Iertarea 1. Pilda celor doi datornici (7, 40-48) 2. Pilda fiului risipitor (15, 11 -32)

  Pornind de la acelaşi prilej, Domnul a prezentat şi o a treia parabolă ca o completare şi o încununare a celor două dinainte. Dacă în cele două parabole dinainte, Domnul a arătat ce sentimente umplu inima lui Dumnezeu pentru păcătoşii care se pocăiesc, în aceasta de acum va prezenta drama interioară a pocăinţei și a iertării păcătosului. Iar această a treia parabolă este numită „parabola fiului risipitor”, fiind o podoabă de preţ a comorii evanghelice şi o lumină a parabolelor. În toată literatura omenirii, în toate maximele înţelepciunii omeneşti, nu poţi afla o comoară atât de nepreţuită de înțelepciune, milostivire, iubire, duioşie, înfăţişată în puţinele rânduri ale parabolei fiului risipitor[1].

        Fiecare cuvânt al ei este de o profunzime uimitoare şi fiecare literă a ei este o gamă de culori minunate, care exprimă frumuseţea cea mai strălucitoare şi face din această parabolă o capodoperă fără pereche, pe care nu putea să o compună decât numai Dumnezeul înţelepciunii şi al dragostei. Care păcătos plin de căinţă nu este mişcat şi zguduit adânc de un sentiment viu şi dulce când citeşte pilda fiului risipitor? Ce mulțime de păcătoşi şi deznădăjduiţi nu au aflat şi nu află încă şi în pilda aceasta cel mai bun mijloc de a-şi salva sufletul de naufragiu şi nu s-au grăbit, plini de nădejde în mila dumnezeiască, să ceară iertare, pace sufletească, uşă de mântuire? Pe drept cuvânt această pildă este numită Evanghelia Evangheliilor. Şi, pe drept cuvânt, un scriitor bisericesc din vremurile moderne a spus că, dacă Hristos n-ar fi adus pe lume nicio altă învăţătură, în afară de această pildă, El ar fi reuşit numai prin această pildă singură, să ne încredinţeze că El este cu adevărat Dumnezeul dragostei şi al mântuirii fără margini[2].

Căci aceştia îşi închipuiau că sunt drepţi şi nu mai au nicio nevoie de pocăinţă, precum aveau ceilalţi oameni. Dar din pricina acestei idei nesocotite şi trufaşe, cărturarii şi fariseii, nu numai că nu dădeau Domnului nicio bucurie, ci murmurau, nefericiţii, osândind o faptă pentru care lumea cerească se bucură şi se emoţionează! Cât de jos decade omul când se împotriveşte şi se supără pentru nişte lucruri pentru care Dumnezeu şi îngerii Săi se bucură şi, dimpotrivă, se bucură pentru acelea care îi întristează pe locuitorii cereşti! Deci, este mai mare bucuria pentru păcătoşii care se pocăiesc, căci ei, ale căror multe păcate au fost iertate, vor iubi mult mai mult pe Dumnezeu (Lc. 7, 47). Ei se dedică mai mult lui Dumnezeu, precum a făcut Pavel, şi devin unelte la întoarcerea altor păcătoşi, prin cuvintele şi exemplele lor. Ei se fac, prin aceasta, unelte ale slavei lui Dumnezeu. Acest lucru i-a spus şi David când, după cele două mari păcate ale sale, se pocăia şi cerea iertare: „învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” (Ps. 50, 14). Iar Pavel, cel mai mare păcătos convertit, spune despre sine că, atunci când apostolii din Ierusalim au aflat „Că cel ce ne prigonise odinioară, acum binevesteşte credinţa, pe care odinioară o prigonea, au proslăvit pe Dumnezeu împreună cu mine” (Gal. 1, 23-24). Este un mare eveniment chiar şi pocăinţa unuia dintre noi, păcătoşii cei mai mărunţi[3].

