Biserica, o Cincizecime continuă în lume

       Participam astăzi la o dinamică formidabilă a lucrurilor şi care se numeşte totodată schimbare, aceasta fiind impusă nu de cauze obiective, dispuse de natura înconjuratoare, ci de omul care stăpâneşte această natură, de cauze eminamente subiective. Omul, având cele mai mari daruri de la Dumnezeu şi anume libertatea, spiritul şi raţiunea, tinde a crea, pentru că este chip al Creatorului, şi a dărui din lucrările sale tot aşa imitând Creatorul, dar firea sa fiind pervertită de păcat nu mai rămâne pe aceeaşi linie cu Creatorul Său, dorind să iasă de sub tutela şi chiar înaintea Acestuia, bazându-se pe „aptitudinile” sale crede că Îl poate imita şi depăşi pe Dumnezeu, dar fără ajutorul Lui. Aici se înşeală omul şi perseverează în încercare, sperând că îndrăzneala sa cuprinsă de mândrie va cuceri lumea. Însuşi Domnul şi Mântuitorul Hristos a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan15, 5), iar aceasta a spus-o nu din mândrie dorind să arate că El este Cel care stăpâneşte lumea, ci că Dumnezeu îl iubeşte pe om şi doreşte participarea Sa la lucrările Lui ca acestea să fie pline de dreptate şi veşnice[1].

     Privind atent în istorie, omul, indiferent de poziţia sa socială a încercat să se depărteze de Dumnezeu dorind a face lucruri nedrepte, el considerându-le drepte în opoziţie cu Dumnezeu. Setea şi ideea aceasta de a arăta că el este centrul tuturor lucrurilor (idee vehiculată de filosofia antică greacă şi preluată de umanism în sec. XV-XVI), îl exclude automat pe Dumnezeu şi pe celălalt de lângă el chiar dacă îi implică la un moment dat în viaţa lui, şi aceasta numai formal vorbind. El devine egoist, formându-şi propriul „univers al ideilor”[2].

    E puţin dificil să vorbim despre scopul principal al omului în asemenea vremuri, când toate lucrurile mai puţin importante devin foarte importante şi invers, dar este nevoie de un „refresh” care să ne arate originile, să redescoperim ce suntem cu adevărat şi cum trebuie să ne raportăm la ceea ce suntem. Acest modernism nu trebuie privit ca un inamic al omului religios, ci trebuie asemenea îndemnului Sfântului Vasile cel Mare să culegem ca albinele tot ceea ce este bun şi să-l punem în folosul nostru. Am amintit puţin mai devreme că este nevoie de un „refresh”, care să ne arate originile, şi să devenim astfel originali în modul nostru de viaţă şi nu pradă ideilor şi plăcerilor altora, care au devenit astăzi modele de viaţă modernă. Întoarcerea la origini nu înseamnă habotnicism sau incultură, ci trăirea în adevăr şi viaţă virtuoasă care îl fac pe om liber şi responsabil în relaţia sa cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu. A fi modern nu înseamnă să fi robul tuturor ideilor şi jocurilor altora, care încearcă uşor să ne fărămiţeze şi această credinţă pe care o mai avem. ind cuprinşi de viteza secolului XXI şi de această bulversare de false idei, principii şi libertate haotică, omul se îndepărtează încet de ceea ce este esenţial, se îndepărtează de spiritual, îşi creează propria credinţă exclamând “am dumnezeul meu”; îşi construieşte o “religie internă” devendind egoist, nerecunoscându-şi originile şi ce înseamnă Biserica. Acest lucru este trist, gândindu-mă la ţările europene care deja consideră religia, biserica şi credinţa drept un mit, nişte poveşti care nu mai au nici măcar o scurtă vibraţie a inimii la auzirea lor. Noi românii şi cu fraţii noştri întru credinţă (ruşi, bulgari, greci ş.a.) trebuie să dăm slavă Lui Dumnezeu pentru această mare moştenire vie care arde încă înlăuntrul poporului. Noi, încă, ne mai putem numi creştini cu adevărat, căci cu toate influenţele occidentale ştim să rămânem creştini autentici, păstrători neclintiţi ai Bisericii Lui Hristos în care Sfânta Tradiţie rămâne neatinsă şi se dezvoltă neîncetat. A susţine necesitatea unui “refresh” în care trebuie cuprinsă nevoia de a ne întoarce la credinţă, la adevăr, nu înseamnă debarasarea de prezent, ci raportarea prezentului la origini pentru a crea un prezent original, creştin autentic bazat pe adevăr şi libertate în Hristos Domnul. Aşa cum ne spune Sfântul Grigorie de Nyssa „creştinismul reprezintă înaintarea statornică”[3] şi bine spune că noi suntem păstrători fideli, trăitori şi cei care dezvoltă cuprinsul Sfintei Tradiţii, rămânând statornici în conţinutul ei[4]. Noi creştinii, ne putem numi şi tradiţionalişti, deoarece moştenim ”cuvintele vieţii”, revelaţia dumnezeiască autentică, care s-a dezvoltat şi se dezvoltă în continuare fără ca şi conţinutul ei să se schimbe, ci cum a arătat Vincenţiu de Lerin ”nu trebuie să însemne o schimbare (permutatio), adăugare de ceva ce nu se armonizează cu formulările de la început, reducere de ceva din acelea, ci o creştere organică din acelea după modul cum creşte organismul bărbatului din copil”[5].

     Este foarte important să rămânem creştini tradiţionalişti autentici, nezdruncinaţi de cele ce sunt în această lume, trăitori adevăraţi al celor ce sunt cuprinse în Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, în care dăinuie Revelaţia Dumnezeiască. „Revelaţia divină fiind actul prin care Dumnezeu iese din Sine, descoperindu-Se oamenilor aleşi prin lucrările şi prin Cuvântul Său, făcându-le cunoscut acestora tot ceea ce este necesar pentru mântuirea lor”[6].

    Revelaţia dumnezeiască este „descoperirea tainei celei din veac ascunsă, arătată prin Scripturile proorocilor, după porunca veşnicului Dumnezeu şi cunoscută la toate neamurile, spre ascultarea credinţei” (Romani 16, 25-26). Revelaţia divină s-a făcut în două moduri:

• „în mod indirect, din chiar momentul creaţiei, prin cosmos şi prin om, adică prin natura creată”[7] şi
• în mod direct, supranatural şi personal, mai întâi prin cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor în rai, apoi prin cuvintele profeţilor şi în mod desăvârşit sau plenar prin Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat![8]

    Acest prim mod prin care Dumnezeu se revelează se numeşte revelaţie naturală, arătându-se clar scopul pe care îl urmăreşte: „Cosmosul a fost adus la existenţă pentru a fi cunoscut de o fiinţă pentru care e creat şi, prin aceasta, pentru a realiza între Sine şi acea fiinţă raţională creată un dialog, prin mijlocirea lui. Acest fapt constituie conţinutul revelaţiei naturale”[9]. Descoperirea Lui Dumnezeu în natură este insuficientă, incompletă, având limitele ei. Acest tip de revelaţie a fost recunoscut chiar şi de cei mai mari fizicieni, laureaţi ai premiului Nobel (a se vedea Cosmogonia şi procesul antropic). Al doilea mod, direct, prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor se numeşte Revelaţie supranaturală sau pozitivă, „deoarece prin ea Dumnezeu Se comunică în mod supranatural, este acceptată prin credinţă şi cuprinde adevăruri care depăşesc puterea de înţelegere a fiinţei umane”[10]. Acest mod de Revelaţie supranaturală este posibilă, deoarece Dumnezeu este Persoana spirituală absolută, „orientată ontologic spre comuniune şi în acelaşi timp, El vrea şi poate să Se comunice făpturilor create după chipul şi asemănarea Sa, chemându-i la comuniune prin această descoperire”[11] şi datorită faptului că omul, persoana spirituală şi corporală creată, „este orientată ontologic spre prototipul său, spre comuniunea cu Creatorul şi Proniatorul său şi astfel poate şi el să primească şi să răspundă la cele comunicate de Dumnezeu”[12].

