Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele

b.1. Pilda slugilor care-şi aşteaptă stăpânul de la nuntă (12, 35-38)

b.2. Pilda slugilor care a cunoscut şi a slugii care nu a cunoscut voia stăpânului (12, 47-48)

b.3. Pilda celor invitaţi la cina cea mare (14, 15-24)

b.4. Pilda omului care vrea să-şi zidească turn şi a împăratului care se pregăteşte de război (14, 28-33)

        În timpul acelei cine, la care Domnul a avut prilejul să spună pilda cu locurile cele de sus şi a dat o învăţătură de bună-purtare şi modestie fariseilor celor trufaşi, tocmai cu acest prilej a spus şi parabola cu cina cea mare. În ea ne prezintă, prin cuvinte şi lucruri cunoscute şi comune, bunătăţile cereşti şi binecuvântarea dumnezeiască de care vor avea parte adevăraţii creştini. Prilejul pentru această parabolă i l-a dat Domnului unul din cei ce şedeau la masă la acea cină. Acesta, când a auzit învăţăturile minunate ale Domnului, pe care le spunea comesenilor şi stăpânului casei şi mai ales despre răsplata de la Dumnezeu, a vrut să-L pornească pe Domnul să spună şi alte sfaturi de acest fel şi a zis: „fericit cel care mănâncă pâine în împărăţia lui Dumnezeu” (v. 15).

Adică este fericit cel ce va fi învrednicit să şadă împreună cu Mesia, cu proorocii şi cu patriarhii la masa de taină a lui Dumnezeu. Acela se va împărtăşi de bucurie şi veselia dumnezeiască. Domnul a aprobat această idee, fiindcă de fapt sunt fericiţi cei ce vor fi învredniciţi să dobândească bunătăţile duhovniceşti şi dumnezeieşti ale împărăţiei lui Dumnezeu. Dar cine sunt cei ce vor dobândi această imensă fericire? O vor dobândi oare evreii care îşi închipuiau că numai lor li se cuvine, pe drept, împărăţia lui Dumnezeu? O vor dobândi toţi câţi se numesc creştini? Oare nu respinge nimeni această fericire de mult preţ? În clipa în care este exceptat de la măreţia ei? Iată marea întrebare, pe care Domnul o dezleagă în această parabolă.[1]

Deoarece Domnul împreună cu ascultătorii Săi se aflau la cină, îşi împleteşte minunata parabolă tot în jurul cinei: „Un om oarecare a făcut o cină mare şi a chemat pe mulţi” (v. 16). Cine este omul bogat şi darnic care a făcut cina şi de ce se spune despre cină că este mare?

Nu este un rege pământesc care oferă o cină materială şi pământească, ci Însuşi Dumnezeul cel mare şi nemărginit care a pregătit, de la întemeierea lumii, o împărăţie de bucurie şi desfătare. Este Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, care a venit în lume şi „întemeiează o împărăţie ca mulţi să mănânce şi să bea la masa Lui” (Lc. 22, 29-30). Şi în chip firesc este „mare” cina aceea, deoarece a pregătit-o Însuşi Dumnezeu, care este mare. Dar este mare şi minunată cina şi din pricina bunătăţilor care se pot mânca la ea. Căci acolo este mana cea tainică şi dumnezeiască a Sfintei Cuminecături. Acolo se dau din belşug haruri şi binecuvântări, acolo sunt desfătări duhovniceşti şi parfumuri de bună mireasmă ale Duhului Sfânt. Acolo cete de îngeri cântă imnuri cu dumnezeiască armonie. Acolo toate sunt sublime şi dumnezeieşti.[2]

Este mare acea cină, este excepţională cinstea şi fericirea oferită celor care participă la cina aceasta. Deoarece la ea nu sunt oferite mâncăruri obişnuite, care îndulcesc pentru o clipă şi aţâţă în mod plăcut nervii gustativi, iar apoi răzvrătesc trupul împotriva sufletului. Ci acolo este „pâinea cea vie care s-a coborât din cer” (In. 6, 51), adică însuşi trupul şi sângele Domnului nostru Iisus Hristos. El a binevoit să ne lase Sfânta Împărtăşanie, această cea mai mare binefacere şi dăruire a Lui, ca prin ea să intrăm într-o legătură strânsă şi continuă cu El. „În Sfânta Euharistie nu luăm o pâine obişnuită şi o băutură obişnuită, ci însuşi trupul şi sângele lui Iisus cel înviat”, zice Sfântul Iustin martirul şi filozoful. Şi astfel: „Hristos este în noi şi mamă şi hrană; căci ne-a născut spre o viaţă nouă şi ne hrăneşte cu trupul şi cu sângele Său”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.[3]