Este un eveniment cu răsunet mondial! Mulţi doresc să ajungă personalităţi de seamă în naţiunile lor şi să atragă atenţia lumii întregi, cu toate că pământul este numai o parte infimă a lumii celei mari. Aceştia fie că străbat văzduhul ca să obţină un record provizoriu, fie că se supun la mari nenorociri şi întreprind experienţe primejdioase, ca să facă vâlvă în tot pământul, în jurul numelui lor. Cu toate acestea, puţini sunt cei ce reuşesc în planurile lor; iar faima lor este scurtă, piere ca fumul în vânt, şi nu se mai află. Însă pocăinţa păcătosului, un lucru în aparenţă neînsemnat, este un mijloc şi un prilej pentru fiecare dintre noi, ce provoacă dragostea cerului întreg, cu nenumăratele cete de îngeri şi de sfinţi, deschide braţele Părintelui ceresc şi ne conduce la fericirea şi la strălucirea sfinţilor din cer[4].

Observăm mai întâi că fiul mai tânăr n-a ales să plece într-o ţară vecină, ca să fie totuşi la o mică depărtare de tatăl său, ci el „a plecat într-o ţară depărtată”, ca să întrerupă orice legătură cu tatăl său. Tocmai această depărtare de casa tatălui arată că păcătosul se leapădă de Dumnezeu, întrerupe orice legătură cu Hristos şi cu Biserica sa. Această întrerupere a legăturii cu Dumnezeu şi cu învăţătura Sa este esenţa păcatului. Dar care este ţara îndepărtată, în care se refugiază omul, după ce s-a depărtat de Dumnezeu? Ţara este „lumea”. Prin „lume” nu înţelegem pământul, cu cele ce Dumnezeu a făcut pe pământ, căci acestea nu sunt vătămătoare, nici nu sunt zidiri străine de Dumnezeu, ci când Domnul zice „lume”, înţelege prin ea viaţa păcătoasă a apostaziţilor. Dacă omul se aruncă într-o astfel de viaţă, ea se face o ţară cu totul depărtată de Dumnezeu, o ţară în care niciodată Dumnezeu nu-şi află plăcerea, o ţară care vatămă şi îl distruge pe om[5].

Şi iată, fiul risipitor, plecând într-o ţară îndepărtată „şi-a risipit acolo avuţia, trăind în desfrânare” (v. 13). Câte adevăruri se arată în aceste puţine cuvinte! Aceste cuvinte formează oarecum o inimă cernită, sub care sunt ascunse atâtea fapte ale întunericului şi atât de ruşinoase. „Şi-a risipit acolo averea lui”. Desigur, nu era mică acea limită a averii pe care bunul părinte i-o dăduse fiului mai tânăr, dar el, totuşi, a cheltuit-o repede. La început, i s-a părut că are la sine o comoară fără fund, că banii nu se vor sfârşi niciodată. Credea că este tot în casa părintească, unde niciodată fondurile nu lipseau. Aşadar, a început cheltuielile mari şi călătoriile. A locuit în casă mare şi mobilată inimos, s-a îmbrăcat în lux, şi-a cumpărat robi; invita la masă prieteni şi prietene din acea mulţime de persoane, care sunt întotdeauna uşor de găsit în împrejurări favorabile, dar când se termină banii pier îndată fără urmă, fără să se întoarcă măcar[6]. Fiul mai tânăr întindea zilnic mese, cu multe feluri de mâncare, cheltuia şi cu luminatul şi încălzitul casei… Dar faptul că el a cheltuit repede averea părintească, Domnul ni-l prezintă prin două feluri de cuvinte foarte vii: „Trăind în desfătări”. Banchete care îi atrag pe iubitorii de plăceri şi pe desfrânaţi, precum lumânarea atrage fluturii de noapte care se apropie, până ce îşi ard aripile. Câte patimi costisitoare acoperite cu foiţa de aur a prefăcătoriei! Ce prăpăstii îmbrăcate la suprafaţă în flori se ascund în aceste două cuvinte! Ce fapte de ruşine, ce desfătări fără nume. Al căror miros greu este învelit în mirodenii de multe feluri. Acel tânăr, tip reprezentativ al altor semeni din epoca noastră, cu setea de măreţie a vârstei tinere, ţinută în frâu până atunci, a fost liber să-şi îndestuleze toate pornirile lui[7].

