Așezăminte monahale ctitorite de Sf. Voievod Ștefan cel Mare

          Mănăstirile Moldoveneşti din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi începutul celui de-al XV-lea, Neamţ, Moldoviţa, Probota, Bistriţa, Humor, Chiprieni, Bohotin, etc., se menţin şi în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. El Sporeşte numărul lor prin noi mănăstiri, schituri şi biserici ctitorite de el, de membrii familiei sale, sau de unii dintre dregătorii săi. Consemnăm mai întâi mănăstirile zidite de înaintaşii în scaun, cărora el le-a făcut numai danii.[1]

         Mănăstirea Moldoviţa, cu hramul Bunavestire, ctitorie a lui Alexandru cel Bun, s-a bucurat de cele mai mari privilegii. Prin mai multe hrisoave, marele voievod a confirmat mănăstirii 11 sate, mai multe iezere, prisăci şi privilegii comerciale care o situau printre cele mai înstărite mănăstiri din Moldova.

         Mănăstirea  Sfântul Nicolae din Poiana Siretului, denumită Probota, s-a bucurat de asemenea de atenţia deosebită a lui Ştefan cel Mare, poate şi pentru că aici odihneau osemintele mamei sale Oltea (┼ 1465). Printr-un hrisov din 9 iulie 1466, se acordau mănăstirii numeroase danii domneşti încât a ajuns una din cele mai înzestrate din Moldova.

     Mănăstirea Humor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitoria lui Oană Vornicul de la Suceava, s-a bucurat de veniturile pe care le avea moştenite încă de la ctitor şi de la fii săi, fiind confirmate de Ştefan Vodă printr-un hrisov cu data de 25 aprilie 1475. Fiind o ctitorie boierească nu s-a bucurat de privilegiile şi imunităţile celorlalte mănăstiri.[2]

    Mănăstirea Horodnic. La 15 iulie 1439, Alexandru cel Bun a dăruit acestei mănăstiri satul Balsinovici numind mai târziu Balşineşti. Ştefan cel Mare va dona mănăstirii alte două sate la 17 aprilie 1475.

       Mai mult decât această sfântă mănăstire, a durat cea de la Iţcani, care capătă apoi daruri, odăjdii, sat, etc. Fiind însă în apropiere de Suceava îi împărtăşi de mai multe ori soarta, la năvăliri străine, la războaie, ca de pildă la năvala regelui Poloniei, Albert. Cu timpul s-a desfiinţat şi mănăstirea de la Iţcani.[3]  

      O a doua categorie de mănăstiri sunt cele ctitorite în timpul lui Alexandru cel Bun sau chiar mai înainte, la care Ştefan cel Mare a făcut felurite îmbunătăţiri, prefaceri, adaosuri, sau a ridicat biserici noi .

          Mănăstirea Neamţ– ctitoria lui Petru Muşat- deţinea o puternică bază materială încă din timpul lui Alexandru cel Bun. Sub Ştefan au continuat daniile de sate, eleştee, prisăci, închinări de mănăstiri mai mici, etc. Astfel, la 13 februarie 1458 îi întărea satul Băloşeşti şi i se închina mănăstirea de la Hangu, la 1 aprilie 1470 îi întăreşte «prisaca lui Chiprian si cu mânăstirea care este la Vâşnevăţ şi cu toate poienile şi prisăcioarele, câte sunt în acele hotare pe care le-a stăpânit popa Chiprian» (dăruită de mătuşa sa Chiajna, fiica lui Alexandru cel Bun, cum rezultă dintr-un act din 7 mai 1470). Din acelaşi hrisov, îi întărea stăpânirea peste nouă sate. La 9 mai 1482 îi întărea trei sate iar la 30 septembrie 1503 îi dăruia două sate, o prisacă şi câte şase pietre de ceară anual, din cele care se cuveneau domniei de la Târgu-Neamţ. Toate acestea au făcut din mânăstirea Neamţ una din cele mai puternice instituţii din acel timp.[4]  

          Ea a fost sfinţită după biruinţa de la Codrii Cosminului, repurtată asupra lui Jan Olbracht, regele Poloniei.

          O situaţie materială deosebită avea şi mânăstirea Bistriţa ctitoria şi gropniţa lui Alexandru cel Bun, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Are patru ctitori voievozi muşatini: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. A fost întemeiată înainte de anul 1407. Biserica a fost reconstruită integral în 1554. Ştefan cel Mare i-a întărit prin mai multe hrisoave, toate daniile primite de la înaintaşii săi. La 15 septembrie 1462 îi întărea 18 sate cu mai multe mori, iezere, prisăci, o torcătorie de lână şi altele. Pe lângă toate acestea, Ştefan cel Mare şi-a legat numele de mânăstirea Bistriţa prin ridicarea unei clopotniţe cu paraclis, în 1497-1498, cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care cu unele renovări şi adaosuri dăinuieşte până astăzi.[5]

          Sfânta mănăstire Dobrovăţ este ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Piatra de temelie s-a pus la 27 aprilie 1503, iar construcţia s-a terminat în 1504, însă marele ei ctitor n-a mai apucat s-o vadă. Pictura bisericii a fost executată mai târziu, între anii 1527-1531 în timpul lui Petru Rareş. Tabloul votiv îi reprezintă pe Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Petru Rareş. În 1651, Vasile Lupu a închinat aşezământul mănăstirii Zograf de la muntele Athos, tot o ctitorie a lui Ştefan cel Mare, şi a rămas în această situaţie până în 1863. Mânăstirea a fost reînfiinţată în 1990.[6]  

         A treia categorie de lăcaşuri de închinare sunt mânăstirile şi bisericile ctitorite şi înzestrate în întregime de strălucitul domn moldovean. Între acestea, pe primul loc se situează mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Zidirea ei a început la un an după cucerirea cetăţii Chilia, în vara anului 1466. Lucrările de construcţie au durat patru ani, timp în care această măreaţă operă arhitectonică a fost dusă la bun sfârşit de un arhitect grec, Teodor, ajutat de meşteri zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din Transilvania. Sfinţirea mănăstirii s-a făcut la 3 septembrie 1470, după victoria reputată asupra tătarilor la Lipiniţi, slujba fiind săvârşită de un sobor de 64 de arhierei, egumeni, preoţi şi diaconi în frunte cu mitropolitul Teoctist şi Episcopul Tarasie al Romanului cum relatează Letopiseţul de la Putna şi al lui Grigorie Ureche.[7]

         În interior, biserica este împărţită în cinci încăperi: pridvor, pronaos, camera mormintelor, naos şi altar. În biserică se află mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt într-o nişă din camera mormintelor, cu baldachin şi marmură sprijinit pe două coloane. Tot aici se află şi mormintele Mariei Voichiţa, ultima soţie a voievodului, Maria de Mangop cea de-a doua soţie, ale descendenţilor din familia marelui domnitor, precum şi ale unora dintre ierarhii Moldovei. Mănăstirea Putna a fost un important centru cultural. Aici s-au copiat manuscrise, au fost împodobite miniaturi, texte bisericeşti. Ca şi în alte mănăstiri din prima jumătate a secolului al XVI-lea, aici s-au alcătuit şi copiat letopiseţe care au îmbogăţit literatura noastră istorică: letopiseţul Putna 1 şi letopiseţul Putna 2.[8]  

         Strădania domnitorului ctitor de a crea Putnei o bază materială se vădeşte din cuprinsul multelor hrisoave emise de domn, prin care i se făceau felurite danii: sate, iezere, prisăci, mori, mertice anuale de vin, peşte şi sare, scutiri de vamă, etc. Ar fi prea lungă înşirarea tuturor actelor sale de danii, de aceea menţionăm numai ultimul act emis în timpul vieţii sale, la 2 februarie 1503 prin care i se întăreau mănăstirii toate daniile şi privilegiile obţinute până atunci (27 de sate, vii, sare de la ocnă, ceară, venitul unor vămi, mori, prisăci, etc.).[9]  

          În secolele XV-lea şi al XVI-lea la Putna a funcţionat o şcoală în care se pregăteau cronicarii epocii şi clerul Moldovei. La mănăstirea Putna se află cel mai bogat muzeu monastic unde se păstrează multe obiecte rămase de la Ştefan cel Mare: broderii cu fir de aur, manuscrise-pergament, obiecte de cult, pictură, sculptură, icoana triptic pe care o purta voievodul în războaie, autoportretul doamnei Maria de Mangop, etc.

         Adăpostind o adevărată colecţie de lucrări bisericeşti cu importanţă istorică-artistică, tezaur nepreţuit al patrimoniului nostru cultural, Putna este, astăzi, cunoscută atât în ţara noastră, cât şi peste hotare. Zilnic, mai cu seamă în timpul verii, se îndreaptă spre această mănăstire zeci de mii de vizitatori spre a cunoaşte diferite aspecte din trecutul poporului nostru.[10]

          Mănăstirea Putna este unul din cele mai sfinte locuri din istoria neamului nostru, numită de Mihai Eminescu „Ierusalimul  neamului românesc” iar mormântul marelui voievod „altar al conştiinţei naţionale”.[11]

          Iată pentru ce, ctitorul mănăstirii Putna n-a putut, n-a fost şi nici nu trebuie privit drept un erou de legendă şi nici nu poate fi socotit doar un Domn viteaz şi înţelept al Moldovei ci, aşa cum l-a numit Papa Sixt IV într-o scrisoare din 1406, el s-a dovedit un „adevărat atlet al credinţei creştine”.[12]

          O altă mănăstire ctitorită de Ştefan şi dăruită cu privilegii a fost Voroneţul. Aici exista de mult o mănăstire din lemn unde, potrivit tradiţiei, ar fi trăit Daniil Sihastrul, căruia domnul, într-un ceas de cumpănă în timpul luptelor sale cu turcii, i-a cerut sfat şi ajutor. O primă atestare documentară a Voroneţului este din 22 ianuarie 1472 când Ştefan cel Mare dădea călugărilor de la schitul de lemn de acolo – în frunte cu egumenul Misail – scutire de vamă pentru două măji de peşte care vor fi aduse de la Chilia sau din altă parte. În locul vechiului scit de lemn, Ştefan cel Mare a ridicat actuala biserică cu hramul Sfântului Gheorghe. Pisania bisericii arată că lucrările de construcţie au durat mai puţin de patru luni, de la 26 mai până la 14 septembrie 1488.[13]

          Celebră prin pictura sa, executată, atât în interior, cât şi în exterior între anii 1534-1535, în timpul lui Petru Rareş. Picturile realizate pe un fond albastru închis se caracterizează prin monumentalitate, claritate şi vigoare compoziţională, remarcabilă fiind „Judecata de apoi” de pe perete vestic (După unele cercetări, pictura a fost făcută de Ionaşcu Chiril.) A fost refăcută de mitropolitul Grigorie Roşca, în anul 1547, adăugându-i-se şi un pridvor. În acelaşi an s-au executat picturile de pe pereţii exteriori, de meşterul Marcu. Pronaosul a fost pictat în anul 1550 prin grija mitropolitului Teofan. Mănăstirea a fost desfiinţată, iar chiliile distruse în 1786. Voroneţul este cunoscut în istoria culturii poporului nostru şi prin textele a căror particularitate este rotacismul, descoperite în acest locaş: Codicele Voroneţean şi Psaltirea Voroneţeană – ambele texte fiind copiate în secolul al XVI-lea. În biserica mănăstirii se află mormântul Sfântului cuvios Daniil Sihastrul, prăznuit în calendarul ortodox român la data de 18 decembrie. Pictura exterioară, în stânga intrării, cuprinde un portret al sfântului. Este monument UNESCO. Reînfiinţată după 1989. În prezent se află în curs de restaurare paraclisul şi chiliile din partea de nord.[14]

          A treia mănăstire ctitorită de Ştefan Vodă este cea de la Tazlău, în părţile Buhuşilor, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. La 4 iunie 1496, meşterii pietrari ai lui Ştefan cel Mare au pus piatra de temelie pe locul unui vechi schit de lemn în cinstea Maicii Domnului. Lăcaşul este unul dintre cele mai înalte, având la straşină înălţimea de 12 metri. Biserica are o singură turlă, în stil bizantin; a fost pictată în 1497; pictura a fost reînnoită între anii 1858-1859, aşa cum se poate citi deasupra uşii din pronaos. Clopotniţa a fost zidită de meşterii lui Petru Rareş şi a fost reparată în 1902; are două clopote turnate în 1870. În 1894 aşezământul este trecut în rândul bisericilor patriarhale. Mănăstirea a fost reînfiinţată în 1990. În prezent se repară un corp vechi de chilii şi se construieşte unul nou.[15]