Această hrană a cinei celei mari nu are în vedere plăcerea şi creşterea trupului, ci progresul şi desăvârşirea duhovnicească. Hrana aceasta împărtăşeşte din belşug darul Duhului Sfânt acelora care gustă cu vrednicie din ea; îi întăreşte în lupta împotriva păcatului; îi sfinţeşte, îi face cu adevărat „purtători de Dumnezeu”, în stare să umble cu statornicie şi neclintiţi în călătoria vieţii acesteia, pe drumul virtuții, până când vor ajunge la cina dumnezeiască din cer, în împărăţia bucuriei negrăite şi a fericirii. Fiindcă cina cea mare se începe din viaţa aceasta, dar se continuă în cea viitoare, ca o stare de necontenită şi nemărginită bucurie şi veselie.[4]

Aşadar o astfel de cină ne-a pregătit împăratul cerului din dragoste către noi. Trebuie să admirăm mai cu seamă iubirea Sa, căci la această cină „a chemat pe mulţi”. A chemat mai întâi poporul evreu, care numai el în mijlocul popoarelor pământului, a cunoscut şi a adorat pe unul Dumnezeu adevărat. Apoi a chemat orice neam şi orice popor de pe pământ. A deschis larg uşile împărăţiei Sale şi cheamă toate popoarele să intre şi să se bucure de desfătare şi binecuvântare (cf. Is. 25, 6-8).

Când a venit ceasul cinei, Dumnezeu a făcut şi o chemare finală: „Şi a trimis pe robul său la ceasul cinei să zică celor chemaţi: veniţi căci toate sunt pregătite” (v. 17). Propovăduirea lui Ioan Botezătorul şi în special chemările lui Hristos Însuşi erau, desigur, cea mai importantă dovadă că toate sunt pregătite şi harul mântuitor este oferit din belşug tuturor celor chemaţi. „Veniţi”, repetau apoi apostolii, veniţi căci Mântuitorul a venit în lume, a săvârşit jertfa cea mare şi prin ea a sfințit masa în altarele sfintelor biserici, pentru cina cea mare a dumnezeieştii Cuminecături. Adevărul Evangheliei este împărţit ca o apă rourată şi curăţitoare. Duhul Sfânt vă oferă harul prin Tainele Bisericii. Veniţi dar, popor al lui Israel, ca să primiţi bogăţia harului lui Mesia, pe care l-au aşteptat părinţii voştri atâtea veacuri la rând. Aceasta a fost chemarea adresată evreilor.[5]

Grăbiţi-vă, repetă apoi Biserica prin predicarea Evangheliei, către toate neamurile: „Iată acum vreme potrivită, iată acum zi de mântuire” (II Cor. 6, 2). Pocăiţi-vă, schimbaţi-vă, îmbrăcaţi haina serioasă şi sfântă a virtuţii ca să primiţi binecuvântarea cinei. „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, ca să vă bucuraţi la masa cea sfântă, împărtăşindu-vă cu pâinea vieţii. Din ziua de importanţă mondială a Cincizecimii şi până azi aceste chemări se repetă mereu de către oameni. Dar să vedem în ce chip au răspuns evreii şi ce răspundem şi noi astăzi la chemarea aceasta de foarte mare cinste.[6]

Este firesc ca fiecare să se aştepte ca cei chemaţi la o cină atât de aducătoare de bucurie să se grăbească cu râvnă ca să se împărtăşească de cinste şi de fericire. Dar, din păcate, „toţi au început să se scuze, unul câte unul”, zice parabola.