     Adevărata libertate reprezintă necesitatea liber consimţită (într-o exprimare socratică). Libertatea haotică despre care am mai amintit, voită după propriile “pofte”, naşte o legislaţie şi “morală” proprie şi totodată “oferă” puterea de a emite afirmaţii gratuite care bulversează, smintesc, iar de cele mai multe ori, prind rădăcini şi în anumite împrejurări sunt considerate ca fiind bune şi adevărate. Această atmosferă “canceroasă” în care de multe ori ideile sunt răspândite din răutate, probabil chiar plictiseală sau invidie ori mai degrabă neştiinţă, provoacă “metastaze” cumplite mai ales acolo unde imunitatea este scăzută.

       Neştiinţa sau necunoaşterea, indiferent de poziţia socială, nu sunt scuzabile sau iertate mai ales când acestea devin “temelia” unei organizaţii capabile să şubrezească adevăruri de necontestat, chiar să stârpească întreaga omenire. Neştiinţei sau necunoaşterii promovate la nivel de mase (ţări şi popoare), dacă i se alătură răutate combinată cu unele interese (mai ales când este susţinută bine financiar), dau naştere unor organizaţii care se înrădăcinează bine în istorie şi astfel devin greu de răsturnat. Datorită lipsei de informaţie şi cunoştinţă, astăzi sunt organizaţii care neagă de aproape 600 de ani continuu unele lucruri simple, explicabile, ajutându-ne să credem că altele sunt interesele organizaţiilor şi nu susţinerea şi promovarea ”adevărului”. Tradiţia de la latinescul Traditio sau grecescul Paradosis, înseamnă predare, transmitere, de unde şi denumirea de predanie care se dă Sfintei Tradiţii. În sens teologic, prin Tradiţie se înţelege totalitatea adevărurilor revelate care nu au fost cuprinse în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, fiind apoi consemnate şi păstrate de Biserică până în timpurile noastre. Mântuitorul Hristos nu a scris nimic, baza propovăduirii Sale a fost vorbirea liberă, orală, prin care El împărtăşea dragostea şi nădejdea iubirii faţă de Dumnezeu. Aşa cum am mai spus, Revelaţia Divină este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi acestea nu trebuie concepute ca două realităţi paralele, ci ca două modalităţi prin care s-a păstrat şi ni s-a transmis aceeaşi revelaţie divină supranaturală: „ele formează un ţesut sau două şuviţe ale unei frânghii de rezistenţă, nu două verigi succesive ale unui lanţ”[13].

     În centrul întregii Revelaţii se află persoana Mântuitorului Hristos şi, deci, revelaţia dumnezeiască este prin excelenţă hristocentrică şi astfel Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură implicit sunt hristocentrice, căci ele cuprind „calea” (Tesalonicieni 3, 11) spre „adevăr” dăruind astfel viaţa veşnică aşa cum ne încredinţează Mântuitorul Hristos „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Astfel, putem spune cu toată încrederea că Mântuitorul Hristos este Tradiţia: „Tradiţia e deci, Revelaţia sau Hristos cel mântuitor trăit în cursul generaţiilor în modul corespunzător ei. Traditio est Christum vere tradere et in Christo vere vivere”[14].

      Tradiţia cuprinde lucruri clare şi de netăgăduit pline de adevăr şi de viaţă; nu este un simplu depozit de învăţături sau mărturii despre Dumnezeu, aşa cum remarcă şi Atenagora al Eleii „Tradiţia noastră este creştină, este duhul şi viaţa unei persoane. Este Hristos care S-a indentificat pe Sine cu viaţa şi lumina. Este harul şi adevărul, calea şi mântuirea şi răscumpărarea, împlinită pentru a-l face pe om asemenea cu Dumnezeu, adică pentru îndumnezeirea omului. Aceste elemente ale manifestării pururea vii a Dumnezeu-Omului ni s-au transmis nouă de Hristos şi Apostoli şi succesorii lor şi constituie întregul Revelaţiei creştine sau al Tradiţiei”[15].

    Biserica Ortodoxă este Biserica faptelor şi nu un depozit de principii moarte din care credincioşii să se alimenteze; creştinii sunt moştenitorii „cuvintelor vieţii”, ai faptelor dumnezeieşti pe care şi le împropriază, le promovează şi le împărtăşesc cu credinţă curată celorlalţi fraţi. „Aşa şi cu credinţa, dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 17). Sigur că nu este suficientă o credinţă internă fără justificarea acesteia, fără dovedirea externă în fapte a acesteia. Dacă am avea credinţa fără fapte, riscăm cu siguranţă să ducem o viaţă moartă, să avem o credinţă nejustificată, o credinţă care nu are nimic în ea, rămâne internă în propriul ego ajungând în cele din urmă la maxima „am dumnezeul meu nu am nevoie de Biserică şi preoţii ei”. Urmând cuvintele Sfântului Apostol Pavel „pot să am credinţă încât să mut şi munţii, dar dacă dragoste nu am nimic nu am” (I Corinteni 13, 2), învăţăm că fapta nu poate fi despărţită de credinţă; acestea două merg împreună şi mărturisesc pe Dumnezeul Cel Viu, căruia i Se cuvine credinţa. Fapta este o măsură şi o mărturie a credinţei; arată pe Acela Căruia Îi este dăruită credinţa. Fapta arată cât de mare este credinţa noastră în Cel care ne-a dăruit „apa şi cuvintele vieţii”. Credinţa şi fapta nu trebuie săvârşite prin constrângere din frică sau din interes “duhovnicesc”, ci din libertate desăvârşită, voinţă şi convingere liber asumate. Faptele bune săvârşite trebuie trăite; credinţa trebuie trăită prin faptă, căci o credinţă vie se arată prin faptele săvârşite care o mărturisesc. Acestea mărturisesc pe Hristos, care S-a descoperit pentru noi având ca scop mântuirea noastră. Întreaga Revelaţie este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, acestea fiind cele două izvoare ale ei. Am menţionat mai sus că Mântuitorul Hristos este Tradiţia, iar noi suntem tradiţionalişti, fiindcă mărturisim pe Hristos şi întreaga Sa iconomie cu care ne-a mântuit pe noi. Raportarea noastră la Tradiţie nu trebuie să fie indiferentă, rece, aceasta fiind vie prin ceea ce mărturiseşte, ci trebuie trăită, adică să o împropriem, să o mărturisim; şi deci, nu este un ansamblu de concepte şi informaţii sau chiar un depozit: „Tradiţia nu este deci, numai memoria teoretică a unor învăţături ale lui Hristos, nescrise în Sfânta Scriptură, ci şi trăirea continuă cu El şi în El prin Duhul Sfânt. Mai ales aceasta este Tradiţia”[16] (vezi Petre Ţuţea)[17].

    Duhul Sfânt, Cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, are rolul de a face prezentă în noi întreaga lucrare de mântuire săvârşită de Mântuitorul Hristos, de aceea El poartă numele de Desăvârşitorul, iar predarea, primirea şi trăirea Sfintei Tradiţii nu se poate face decât tot prin Duhul Sfânt, pentru că „Tradiţia este realitatea eficientă a lui Hristos trăită şi transmisă continuu. Iar, întrucât, această predare, primire şi trăire nu se poate face decât în Duhul Sfânt, tradiţia vie are în ea harul sau lucrarea Duhului Sfânt, ca putere prin care realitatea lui Hristos se transmite şi se trăieşte. Prin Har sau prin Duhul Sfânt se naşte credinţa care dă putere de transmitere, de primire şi de trăire continuă a Tradiţiei”[18].

   Duhul Sfânt este Lumina Tradiţiei, Lumină în care se află adevărul de netăgăduit şi puterea de a transmite, oferită Bisericii: „Duhul este între noi şi odată cu El şi lumina Tradiţiei, şi nu numai ceea ce s-a transmis, ci însă puterea de a transmite dăruită Bisericii, putere care însoţeşte tot ceea ce se transmite, în calitate de mod unic de primire şi de posedare a Revelaţiei. Însă, modul unic de posedare a Revelaţiei în Duhul Sfânt, înseamnă a poseda pe deplin Duhul Sfânt. În acest fel Biserica cunoaşte adevărul în Tradiţie”[19]. De asemenea, apostolicitatea oferă autoritate Sfintei Tradiţii, autoritate prin care înţelegem prezentarea ei ca izvor revelaţional sigur, deoarece „apostolicitatea face imposibilă nesocotirea ei ca izvor revelaţional. În aceasta stă în acelaşi timp şi autoritatea Sfintei Tradiţii”[20].

     Apostolicitatea este astfel, o calitate care dă Tradiţiei autoritatea urmaşilor direcţi ai Mântuitorului. Dar, prin aceasta am ajuns la originea puterii lor care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat. Persoana Mântuitorului Hristos este centrul spre care conduc toate adevărurile revelate. A trăi după Sfânta Tradiţie nu înseamnă desprinderea de prezent, „habotnicie” şi incultură sau efectuarea unor obiceiuri căci, Tradiţia nu este sinonimă cu obiceiul. Tradiţia, departe de ne trage spre trecut, departe de a ne rupe de trăirea într-o realitate actuală, este tocmai permanentizarea trăirii în adevărul şi realitatea în care au trăit pentru prima dată Sfinţii Apostoli prin Revelaţie (I Corinteni 9, 14).

    Nimic din tot ce prezintă Sfânta Tradiţie nu este în afara adevărului; ea cuprinde adevărul viu, incontestabil în orice timp şi loc deoarece în ea sălăşluieşte Duhul Adevărului, iar „tradiţia este împărtăşirea Duhului Adevărului fără care nu poate fi cunoscut Adevărul”[21]. Pe lângă aceste caracteristici importante nu trebuie să uităm că Tradiţia este raţiunea vie a Bisericii, care nu oboseşte ci, dimpotrivă, este întotdeauna prezentă, conducând lucrurile după adevăr: „Tradiţia este gândirea de sine a Bisericii”[22].

    Putem numi Tradiţia spiritul critic al Bisericii, diferită de spiritul critic omenesc, deoarece „judecata Bisericii este ascuţită, şlefuită de către Duhul Sfânt. Pentru aceasta, însuşi principiul acestei judecăţi este cu desăvârşire altul: deplinătatea neştirbită a Revelaţiei. În acest fel Biserica, cea căreia îi aparţine puterea de a îndrepta greşelile inevitabile din texte, poate totodată să recunoască în unele interpolaţii mai târzii exprimarea corectă a Adevărului revelat. Tradiţia acţionează în chip critic, manifestând în primul rând aspectul său negativ şi eliminator: ea înlătură basmele netrebnice şi băbeşti (I Timotei 4, 7), acceptate cu cucernicie de toţi aceia al căror tradiţionalism se manifestă în primirea cu încredere nemărginită a tot ce s-a strecurat în viaţa Bisericii şi a rămas aici în virtutea obişnuinţei”[23]. Sfânta Tradiţie este facultatea de a judeca în lumina Duhului lui Dumnezeu, ceea ce implică mişcare, neîncetate eforturi.