Este un fenomen care, din nefericire, se repetă pe o scară foarte largă în societăţile noastre moderne. Oricând, în orice moment, pe suprafaţa pământului se practică faptele desfrânate, de care vorbeşte parabola noastră. Atât de mult s-a dedat bietul om la faptele fiului risipitor, încât nici nu le mai socoteşte de păcate. Iar Dumnezeu, din pricina îndelungii răbdări şi a bunătăţii Sale nemărginite, îngăduie pe pământ un fenomen atât de trist. Altfel, ar fi trebuit de mult să ne şteargă de pe pământ! „Şi-a risipit averea trăind în desfrânări”. Aceste cuvinte ale parabolei au şi un înţeles mai adânc. Nu este vorba numai de risipirea banilor în desfrânare; căci omul nu primeşte de la Dumnezeu Tatăl numai bani, averi sau bogăţie materială, pe care s-o cheltuiască, şi nici nu au toţi oamenii averi mari; cei mai mulţi sunt mai degrabă săraci. Aşadar, nu este vorba de o singură categorie de oameni, care să corespundă cu viaţa fiului risipitor, numai în privinţa cheltuielilor materiale fără frâu. Mai sunt mulţi alţii care urmează neînfrânarea fiului risipitor, în multe alte privinţe. Să luăm aminte, cititorule, dacă nu cumva vom descoperi şi înăuntrul nostru vreun fel de neînfrânare[8].

Omul primeşte ca moştenire de la Dumnezeu diferite daruri, harisme şi talanţi. Durata vieţii noastre, sănătatea, forţa trupească, diferite capacităţi, buna creştere, cunoştinţele, chemarea, arta, ştiinţa, judecata, libertatea, sufletul nostru însăşi, toate acestea formează o avere, ba chiar una de mare preţ, pe care ne-o dă preabunul Părinte. Fiecare om are multe din aceste daruri. Ele formează esenţa noastră, persoana noastră, omul în sine. Acum fiecare să cerceteze unde îi umblă gândurile, cu ce îşi cheltuieşte vremea, la ce-şi întrebuinţează sănătatea şi puterile lui trupeşti, cum îşi dispune arta şi ştiinţa lui, ce întrebuinţare îi dă minţii, libertăţii şi sufletului său spiritual şi nemuritor. Atunci îşi va da seama dacă îşi întrebuinţează moştenirea aceasta părintească şi duhovnicească spre fericirea sa şi spre slava Părintelui sau şi-o risipeşte în desfrânări[9].

Din nefericire, realitatea ne arată că de cele mai multe ori această avuţie nepreţuită este cheltuită spre pierzanie. Este cheltuită spre pierzanie, în paguba atât a celui ce are averea, cât şi a multor alţi oameni. Este de ajuns să se gândească cineva la felul cum întrebuinţează omul ştiinţele şi invenţiile, pe care le-a realizat cu mintea, care este un dar al lui Dumnezeu. De pildă, chimia nu este apreciată numai pentru lucrări şi preparate folositoare vieţii. Nici mecanica nu este întrebuinţată numai pentru edificii meşteşugite şi alte lucrări de folos obştesc, ci ele slujesc mai cu seamă ca mijloc de distrugere. Chimia se întrebuinţează pentru fabricarea gazelor luxuriante, lacrimogene şi a altor gaze toxice, pe care le pregătesc înadins industriile de război ale statelor. Se întrebuinţează chimia şi mecanica pentru arme automate şi aruncătoare de mine, pentru cuirasate şi submarine, pentru bombe şi avioane de război, care toate sunt lucruri rele. Ele slujesc la vărsări de sânge, la distrugeri şi la minări reciproce între popoare. În timpul marelui război mondial s-au adunat râuri de sânge; sute de mii de cadavre au rămas în palisadele mâlului; încă mai mulţi oameni au murit în spatele liniei frontului, în oraşe[10].