Atât evreii, cât şi unii creştini rămân surzi şi nesimţitori la chemarea aceasta, aducătoare de atâta cinste şi de mântuire. Amăgiţi de vraja şi de plăcerile lumii, cu care diavolul otrăveşte inimile oamenilor, se scuză într-un glas şi într-un cuget că nu pot lua parte la bunătăţile cereşti şi veşnice, din pricină că umblă să dobândească pe cele pământeşti şi trecătoare. Adevărata pricină a refuzului este cea arătată de Domnul, care zice: „M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu” (In. 15, 24); au urât religia şi viaţa virtuoasă, însă nu au nici sinceritatea de mărturisi această ură. Ci găsesc tot felul de pretexte şi îndreptăţiri cu care încearcă să se convingă pe sine şi pe alţii, că sunt în rânduială. Domnul raportează în parabolă câteva îndreptăţiri de acest fel, care sunt nedrepte şi neadevărate.[7]

Cel dintâi îi zise: „Am cumpărat un ogor şi am nevoie să mă duc să-l văd, te rog să mă ierţi” (v. 18). Cel dintâi aparţine acelor categorii de oameni iubitori de avuţie, care neîncetat cumpără, vând, clădesc case, adună averi, şi fac agricultură. Ei socotesc că prin mijlocirea acestor lucruri, îşi vor sătura sufletele flămânde. Dar inimile lor s-au lipit de aceste averi. Iar când glasul Evangheliei îi cheamă să se îngrijească de un alt ogor, neasemănat mai scump, de ogorul sufletului lor cel veşnic, ei răspund: consideră-mă scuzat şi îndreptăţit, căci am de împlinit o datorie mai grabnică: să văd şi să mă bucur de ogorul meu. Poţi să vezi şi mâine ogorul. El nu dispare din locul lui. Pe când prilejul şi darul mântuirii nu-l vei mai afla niciodată, dacă îl laşi să-ţi scape.[8]

Cu alte cuvinte, grija şi îngrijorarea pentru mântuirea noastră, pregătirea sufletească pentru dumnezeiasca Împărtăşanie, nu sunt o piedică în munca cu care ne susţinem viaţa. Dar grija şi îngrijorarea pentru a ne mări averea, nu sunt şi nu trebuie să fie mai mari decât nevoia de mântuire.[9] Aşadar, să nu pretextăm că avem nevoie să ne îngrijim de averea noastră. De altfel, atât câştigul, cât şi averea rămân aici pe pământ. Dar dacă vom pierde prilejul de mântuire, dacă suntem indiferenţi la chemarea lui Dumnezeu şi pierdem viitorul nostru veşnic, atunci vai de noi!

„Şi altul a zis: mi-am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc; rogu-te să mă ierţi” (v. 19). Acest al doilea din cei chemaţi la cina cea mare este încurcat în grijile negoţului, în întreprinderile neterminate, în care l-a aruncat datoria de bogăţie şi dorul de plăceri şi de desfătări trupeşti, care însoţesc bogăţia. Deci vrea să încerce acum dacă boii pe care îi cumpără sunt buni de plug, deşi este ceasul în care el trebuia să meargă la cină, unde fusese chemat. Dar chiar dacă cina ar fi fost a doua zi, nici atunci n-ar fi fost vreo nădejde să-şi facă timp să se ducă. Pentru că a doua zi ar avea griji noi în privinţa negoţului, alte îngrijorări şi nelinişti. Dacă omul nu dă mai mult preţ sufletului său, decât boilor şi banilor, atunci el nu va afla niciodată vreme şi mijloace, ca să se îngrijească de sufletul său.

Cât de adeseori se întâmplă acest lucru trist! Mulţi dintre cei care au funcţii, cei ocupaţi în întreprinderi şi în meşteşuguri, când aud că se cuvine să se îngrijească şi de mântuirea lor, să se pocăiască, să se roage, să meargă regulat la sfânta Biserică, să mediteze la Legea lui Dumnezeu, să se pregătească pentru cina Sfintei Împărtăşanii şi pentru cina împărăţiei Cereşti, au la îndemână îndreptăţirea următoare: „Unde ne lasă pe noi treburile! Sunt atât de ocupat… Când voi termina, atunci voi merge şi la biserică…”.[10]

Dar oare se termină vreodată aceste treburi? Ele nu au sfârşit niciodată. Cu cât are cineva mai multă râvnă pentru aceste treburi, cu atât ele se înmulţesc. Dacă ar vrea să înţeleagă care este preţul sufletului său, desigur n-ar aduce niciodată astfel de îndreptăţiri. Pentru că în viaţa lui de negustor şi de afaceri, când se prezintă o ocazie sigură de a realiza mult câştig, el nu va prefera niciodată câştigurile mici, lăsându-le pe cele mai mari. Dacă ar vrea să ştie că lumea întreagă cu toate ale ei nu preţuieşte cât preţuieşte sufletul său, el n-ar prefera niciodată acele puţine nimicuri ale plăcerilor lumii.[11]