          Mănăstirea Sfântul Nicolae Domnesc, este ctitoria Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Zidirea a început la 1 iunie 1491 şi a fost terminată la 10 august 1492. Spre sfârşitul secolului XVI-lea când Iaşul devine scaun statornic de domnie (1593), lăcaşul era încă cea mai frumoasă biserică din oraş. Grav deteriorată de intemperii, incendii şi cutremure biserica este închisă în 1676, când au început lucrări de restaurare (în timpul domnitorului Antonie Ruset), continuate apoi de domnitorul Gheorghe Duca, în 1680, când a fost terminată pictura interioară. Antonie Ruset a construit în jurul bisericii chilii încăpătoare, unde s-a instalat, în 1677, mitropolitul Dosoftei. În secolul al XVIII-lea i s-au adăugat două altare: unul închinat Sfântului Ştefan şi altul Sfintei Varvara.[16]

          Cu adaosurile din secolul al XVIII-lea, cu reparaţiile şi transformările efectuate aproape după fiecare incendiu  şi cutremur, biserica „Sfântul Nicolae” Domnesc s-a păstrat până în anul 1888 când, nemaigăsindu-se nici o soluţie de salvare arhitecţii au propus să fie dărâmată şi construită. Comisiunea Monumentelor Istorice a hotărât în 1890, începerea reconstruirii lăcaşului încredinţată arhitectului Leconte de Noüy, care a ţinut seamă de stilul bisericilor ctitorite de Ştefan cel Mare. Multă vreme, în decursul veacurilor, biserica a fost reşedinţă mitropolitană. Aici, mitropolitul Dosoftei a înfiinţat o tipografie unde a tipărit, în 1679, mai multe cărţi în limba română: Vieţile Sfinţilor, Psaltirea, Liturghierul. În prezent, s-a amenajat subsolul şi se lucrează la pavajul din jurul bisericii.[17]

          Pisania de pe peretele mănăstirii Războieni, descrie pe larg istoria acestui locaş. Biserica a fost ctitorită de Ştefan cel Mare, în anul 1496, şi s-a ridicat întru amintirea şi cinstirea celor căzuţi în urmă cu 20 de ani, în lupta de la Pârâul Alb, din iunie 1476. Nu există nici un document în legătură cu pictarea lăcaşului; pictura actuală a fost executată în secolul trecut . Mănăstirea s-a redeschis în anul 1991.[18]

          Mănăstirea Sfântul Nicolae-Popăuţi a fost sfinţită în anul 1496, avându-l ctitor pe Ştefan cel Mare. Lăcaşul a suferit modificări în secolul al XVI-lea. A fost reînfiinţată în secolul al XVIII-lea, de Ana, soţia lui Mihai Rcoviţă, iar pe la 1750 a devenit mănăstire, când i s-a construit şi zidul de incintă, precum şi alte clădiri de Matei Vodă Ghica. Monument de arhitectură a fost restaurat la începutul veacului XX, din iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice. Biserica ocupă un loc important în ansamblul artei moldoveneşti, fiind reînfiinţată în anul 1997.[19]

          Conform tradiţiei o altă mănăstire care datează din timpul lui Ştefan cel Mare, fiind ctitorită după lupta de la Orbic, este mănăstirea Runc, în jurul anului 1457. Pe la 1760 biserica a fost rezidită din temelii de boierul Ionaşcu Isăcescu. Între anii 1965-1967 s-a ridicat un corp de clădiri şi a fost extinsă stăreţia, iar în perioada 1980-1990, tot complexul a fost consolidat şi restaurat. După 1990, prin osârdia stareţului Emilian, s-a zidit turnul clopotniţei, trei corpuri de chilii şi s-a renovat stăreţia; de asemenea, s-au înfiinţat ateliere şi o frumoasă gospodărie anexă (livadă, grădină de zarzavat, etc.)[20]

          În fine, mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, este ctitoria lui Ştefan cel Mare, din anii 1494-1495. Devine catedrală episcopală sub Ieremia Movilă, la sfârşitul secolului al XVI-lea. Grav deteriorată în 1692, incendiată de turci în 1711, reparată în întregime în timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat (1711-1715), pustiită de tătari în 1740. Episcopul reface în totalitate biserica lui Ştefan cel Mare în anul 1756, în forma actuală. În această mănăstire se află reşedinţa episcopiei Huşilor, din istoria căreia însemnăm câteva date.[21]

          Episcopia Huşilor a fost înfiinţată în anul 1598, cel dintâi episcop fiind Ioan de Râşca. În acest scaun vlădicesc s-au succedat mari personalităţi ale Bisericii şi culturii române: Dosoftei, stihuitorul Psaltirii (1658-1660); Mitrofan, ostenitor la traducerea Bibliei de la Bucureşti 1688; Inochentie (intre anii 1752-1782), care a condus delegaţia Moldovei la Ecaterina a doua a Rusiei în 1770-1771; Veniamin Costachi (între anii 1792-1796); Mechisedec Ştefănescu (între anii 1861-1864); Nicodim Munteanu (între anii 1812-1823), cel de-al doilea patriarh al României; Grigore Leu (1941-1949), în timpul căruia, la 5 februarie 1949, se desfiinţează episcopia între 1949 şi 1999 parohiile din judeţul Vaslui s-au aflat sub jurisdicţia episcopiei Romanului. A fost reînfiinţată în 1996, avându-l ca episcop titular pe Ioachim Mareş, care s-a distins atât ca bun chivernisitor al treburilor bisericeşti, cât şi ca ierarh cărturar. Din iniţiativa sa s-au tipărit, pe când era arhiereu vicar la Roman, peste 20 de cărţi de spiritualitate ortodoxă şi românească.[22]    

          Alte mănăstiri în care domnitorul apare ca sfătuitor, urmaş şi donator-ctitor sunt: mănăstirea Bisericani şi mănăstirea Pângăraţi.

     Aşezată la o depărtare de Piatra Neamţ pe teritoriul comunei Pângăraţi, Sfânta mănăstire Bisericani este înconjurată din trei părţi cu clădiri pe două rânduri, a căror ziduri foarte înalte se cunosc că sunt ridicate pe temelia altora mai vechi. Potrivit tradiţiei, încă din secolul XV-lea exista aici un schit de lemn. După ultimele cercetări s-a stabilit că modestul schit a fost ridicat în timpul lui Alexandru cel Bun, beneficiind şi de dania domnitorului. Urmaşii acestuia, Ştefan cel Mare, Ştefăniţă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu au fost şi ei donatori-ctitori. Înăuntrul bisericii se mai păstrează peste 20 de candele de argint, cinci evanghelii slavone şi române, toate legate cu argint, icoane asemenea, Sfinte Cruci de deosebite mărimi, cinci chivote frumoase cu câte cinci turnuri şi multe alte vase preţioase, dăruite de pe vremi de către diferiţi credincioşi. La 9 august, în fiecare an se face pomenirea lui Ştefan Voievod, Magdalena Doamna, Ruxandra, Nastasia, Ganavra, Livian Voievod (acesta din urmă a dăruit o sută galbeni). În clădirile Sfintei mănăstiri de afla în 1898 un penitenciar pentru corecţiune, populat cu 285 arestaţi. Azi se adăposteşte acolo un sanatoriu pentru tuberculoşi.[23]  

          Locul mănăstirii Pângăraţi a fost ales în secolul al XV-lea de către nişte călugări sihaştri. În anul 1432, în timpul domniei lui Iliaş Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, a venit aici, în muntele Păru, un călugăr de la mănăstirea Bistriţa, iubitor de linişte, şi a ctitorit o sihăstrie care îi purta numele. În anul 1461, acest pustnic, cu încuviinţarea lui Ştefan cel Mare a ridicat prima biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Dimitrie”, întemeind primul schit pe care l-au incendiat apoi turcii. Mănăstirea de astăzi este însă ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, din anul 1560, pe care a întărit-o cu hrisoave şi i-a făcut multe danii. Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, trăiau aici călugări iconari, de la care s-au păstrat câteva icoane deosebite, iar în anul 1778, stareţul Daniil sculptează şi pictează iconostasul, existent şi astăzi, în biserica de la etaj.[24]  