             Câte văduve nenorocite, câţi orfani fără sprijin, câţi tuberculoşi şi invalizi, câtă nefericire de tot felul a avut loc în Europa în timpul războiului şi în perioada postbelică! Şi totuşi, atâtea şi atâtea talente, atâtea capacităţi, cei mai de seamă oameni de ştiinţă, se ocupă şi astăzi cu invenţii războinice, cu noi mijloace de distrugere, neasemănat mai îngrozitoare şi mai distrugătoare decât cele de până acum. Prin talentul lor fermecător izbutesc să facă pe alţii curvari, abuzivi, înşelători, negustori necinstiţi, cu câştiguri de ruşine, păcătoşi de tot felul. Câţi alţii îşi întrebuinţează talentul, tenacitatea, îndemânarea și forţele lor în împrejurări favorabile numai ca să strângă averi, numai ca să îşi întindă lăcomia lor, nedreptăţindu-i și exploatându-i pe muncitori, fără ca vreodată să întrebuinţeze roadele educaţiei şi ale culturii lor spre folosul propriului suflet sau spre folosul material şi spiritual al altor oameni. Câţi dintre noi nu cheltuim cu nechibzuință timpul nostru, de care adesea depinde un mare folos? Îl cheltuim spre pierzare, osândind pe alţii, făcând sminteli, băgând intrigi şi vorbind de rău. În sfârşit, câți dintre noi preţuim atât de puţin libertatea şi sufletul nostru nepreţuit încât suntem în stare să-l predăm diavolului, în schimbul unui mic câştig sau pentru o fală şi plăceri trecătoare. Toate acestea constituie modul de risipire a averii de mult preţ, pe care am primit-o ca parte de moştenire de la Dumnezeu. Iar risipirea este spre pierzanie, aceasta este urmarea păcatului: cheltuiala fără frâu a averii[11].

Altă urmare a păcatului este o lipsă mare. Căci zice parabola: „După ce şi-a cheltuit toată averea, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă” (v. 14). În mod firesc, viaţa de risipă nu durează mult. Chiar cea mai mare bogăţie se duce repede în vânt, când încape pe mâinile risipitorilor, aşa că ei ajung foarte curând să nu aibă nici măcar o bucăţică de pâine. Aşadar, s-au finalizat resursele fiului mai tânăr din parabolă. Şi a sosit ziua în care acele resurse de altă dată s-au epuizat. Pe deasupra, pe lângă această sărăcie fără leac, a venit peste ţara aceea o foamete grozavă, iar fiul risipitor era lipsit şi flămând, în mijlocul unei țări înfometate. El, care trăise până atunci în atâta desfătare şi risipă, care se aşeza la o masă încărcată cu bucatele cele mai alese, acum era lipsit şi flămând. Altă dată băuse vinuri de mult preţ. Iată-l acum lipsit de toate, până ce şi de o bucăţică de pâine! Unde sunt atâţia prieteni, care îl înconjurau?[12].

Dar pentru cei ce se leapădă de Dumnezeu nu ajunge o singură pedeapsă. Se pare că ei trebuie să treacă printr-o serie întreagă de pedepse, ca doar la sfârşit să-şi recunoască păcatul lor cel mare, că s-au îndepărtat de Dumnezeu, – şi să se întoarcă la tatăl lor. Robia este o altă urmare a păcatului. Căci parabola zice despre fiul mai tânăr: „Mergând s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări; şi acela l-a trimis la câmp să pască porcii” (v. 15). Câtă decădere! De la bogăţie la sărăcie, de la sărăcie la lipsă, de la lipsă la robie jalnică! Când risipitorul era acasă, la tatăl său, i se părea că nu are destulă libertate şi voia să fie independent; nu putea să creadă că această independenţă îl va duce la cea mai jalnică robie şi la umilinţa de a păzi porcii altuia. Tinerelul cel trufaş de altă dată a ajuns la această ultimă decădere. Îmbrăcat cu hainele murdare ale unui păzitor de porci, fără chip şi fără frumuseţe, păşeşte în urma porcilor[13].

Domnul a ales cea mai de jos dintre toate muncile pe care le făceau robii în vremea aceea ca să arate şi mai clar starea omului păcătos. Libertatea departe de Dumnezeu nu este neţărmurită, cum îţi închipuie omul păcătos, ci ajunge adevărată robie. Omul păcătos este rob păcatului. El fuge de viaţa evlavioasă şi de calea virtuţii, ca să aibă, chipurile, libertate mai multă. Dar în felul acesta devine cel mai umilit rob. Însă al cui rob devine păcătosul? Devine rob al păcatului: „Amin zic vouă, că tot cel ce face păcatul, este rob al păcatului”, zice Domnul (In. 8, 34). Şi realitatea adevereşte acest cuvânt, până în cele mai mici amănunte. Aruncaţi o privire asupra societăţii şi veţi vedea că toţi cei ce trăiesc o viaţă de păcat, deşi uneori îşi dau seama că viaţa lor este vătămătoare, totuşi nu se pot lipsi de ea; căci au fost de acum robiţi patimilor. Beţivul îşi dă seama că băutura îl distruge, dar rămâne lipit de pahar. Cartoforul îşi dă bine seama că jocul de cărţi îl ruinează, dar este robit de joc şi jocul de cărţi îl atrage, ca un magnet puternic. Mâniosul, invidiosul, iubitorul de slavă deşartă, curvarul, toţi sunt robi ai patimilor lor[14].

Aşadar, păcătosul este un rob care trăieşte sub jugul patimilor păcatului. Iar frâul şi zăbala acestor patimi le ţine în mână un păstor de porci amarnic, un tiran uscat la inimă şi foarte rău. Cine-i acesta? Este diavolul. În parabolă este înfăţişat ca cetăţean al unei ţări depărtate, în care risipitorul ajunsese lipsit şi robit. Căci în țara îndepărtată a păcatului domneşte diavolul; el este „stăpânitorul lumii acesteia”; căruia îi robesc toţi cei ce fac faptele întunericului, ei primesc să fie întrebuinţaţi de diavolul ca păstori, nu de oi, ci de porci. Astfel oamenii care vor să fie consideraţi liberi, nobili, slăviţi, ajung robi păzitori de porci. Cei ce s-au supus diavolului prin păcat, nu pasc şi nu hrănesc în sufletul lor sentimentele nobile şi ideile bune, ci ei hrănesc poftele rele şi nesăţioase, precum şi porcii sunt urâţi şi nesătui. Şi se ridică din mocirla patimilor, plini de necurăţenii ca porcii, dar iarăşi cad în aceiaşi mocirlă, ca să-şi caute o nouă mulţumire[15].

Altă consecinţă a păcatului este o lipsă pe care niciun om şi niciun lucru nu o poate satisface întrucâtva. Căci zice parabola că, după ce fiul risipitor a ajuns rob, nu-și putea afla leac pentru foamea şi lipsa lui, încât „dorea să-şi umple pântecele cu roşcovele din care mâncau porcii, şi nimeni nu-i dădea” (v. 16). Risipitorului nu i-a fost de niciun folos robia cea umilită, căci a rămas tot flămând, lipsit nu numai de orice altă hrană, ci până şi de roşcovele, care erau merinde pentru porci. Niciunul din robii care se îndeletniceau cu grija porcilor, nu voia să-i dea din roşcove, ca nu cumva porcii stăpânului să rămână fără hrană. Roşcovele au o oarecare dulceaţă, dar sunt lemnoase şi tari, cu totul nepotrivite ca să fie mâncate de oameni. Ele sunt cel mai bun chip al bunurilor lumii acesteia: averea, plăcerile, slava deşartă. Şi acestea par la prima vedere atrăgătoare şi bune, dar nu pot să îndestuleze şi să bucure sufletul omului. Lucrurile stricăcioase şi materiale nu sunt în stare să satisfacă sufletul nematerial şi nestricăcios. Prin urmare, sufletul păcătosului nu va afla nicicând odihnă în bunătăţile lumii acesteia[16].

Cei bogați nu se pot bucura pe deplin de desfătarea pe care o dă avuția strânsă. Sufletul este de fire duhovnicească, este zidit pentru o altă lume şi numai bunătăţile acelei lumi îl satisfac. Pe cel ce trăieşte în păcat nu numai bunurile acestei lumi, ci nici vreun alt om nu-l poate uşura. Fiul mai tânăr, oricât se ruga şi cerea milă, nimeni nu-i arăta compătimire, căci toţi ştiau că este însuşi vinovat de starea în care ajunsese. Cei neînfrânaţi şi pierduţi sunt nefericiţi şi nimeni nu-i îngăduie bucuros în preajma sa. Oamenii din lumea aceasta, oricât ar vrea ei, nu sunt în stare să uşureze pe un altul, cu propriile lor puteri. Căci şi ei sunt păcătoşi, plini de scăderi şi nemilostivire, din pricina cărora, de cele mai multe ori, provoacă semenilor lor mai multă stricăciune şi supărare, în loc să-i uşureze. Aşadar, când omul dispreţuieşte bunătăţile, de care se bucură lângă Dumnezeu Părintele, când se leapădă de bucuria şi ajutorul oferit de Dumnezeu, niciun alt om şi niciun lucru de pe lume nu poate să-l ajute şi să-l uşureze în chip real[17].

Încă o consecinţă gravă a păcatului este că produce o adevărată nebunie. Acest lucru se vede dintr-o expresie caracteristică a Domnului, când zice despre fiul risipitor: „Venindu-şi în sine”. Se vede de aici că mai înainte îşi ieşise din fire, era în stare de nebunie şi lipsit de judecată, iar acum şi-a recăpătat judecata sănătoasă, şi-a venit în fire. Nu trebuie să ni se pară ciudat acest lucru. Precum oamenii bolnavi psihic îşi rup hainele, îşi bat propriul trup, refuză hrana, până când ajung să se sinucidă, tot aşa fac şi păcătoşii nepocăiţi. În primul rând îşi cauzează propria lor nefericire aici pe pământ, îşi distrug sănătatea, refuză harul dumnezeiesc, care-i cheamă la mântuire, se sinucid sufleteşte şi ajung în suferinţă şi nefericire veşnică. Precum mulţi nebuni au mania de a-şi închipui că sunt regi şi împăraţi când, de fapt, ei ţin de ultima treaptă socială, tot aşa fac şi păcătoşii. Ei îşi închipuie că prin păcat vor ajunge însemnaţi, pizmuiţi şi vestiţi, când de fapt ei se dovedesc a fi nişte oameni de nimic şi josnici. Niciodată dementul nu produce atâta nefericire de neîndreptat, câtă-şi produce păcătosul lui însuşi, prin desfătările şi plăcerile la care se dedă în cursul câtorva ani[18].

Când oamenii lumii şi ai păcatului văd pe cineva evlavios şi virtuos, îl consideră nebun. Când văd că vreun prieten de-al lor îşi schimbă viaţa, pentru a trăi de acum înainte creştineşte, ei zic că acesta şi-a ieşit din fire. Tocmai ei nu sunt în stare să judece normal. Dumnezeu cel înţelept, cel cu judecăţile adevărate, îi consideră pe păcătoşi că sunt nebuni şi fără minte, iar pe cei evlavioşi şi devotaţi Lui, îi consideră înţelepţi şi cu mintea întreagă[19].

Iată în ce stare tristă şi jalnică ajunge fiul risipitor din parabolă, adică omul care fuge de Dumnezeu ca să-şi trăiască viaţa în neînfrânare şi păcat! Să zăbovim puţin la acest punct, ca să admirăm înţelepciunea dumnezeiască a lui Hristos. Să admirăm amănunţimea psihologică cu care a descris El consecinţele păcatului şi starea de păcat. El descrie în pilda fiului risipitor, cu expresii care corespund pe deplin realităţii, toate treptele păcatului, de la cea dintâi treaptă, până în adâncul prăpastiei şi al pierzării, în care cel păcătos este gata să se prăbuşească şi să rămână acolo în nefericire veşnică. Totodată, este mai mult decât minunată metoda cu care prezintă Domnul starea omului păcătos. Metoda este de aşa natură încât îl sileşte pe fiecare păcătos, care citeşte parabola, să exclame: eu sunt fiul risipitor, despre care vorbeşte aici Hristos. Aceeaşi metodă a întrebuinţat-o altă dată Duhul Sfânt prin proorocul Natan, în parabola cu care a silit pe David, după ce greşise, să simtă atât de adânc cine este acel păcătos vrednic de moarte. Aşadar, fiecare păcătos, când începe să-şi vină în fire, se va recunoaşte pe sine în fiecare frază a parabolei. Nu are nicio importanţă dacă un păcătos n-a ajuns chiar la ultima treaptă a mocirlei păcatului. Singur faptul că s-a îndepărtat de Dumnezeu a trăit o bucată de vreme în păcat, şi-a cheltuit zestrea dată de Dumnezeu şi a cunoscut cât de puţin din dulceaţa păcatului, singur acest fapt îl pune pe păcătos în aceiaşi situaţie cu fiul risipitor[20].

Aşadar, Domnul a zugrăvit magistral starea de păcat în persoana fiului mai tânăr. Dar oare a rămas risipitorul în acea prăpastie fără să mai dorească vreodată întoarcerea şi mântuirea? S-a ridicat el din acea cădere îngrozitoare ori a rămas acolo, ca un cadavru lepădat? Domnul ne arată acest lucru, în urmarea parabolei[21].

Fiul cel pierdut s-a trezit din starea aceea nenorocită, în care ajunsese şi trăise atâta vreme. În cele din urmă şi-a venit în fire, bezna în care era cufundat sufletul său a început să se rărească şi o zare de lumină duhovnicească a început să-i apară, „şi-a venit în sine”, zice Domnul. Şi-a venit în fire, a dobândit o oarecare cunoaştere mai exactă de sine şi de starea morală rea, în care se găsea. Dar cum? Un om ajuns la astfel de cădere poate să-şi vină în minţi, să se pocăiască şi să se întoarcă? Este cu putinţă să se înţelepţească şi să se pocăiască şi cel mai mare rău-făcător. De aceea să nu ne pierdem nădejdea, nici cu privire la întoarcerea celui mare păcătos, celui mai rău-făcător. Cât timp mai este în viaţă, mai putem nădăjdui. Harul lui Dumnezeu poate înmuia şi inima cea mai uscată şi poate aduce o schimbare radicală şi în sufletul cel mai stricat. Fiindcă păcatul este o ţară cu totul depărtată de Dumnezeu, o ţară pe care Domnul o urăşte şi îi este silă de ea, chiar şi în acea ţară ochiul lui Dumnezeu veghează necontenit asupra celui păcătos. Desigur, Dumnezeu nu are nicio legătură cu păcatul, dar însoţeşte de la distanţă pe păcătos şi, de aceea, este posibilă întoarcerea oricărui păcătos[22].

Dar ce mijloc a întrebuinţat Dumnezeu ca să atragă la pocăinţă pe fiul mai tânăr din ţara păcatului? Necazul! Rezultatul pe care nu l-au avut nici sfaturile, nici mustrările, nici lacrimile tatălui, i le-a dat necazul şi nefericirea. După ce risipitorul şi-a pierdut toată averea şi a ajuns în starea umilită de rob păzitor de porci, când îl chinuiau lipsa şi foamea, atunci „şi-a venit în sine”. Necazurile, care apasă pe atâţia şi atâţia creştini, îi amărăsc şi îi lovesc; necazurile sunt cel mai însemnat mijloc, prin care Tatăl cheamă la pocăinţă, la mântuire şi fericire pe cei păcătoşi. Știm fiecare, din proprie experienţă, că nuiaua Domnului deschide mințile; că necazurile ne destupă urechile sufleteşti ca să auzim glasul lui Dumnezeu şi să I ne supunem. Necazurile înmoaie inima, pentru ca să se întipărească în ea cuvântul lui Dumnezeu[23].

Tot aşa focul înmoaie metalele tari, ca să se întipărească în ele diferite tipare. Necazurile ne dezvăluie cel mai limpede zădărnicia şi nestatornicia firii şi ne arată că păcatul este amăgire. Aşadar, tot necazul a fost mijlocul prin care risipitorul şi-a venit în sine, ca să-şi schimbe ideile, purtarea, viaţa, adică să se pocăiască[24].

Căci, când omul se pocăieşte, tocmai asta face: îşi schimbă ideile, gândurile şi viaţa. Părăseşte ideile şi hotărârile păcătoase, care făceau din trupul lui o unealtă a păcatului, de acum înainte urmează ideile şi gândurile pe care i le împărtăşeşte Duhul lui Dumnezeu. Prin acest fapt el regăseşte pe Dumnezeu, de la care se rătăcise. Regretă păcatele pe care le făcuse până atunci, stăpânit fiind de păcat, de nebunie, uşurătate, se decide să trăiască de aici înainte sub puterea adevărului. Toate acestea le vom vedea cu de-amănuntul în urmarea pildei, în care Domnul zugrăveşte minunat pocăinţa risipitorului.