Şi apoi, cum îndrăzneşti, creştine, să te scuzi cu munca ta, că nu te lasă să te ocupi de sufletul tău, întrucât numai o singură zi a săptămânii este duminica? Anul are cincizeci şi două de duminici şi cam tot pe atâtea sărbători mari, în care ar trebui să-ţi încetezi lucrul tău. Nu poţi să mergi duminica la biserică, să asculţi şi să înveţi ceva de folos pentru suflet? Ba desigur poţi. Dar te încurci în cele materiale, nu ţi-a mai rămas nici cel mai mic interes pentru mântuirea sufletului tău; şi de aceea îţi este foarte uşor să calci în picioare odihna duminicii.[12]

O foloseşti şi pe aceasta, fie în lucruri trebuitoare trupului, fie în distracţii. Acele ore preţioase ale duminicii, care ar trebui să fie închinate faptelor de virtute, ca acestea apoi să rodească şi să aducă folos şi în celelalte zile ale săptămânii, sunt cheltuite în fapte de pierzanie. Sunt petrecute în baruri, în centre de distracţii, în dansuri, în jocuri de cărţi, în locuri unde se spun şi se fac acele lucruri, care strică mintea, inima şi sănătatea omului. Statisticile dovedesc că cele mai mari şi multe crime se întâmplă în intervalul dintre seara de sâmbătă până în dimineaţa de marţi. Cea mai sfântă zi, duminica, cea consacrată adorării lui Dumnezeu, este închinată adorării lui satana.

„Şi altul a zis: mi-am luat femeie şi de aceea nu pot să vin” (v. 20). În cazul acesta, avem de a face cu o credinţă deşartă, o superstiţie populară, după care nu este îngăduit unui om căsătorit să meargă la biserică, la cina cea mare. El zice că nu poate să meargă la cină din pricina că este necurat, fiind căsătorit. Dar adevărul este că şi el, ca şi cel dinaintea lui, nu vrea. Vrednic de semnalat este faptul că acesta nu adaugă la refuzul său nicio formulă de politeţe, precum făcuseră cei dinaintea lui: „te rog să mă ierţi”. Ci, ca şi cum ar fi vorba de un lucru inevitabil, în urma unei căsătorii, răspunde de-a dreptul: nu pot să merg.[13]

Căci dragostea către Hristos trebuie pusă mai presus de orice altă dragoste faţă de orice persoană sau lucru din lumea aceasta. Domnul spune în chip limpede: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă sau pe fiu sau pe fiică sau pe soţie mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37; Lc. 14, 26). Iubirea către Hristos trebuie să fie măsura, etalonul iubirii noastre către orice altă persoană dragă. Numai în caz că un creştin iubeşte pe Hristos va ajunge să iubească şi pe soţie şi pe celelalte persoane din familia sa într-un mod aducător de mântuire.[14]

Iată, aşadar, că nişte lucruri şi nişte relaţii foarte îngăduite şi legale, cum sunt ogorul, comerţul, afacerile, viaţa conjugală, când ele duc la îngrijorări şi la plăceri trupeşti, când împiedică viaţa duhovnicească şi virtutea, atunci se prefac în nelegiuiri şi fapte rele. Toate acestea nu îi pot îndreptăţi pe creştini pentru refuzul şi indiferenţa la chemarea lui Dumnezeu. În parabolă, Domnul se referă numai la aceste câteva îndreptăţiri. Dar acestea reprezintă mulţimea altor scuze cu care oamenii socotesc că sunt în ordine. Câţi nu motivează pretextul că viaţa religioasă este dificil de împlinit! Şi câţi cred că pot rămâne departe de religie, fiindcă cutare sau cutare, care duc o viaţă religioasă, sunt nişte ipocriţi! Sau fiindcă cutare preot nu este vrednic de chemarea lui! Ei fac ca şi cum Hristos le-ar fi spus să urmeze pe unul sau pe altul dintre aceşti ipocriţi.[15]