        În anul 1806, stareţul Macarie transformă tainiţa de la subsol în paraclis. Începând din anul 1850, stareţul Barnaba restaurează mănăstirea extinzând ansamblul de clădiri. Prin anul 1870, trăiau aici vreo 40 de călugări, unii doritori de mai multă linişte retrăgându-se la schitul Tarcău, pe atunci metocul mănăstirii. În anul 1956, în mănăstirea Pângăraţi s-a stabilit staţiunea de cercetări biologice, geologice şi biografice „Stejarul”, iar în anul 1960 a fost închisă pentru cult. În anul 1984 a fost transformată în depozit de plante, ceea ce a accelerat procesul de ruinare a ansamblului monahal. Aşezământul a fost reactivat ca mănăstire la începutul anului 1990. Până la 15 ianuarie 1992 s-a terminat evacuarea depozitului de plante, iar în prezent s-a început restaurarea generală a ansamblului monahal.[25]

          De la începutul fiinţării sale şi până la 1899, această sfântă monastire a purtat patru numiri:

1. De la 1461-1490 s-a numit „Sihăstria lui Simion”
2. De la 1490-1589, după ce s-a făcut biserica de lemn, s-a numit „Schitul lui Simion”
3. De la 1589-1616, după ce s-a făcut biserica de piatră, s-a numit „Monastirea lui Amfilohie”
4. De la 1616 încoace se numeşte „Pângăraţi”, după pârâul ce curge pe sub poalele muntelui unde este clădită biserica.[26]

          Dacă stăm să cumpănim virtuţile şi păcatele cu balanţa unei jumătăţi de mileniu, nimeni nu va ezita să constate că ea s-a închlinat definitiv spre ceata celor drepţi şi sfinţi de cari s-a învrednicit din partea lui Dumnezeu, arătându-l biruitor în timpul vieţii şi după moarte, înlătură orice obstacol şi spulberă orice piedică din calea aşezării lui solemne în rândul sfinţilor. Căci „blagocestivul şi iubitorul de Hristos io Ştefan Voievod, Gospodar al Ţării Moldoveneşti, fiul lui Bogdan Voievod [27]– cum îşi zicea el însuşi de atâtea ori – s-a ridicat prin blagocestie şi iubire de Hristos atât de mult deasupra oamenilor comuni, încât cu adevărat i s-a zis în graiul poporului, că „seamăn pe lume nu are”.

Note bibliografice

[1] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1992, pag. 376

[2] Ibidem

[3] Protosinghel Theofil S. Niculescu, Sfintele Monastiri şi Schituri din România, Ed. Mănăstirea Vodiţa, Dr. Tr. Severin 2002, pag. 173

[4] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit, pag. 377-378

[5] Ibidem, pag. 378

[6] Mihai Vlasie, Ghidul Aşezămintelor Monahale Ortodoxe din România, ediţia a zecea, Editura Σoφία, Bucureşti 2005, apg. 116

[7] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit, pag. 379

[8] Mihai Vlasie, op.cit, pag. 158

[9] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit

[10] Pr. Scarlat Porcescu, Locul Mănăstirii Putna În viaţa Bisericii Ortodoxe Române, în Biserica. O lecţie de istorie, Sfânta Mănăstire Putna 2004, pag. 134

[11] Mihai Vlasie, op.cit, pag. 159

[12] Gheorghe Moisescu, Mănăstirea Putna la 500 de ani de la întemeiere 1466-1966, în Biserica. O lecţie de istorie Ed. Sfânta Mănăstirea Putna 2004, pag. 37

[13] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit,  pag. 380-381

[14] Mihai Vlasie, op.cit, pag. 166-167

[15] Ibidem, pag. 142

[16] Ibidem, pag. 108

[17] Ibidem

[18] Ibidem, pag. 146

[19] Ibidem, pag. 148

[20] Ibidem, pag. 180-181

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, pag. 191-192

[23] Protosinghel Teofil S. Niculescu, op. cit., pag. 52

[24] Mihail Vlasie, op.cit., pag. 144-145

[25] Ibidem, pag. 145

[26] Protosinghel Teofil S. Niculescu, op. cit., pag. 217

[27] Victor Brătulescu,  Ştefan cel Mare Binecredincios Domn şi Apărător al Dreptei Credinţe,  în  Biserica. O lecţie de istorie, Sfânta Mănăstire Putna 2004, pag. 28

______________________________________________________________________________________________________

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. 
• Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează