui dar cu care omul a fost înzestrat şi în baza căruia el poate ajunge la asemănarea cu Creatorul care l-a înnobilat în vederea atingerii scopului spre care este chemat. Cu ajutorul raţiunii, omul sesizează când lucrează liber sau când este constrâns să acţioneze. Prin intermediul ei, voinţa este solicitată să opteze pentru una sau alta din posibilităţile pe care i le înfăţişează raţiunea, să delibereze, să se decidă. Această calitate de a hotărî în vederea executării unei acţiuni nu şi-ar avea nici un sens, dacă omul nu ar fi liber. De asemenea, în orice clipă omul simte că se hotărăşte în acţiunile pe care le execută, de la sine, şi nu dintr-o cauză externă sau internă. De gândirea noastră se leagă în mod necesar şi libertatea voinţei, pentru că a gândi înseamnă a prevedea scopuri şi a găsi mijloace pentru realizarea acestor scopuri. Ori, fără libertatea voinţei nu s-ar putea ajunge la aceasta, iar omul nu s-ar mai putea numi fiinţă raţională. În momentul când săvârşeşte o faptă, omul e conştient că oricâte motive s-ar excita asupra sa, care să-l determine la această faptă, el o săvârşeşte numai prin alegerea sa proprie[21]. Omul e conştient şi că el poate să se hotărască şi în vederea omiterii unei fapte în vederea săvârşirii în locul ei a unei alte fapte sau chiar de a lua hotărârea de a nu acţiona. Deci, libertatea voinţei este un fapt despre care sentimentul omului mărturiseşte atât de sigur încât ea nu poate fi tăgăduită. Regretul care se iveşte în urma săvârşirii unei fapte pe care omul nu a fost silit să o întreprindă, ci a întreprins-o din propria sa voinţă, putând să o omită, ba chiar trebuind să o omită, atestă şi el realitatea libertăţii voinţei. Judecata societăţii care stabileşte principii şi ne declară responsabili este un alt argument raţional în favoarea libertăţii voinţei. Prin prisma ei, responsabilitatea este înţeleasă ca decurgând din însăşi natura umană, în sensul că toţi oamenii sunt liberi şi egali, deci şi responsabili[22]. Simţindu-se responsabil şi fiind făcut responsabil de către societate pentru acţiunile sale, omul este liber. Omul distinge calităţile naturale de cele morale. Cele naturale aparţin prin fire omului, celelalte se dezvoltă prin voinţă şi atrag lauda celor ce şi le-au însuşit. Şi ordinea morală vine în susţinerea realităţii libertăţii voinţei. Voinţa este cea cu ajutorul căreia omul e dator a îndeplini această ordine. Doar fiind liber omul poate distinge binele de rău, voinţa alegând direcţia pe care doreşte să o urmeze. Dacă acest dar al omului nu ar exista, nu ar exista nici răsplata sau sancţiunea între oameni, deoarece conştiinţa libertăţii face ca relaţiile între oameni să se desfăşoare printr-o concordare a acţiunilor faţă de bine şi faţă de rău.

• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!