Dar Hristos îi cheamă pe oameni să-L urmeze numai pe El. Câţi nu-şi duc viaţa în răzvrătire şi vor să aibă parte la lucrurile lumii, ca să se îngrijească, chipurile, de mântuire, când vor mai îmbătrâni! O mulţime de îndreptăţiri, de care David voia să fie izbăvit: „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să mă îndreptăţesc pentru păcatele mele” (Ps. 140, 4). Aşadar pentru astfel de îndreptăţiri şi pretexte, oamenii rămân departe de cina dumnezeieştii Împărtăşanii, departe de viaţa evlavioasă. Ani întregi trec şi ei nu se apropie de Biserică ca să se împărtăşească. Şi chiar dacă vin la biserică, cei mai mulţi întorc spatele şi pleacă în clipa în care preotul îi cheamă să se apropie la masa cinei.

De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur, adresându-se ascultătorilor săi, spunea: „De aceea noi spunem acestea şi stăm mărturie, pentru ca în ziua Judecăţii să nu aveţi îndreptăţire şi să nu puteţi spune că nimeni nu v-a învăţat, nimeni nu v-a mărturisit, că n-aţi ştiut că asta este păcat”.[16]

O astfel de purtare, plină de indiferenţă şi uscăciune a invitaţilor, era imposibil să nu trezească supărarea celui care îi invitase: „Mâniindu-se atunci stăpânul casei, a zis…”. Stăpânul casei este Dumnezeu. Refuzul nerecunoscător pe care l-au adresat evreii la chemarea lui Hristos, înseamnă răzvrătire şi dispreţ împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Răzvrătirea aceasta a trezit mânia lui Dumnezeu împotriva evreilor, pricinuind întreruperea relaţiilor Sale cu ei şi înstrăinarea lor de El.[17]

Dar în orice vreme, în acelaşi fel, dispreţuirea îndrăzneaţă cu care întâmpină uneori chiar şi creştinii botezaţi mila lui Dumnezeu, pocăinţa, Sfânta Împărtăşanie, înseamnă dispreţ şi nemulţumire faţă de Însuşi Dumnezeu, care cheamă pe oameni la această cinste şi fericire. Iar dispreţul acesta va stârni la sfârşit mânia lui Dumnezeu, care va face să se despartă total de Dânsul aceşti creştini răi. Va veni o vreme în care cei ce au refuzat cina, vor dori s-o guste, dar atunci va fi cu totul zadarnic. Vor păţi şi ei cum a păţit Isav, care a dispreţuit dreptul său de întâi-născut schimbându-l pe o farfurie de linte. „Şi apoi, când a vrut să moştenească binecuvântarea, a fost nebăgat în seamă; deşi a căutat-o cu lacrimi, nu a avut cum să schimbe hotărârea”, zice dumnezeiescul Pavel (Evr. 12, 17).

De ar vrea să se gândească ce crimă fac împotriva lor înşişi, ce sinucidere duhovnicească săvârşesc cei ce preferă să câştige farfuria de linte, adică desfătarea vremelnică a acestei lumi, dar leapădă şi dispreţuiesc chemarea lui Hristos la mântuire, desigur ar fi cuprinşi de teamă şi groază.[18]

Însă cina nu trebuia să se strice, prin faptul că cei întâi chemaţi au refuzat să vină. Mulţi comeseni trebuiau să se desfăteze cu ea. De aceea stăpânul casei „a zis slugii sale: ieşi îndată în pieţe şi ulițe şi cheamă, pe neputincioşi, pe orbi şi pe şchiopi…”.

Este vrednic de luat aminte faptul că stăpânul casei, dând robului porunca să cheme oamenii de pe drumuri şi de la graduri, zice: „Sileşte-i să intre”. Dar cum să-i silească? Să întrebuinţeze violenţa, armele? Evident că nu! Ci să facă o presiune răbdătoare, până ce îi va convinge. Cu alte cuvinte, apostolii şi păstorii Bisericii niciodată n-au propovăduit adevărul Evangheliei prin forţă şi arme, precum a propovăduit Mohamed rătăcirea lui între credincioşii lui. Din nefericire şi unii papi ai Apusului au întrebuinţat cruciadele şi inchiziţia. Trimişii lui Dumnezeu trebuiau să ducă lupta împotriva necredinţei numai prin arme duhovniceşti. Ei trebuie să le mânuiască cu cea mai mare stăruinţă şi răbdare. „Armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu să dărâme întăriturile” zice Sf. Apostol Pavel (II Cor. 11, 4).

