Sistemul electoral al României în anul 1946

După înlăturarea regimului antonescian, la 23 august 1944 de către regele Mihai I, cu sprijinul forţelor democratice din opoziţie, a fost pusă in vigoare Constituţia din 1923, iar puterea legislativă era exercitată de către rege, la propunerile Consiliului de Miniştrii. Doi ani mai târziu,  prin Decretul emis la 13 iulie 1946 de guvernul procomunist condus de Petru Groza, se prevedea desfiinţarea Senatului, reprezentanţa naţională urmând sa aibă o singură cameră, Adunarea Deputatilor! Astfel, după opt decenii de existenţă, parlamentul bicameral era desfiinţat, deoarece comuniştii considerau Senatul un obstacol în calea instaurării dominaţiei lor politice.

Tot la data de 13 iulie 1946 este votată şi „legea nr. 560 privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor”, promulgată prin Decretul nr. 2219 din aceeaşi zi şi conform acesteia mandatul deputaţilor Marii Adunări Naţionale era de patru ani, iar pentru acestă funcţie erau eligibili cetăţeni români în vârsta de cel puţin 25 de ani împliniţi, care aveau domiciliul în România[1].

    Erau de asemenea, eligibili funcţionarii publici, cu excepţia militarilor activi (care puteau fi aleşi doar dacă îndeplineau funcţia de ministru sau subsecretar de stat) şi a membrilor Corpului Judecătoresc[2]. Aveau dreptul să voteze cetăţenii români în vârstă de cel puţin 21 de ani împliniţi[3]; femeile aveau drept de vot şi puteau fi alese în aceleaşi condiţii ca şi „bărbaţii”[4]. Persoanele care dobândiseră cetăţenia română prin naturalizare nu aveau drept de vot şi nu erau eligibile pentru Adunarea Deputaţilor decât după 6 ani de la data naturalizării.[5]

         Conform prevederilor legale  alegerea se făcea în circumscripţii electorale, prin vot universal, direct şi secret, tipul de sistem electoral fiind acela al reprezentării proporţionale cu listele[6].

Listele trebuiau sa cuprindă un număr mare de candidaţi egal cu cel al deputaţilor care urmau să fie aleşi în circumscripţia respectivă şi puteau fi depuse cel târziu cu 20 de zile înainte de data alegerilor. Propunerea pentru componenţa listelor trebuia să vină de la un număr de cel puţin 20 de alegători din circumscripţia  electorală respectivă şi trebuia sa fie însoţită de o declaraţie de acceptare din partea candidaţilor propuşi.

Fiecare judeţ constituia o circumscripţie electorală, iar municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov reprezentau circumscripţii diferite. În ceea ce priveşte numărul deputaţilor aleşi în fiecare circumscripţie, acesta era calculat în funcţie de populaţia fiecărui judeţ în parte. În acest sens, se alegea un deputat pentru fiecare 40.000 de locuitori. Dacă într-o circumscripţie restul de locuitori depăşea 20.000, se dădea dreptul pentru încă un mandat; fracţiunile mai mici se neglijau[7]. Cetăţenii cu drept de vot erau înscrişi în registrul electoral al comunei unde domiciliau, iar cei domiciliaţi în străinătate puteau cere înscrierea în registrul electoral al municipiului Bucureşti[8]. După definitivarea registrelor electorale, legea prevedea eliberarea de certificate de alegător, care cuprindeau datele necesare identificării alegătorului şi circumscripţiei electorale în care acesta avea drept de vot, precum şi numărul sub care era înscris în registrul electoral.

          Foarte interesant este modul în care fiecare formaţiune politică îşi dobândea sigla. În conformitate cu articolul 25 al legii electorale din 1946, Comisia electorală centrală era cea care trebuia să întocmească, din oficiu, un tabel cu mai multe însemne electorale, dintre care fiecare partid trebuia să-şi aleagă unul.[9] Dacă două sau mai multe partide optau pentru acelaşi însemn electoral, acesta din urmă revenea partidului care a făcut primul cererea în acest sens. După atribuire, aceste însemne deveneau proprietatea definitivă şi permanentă a respectivei grupări politice şi nu mai puteau fi eliminate din tabelul însemnelor electorale.

         Alegerile pentru Camera Deputaţilor din 19 noiembrie 1946 au fost falsificate de către guvernul Petru Groza pentru a permite „comuniştilor şi aliaţilor lor vremelnici să-şi întărească poziţia în viaţa politică a ţării, să scoată în afara legii şi să desfiinţeze partidele democratice de opoziţie iar după abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, să acapareze întreaga putere în stat[10]. Conform datelor oficiale, rezultatele obţinute la alegerile din noiembrie 1946 au fost următoarele :

• Blocul Partidelor Democratice 69,81% şi 347 de mandate, din care 68 Partidul Comunist Român, 81 Partidul Social Democrat, 70 Frontul Plugarilor, 75 Partidul Naţional Ţărănesc (Anton Alexandrescu ),  26 Partidul Naţional Popular, 8 independentii.
• Partidul Naţional Ţărănesc 12,88% şi 33 de mandate
• Uniunea Populară Maghiară 8,32% şi 29 de mandate
• Partidul Naţional Liberal 3,78% şi 3 mandate
• Partidul Ţărănesc Democrat (dr. N. Lupu) 2,36% şi 2 mandate ”[11]

---

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. 
• Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează