Responsabilitatea şi imputabilitatea acţiunilor persoanei umane în epistolele pauline

     Noi trăim sentimentul responsabilităţii faţă de semeni numai când simţim că ei sunt egali cu noi sau superiori nouă, când îi socotim ca fii ai lui Dumnezeu. Când privim pe semenul nostru ca pe unul ce are o valoare eternă, căruia noi, prin viaţa noastră, i-am putea primejdui nu numai o viaţa trecătoare, ci una veşnică, când îl vedem în numele lui Dumnezeu, atunci sentimentul responsabilităţii noastre faţă de el este mereu prezent[1]. Orice atitudine ar avea un animal faţă de om, omul nu se supără pe el, nu se simte jignit de atitudinea animalului, nu-l socoteşte responsabil; omul se simte jignit numai de alt om. Aceasta pentru că omul recunoaşte valoarea şi libertatea semenului şi aşteaptă de la el un act de apropiere şi de dăruire, prin care să se îmbogăţească. Când semenul refuză această dăruire sau îi produce un rău, omul se simte jignit, nesocotit, pentru că şi el are o valoare care trebuie respectată, are cerinţe care trebuie îndeplinite de semenul său, căci ”drumul spre mântuire nu constă în minuni, în semne sau harisme, ci în împlinirea poruncii iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, poruncă din care derivă toate virtuţiile”[2]. Morala creştină tocmai pe această apropiere şi dăruire între semeni pune accentul. Ea este slujirea lui Dumnezeu, care se dovedeşte prin slujirea semenului nostru. Mântuitorul Iisus Hristos cere fiecărui creştin să fie „sare şi lumină” (Matei 5, 14-16) pentru semenul său, să fie prilej de ajutor, îndemn şi imbold la reînnoire morală. Din contră, dacă creştinul nu se face „mireasma lui Hristos” (II Corinteni 2, 15-17) spre viaţa semenului, ci săvârşeşte fapte potrivnice poruncilor lui Dumnezeu, făcându-se pricină de sminteală (II Corinteni 6, 3-10) pentru semenul său, el este răspunzător pentru faptele rele ale semenului, pentru care el prin sminteala produsă, s-a făcut cauză directă sau indirectă, responsabilitatea sa se dublează în acest caz. Responsabilitatea noastră este mai mare decât a celor scandalizaţi de noi. Dacă răspunderea de faptele noastre, zice Sfântul Ioan Hrisostom, este destul de grea, dar când se vor mai adăuga şi ale semenului, cum ne vom mântui?[3] Dacă a nu mântui pe altul nu este un păcat, cu atât mai mult este a scandaliza, a prilejui pierderea semenului tău. Se vede din aceasta că responsabilitatea pentru greşelile lui are drept urmare responsabilitatea pentru mântuirea lui. Scandalizând pe semenii săi, creştinul nu numai că nu zideşte, nu slujeşte fraţilor, cum ar trebui, ci din contră, dărâmă zidirea, şi nu una omenească, ci zidirea lui Dumnezeu.

       Responsabilitatea pentru mântuirea semenului o arată Sfântul Apostol Pavel, când zice: “Nu pierde cu mâncarea ta pe acela pentru care a murit Hristos” (Romani 4, 15).Creştinul este responsabil faţă de semenul său, mai întâi pentru că prin faptele sale rele ia faţă de el o atitudine contrară moralei creştine, producându-i un rău şi o suferinţă; el este responsabil apoi pentru greşelile semenului cauzate direct sau indirect de dânsul. El este o imitare a firii dumnezeieşti şi nimeni să nu tulbure cea ce este lucrare Dumnezeiască pentru că responsabilitatea faptelor noastre este mult mai mare[4].

    Unii ca aceştia, după Sfântul Ioan Hrisostom, păcătuiesc împotriva lui Hristos; prin sminteală ce o produc ei bat conştiinţa fraţilor lor, rănesc Trupul tainic al Domnului, din care face parte şi cel scandalizat. Unii ca aceştia vor să dărâme prin ambiţia şi imoralitatea lor ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a clădit prin viaţa Sa sfântă şi prin jertfa Sa. Creştinul este responsabil pentru faptele rele ale semenilor, pentru care el nu este o cauză directă sau indirectă, dar pe care el nu i-a îndemnat să nu le săvârşească[5]. Trebuie găsit timpul, mediul şi tactul potrivit pentru ca observaţia să fie roditoare şi să nu ducă la agravarea răului. “Când vedem semeni de-ai noştri”[6], zice Sfântul Ioan Hrisostom, „certându-se cu furie sau săvârşind alte păcate, cum de rămânem nepăsători sau, mai dureros, ne bucurăm distrându-ne privirea cu această scenă? Ce se poate mai neomenesc? Îi vezi cum se sfâşie, iar tu rămâi cu braţele încrucişate? Aceştia sunt fiare? Nu, sunt oameni, care au aceeaşi fire ca şi tine. Nu privi numai la ei, ci opreşte cearta, întoarce-i la liniştea şi cinstea lor. Fă-i să roşească de purtarea lor nedemnă”[7]. Creştinul este responsabil faţă de semen şi pentru faptele bune pe care ar fi putut să le facă pentru el, dar nu le-a făcut. „Cel ce pricepe să facă bine şi nu face, acela are păcat” (Iacob 4, 17). Prin aceasta se condamnă atitudinea de nepăsare faţă de cerinţele semenului: „Nimenea să nu caute numai de ale sale, ci fiecare să caute de ale altuia” (I Corinteni 9, 24) şi „Pentru toţi, toate m-am făcut, ca din toţi măcar pe unii să-i mântuiesc” (I Corinteni 9, 22). Creştinul, deci, nu poate trece indiferent pe lângă semenul său. El trebuie să urmeze pilda Mântuitorului, care „n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul, răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Dumnezeu dă dar omului prin semenul său. Aceasta înseamnă că fiecare din noi are o mare răspundere, de a fi totdeauna la dispoziţia lui Dumnezeu, ca mijlocitor al binefacerilor Lui către semenii noştri. În acest caz, responsabilitatea faţă de semeni este cuprinsă în cea către Dumnezeu. În baza solidarităţii omeneşti, responsabilitatea personală pentru faptele semenului, în felul în care au fost analizate, se extinde până la infinit.