Aşadar, ca şi cum Domnul ar fi zis către apostolii Săi: puneţi cu stăruinţă hotărârea şi convingeţi pe închinătorii de idoli să primească adevărul. Convingeţi-i că în adevăr Dumnezeu îi cheamă spre adevărata fericire; că această chemare nu este o amăgire şi o bătaie de joc spre nefericirea lor, ci este o serioasă descoperire spre fericirea lor. Ei se tem să se apropie, dar voi întăriţi-i. Precum un sărac cerşetor nu poate să fie cu uşurinţă încredinţat că un boier foarte bogat îl cheamă în palatul său ca să-l adopte ca fiu; precum risipitorul nu-şi închipuia că tatăl său îl va primi cu atâta bunătate, tot aşa şi marii păcătoşi, care nu cunosc încă bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, se poartă la fel.[19]

Ei doresc să se apropie de Dumnezeu, dar nu îndrăznesc. Se tem. Au mustrări de conştiinţă, nu le vină să creadă că Dumnezeu îi poate primi şi pe ei cu bucurie şi îi poate aşeza cu drepţii şi cu sfinţii. Aşadar, iată de ce Domnul a dat poruncă păstorilor Bisericii Sale să întrebuinţeze toate mijloacele de convingere, până ce păcătoşii se vor încredinţa şi vor alerga cu bucurie la cina cea mare, aproape de Dumnezeu. O, cât de mare este bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu![20]

Dumnezeu pe cei săraci, dar smeriţi şi buni, îi consideră vrednici să împodobească împărăţia Sa cea cerească şi să alcătuiască familia numeroasă şi fericită a fiilor Săi, care vor primi fericirea şi slava cea de la Dumnezeu. Creștinul să nu fie neliniştit dacă este sărac şi neînsemnat şi aparţine rândurilor poporului, întrucât a primit cu inimă bună chemarea lui Dumnezeu la cină şi doreşte să fie creştin adevărat, în faţa lui Dumnezeu este vrednic de multă cinste şi respect. Dar să nu se laude nici creştinul care are avere, poziţie socială, cunoştinţe ştiinţifice sau neam mare, căci toate acestea vor trece ca visele, care în câteva clipe ne înalţă pe tronuri regale sau în turnuri de sticlă. Să nu îi dispreţuiască creştinii pe săracii pe care îi cinsteşte Dumnezeu şi îi cheamă la cina Sa. Hristos nu se ruşinează să-i numească pe săraci „fraţi ai Săi”. Iar dacă creştinii bogaţi nu-i consideră şi ei fraţi, nu pot avea nicio legătură cu Hristos.[21]

În al treilea rând, gruparea cărturarilor şi fariseilor părea formată dintre evreii cei mai evlavioși şi că are cele mai multe posibilităţi să intre la cina împărăţiei lui Dumnezeu, însă n-a primit loc la chemare şi a fost exclusă de la cină. Iar vameşii şi păcătoşii, care păreau străini şi lepădaţi, s-au pocăit şi s-au grăbit să ia parte la cina cea dumnezeiască. Din toate aceste fapte putem trage o învăţătură de mare însemnătate pentru noi. Cei ce astăzi sunt credincioşi şi urmează o viaţă creştină, să nu se încreadă în virtuţile şi în vrednicia lor, închipuindu-şi că şi-au asigurat raiul prin dreptate, să nu dispreţuiască şi să nu osândească pe cei ce trăiesc încă în păcat, fiindcă situaţia ar putea uşor să se inverseze.[22]

Precum li s-a întâmplat odinioară fariseilor, la fel li se va întâmpla şi celor care se poartă ca fariseii, în orice vreme ar trăi ei. „Cei dintâi vor fi cei de pe urmă şi cei de pe urmă dintâi”, de aceea: „Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă”, zice Sf. Apostol Pavel, (I Cor. 10, 12). Cei ce s-au învrednicit să cunoască adevărul Evangheliei şi să meargă pe drumul cel bun trebuie să trăiască în desăvârşită smerenie, „să-şi lucreze mântuirea cu frică şi cu cutremur”, adaugă tot apostolul (Fil. 2, 12).[23]

• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!