Când fiul risipitor şi-a venit în sine din acea îngrozitoare nebunie şi demenţă, a aruncat o privire asupra stării sale şi a înțeles cât era de îngrozitoare. „Pier de lumir”, a strigat el, altă dată era liber, acum e rob. Odinioară era fiul iubit, acum este păzitor de porci. Odinioară era îmbrăcat în haine frumoase şi curate, acum este în zdrenţe. Odinioară era domn între robii săi, acum este rob în mijlocul turmei de porci. Odinioară avea belşug de bucate şi băuturi, acum rămâne flămând. Odinioară era în siguranţă, acum este în rătăcire. Acum simte că piere, că este gata să moară. Atunci îşi aduce aminte de tatăl său, pe care îl părăsise de atâta vreme[25].

Asta este realitatea: când omul este în primejdie să piară, atunci abia se gândeşte la poziţia lui cea rea, atunci îşi aduce aminte de Hristos. Tocmai de aceea mulţi oameni, care de ani de zile nu s-au gândit la Dumnezeu şi la biserică, când ajung în necazuri, în boli, în nenorociri, când moartea bate la uşa casei lor, atunci se grăbesc la biserică şi la Dumnezeu, cu lacrimi şi cu rugăciuni. Iar Domnul cel prea milostiv nu Se întoarce de către ei şi, cu toate că şi-au adus aminte de El numai în disperare, îi primeşte şi nu Se întoarce de către ei. Cu o condiţie: ca pocăinţa lor să fie sinceră[26].

Când fiul risipitor şi-a venit în sine, l-a apucat dorul de casa părintească, din care plecase de bunăvoie. L-a apucat sila de ţara cea străină, pe care o căutase. El compară starea sa de astăzi, nu cu starea de fiu, când era la tatăl său, ci cu starea unui argat din casa tatălui său. „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame” (v. 17). În casa tatălui său, nu numai fiii, ci şi ultimii slujitori cu plată, ultimul zilier, au belşug de pâine şi mănâncă pe săturate. Acest lucru este foarte adevărat. În casa lui Dumnezeu Tatăl, în Biserică, în viaţa creştinească, pâinea nu lipseşte niciodată, nu lipseşte hrana duhovnicească, cea care veseleşte sufletul copiilor lui Dumnezeu. Acolo este din belşug pâinea îngerilor, cuvântul lui Dumnezeu; acolo sunt Sfintele Taine, Sfânta Împărtăşanie, prin care Domnul se dă pe Sine credincioşilor Săi, izvor de viaţă, de putere, de sfinţenie. Acolo este toată binecuvântarea, bucuria, pacea… Şi hrana sufletească, nu numai că nu lipseşte, dar este din belşug, aşa încât cei ce îmbrăţişează viaţa creştină, niciodată nu sunt lipsiţi[27].

Aceste gânduri se învârteau atunci în mintea risipitorului. Ele arată că fiul mai tânăr simţea acum gravitatea păcatului său. Iar simţirea greutăţii păcatului este primul semn al pocăinţei. În sufletul risipitorului s-a trezit o vie dorinţă de a se întoarce la tatăl său. Dar cum să meargă dezbrăcat şi desculţ, schimbat la faţă şi slăbit de foame, întinat de atingerea cu porcii cei murdari? Cum să se umilească în ochii vecinilor? Cum să se smerească la genunchii bătrânului tată, căruia, atunci când a fugit, i-a întors spatele cu dispreţ, pe care l-a mâhnit, de care s-a lepădat, parăsindu-l fără să-şi ia măcar rămas bun de la el! El, care plecase prinţ, să se întoarcă păzitor de porci? Dar toate acestea nu au a face. El trebuie neapărat să se întoarcă la tatăl său. Şi dacă tatăl nu vrea să-l primească ca pe un fiu, să-l ia cel puţin ca slugă. Iată hotărârea fiului risipitor, pe care o ia, aducându-şi aminte de bunătatea tatălui său. Această aducere aminte aruncă în sufletul fiului mai tânăr o rază de lumină. Să ascultăm ce zice el: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu”. Iată hotărârea cea mare. Mă voi ridica din această cădere mortală şi voi merge la tatăl meu. Odată cu hotărârea aceasta, el gândeşte şi formulează şi o mărturisire, foarte sinceră, se vede încă şi mai limpede cât de adânc îşi simţea păcatul şi cât de definitivă este hotărârea de a se întoarce[28].

„Tată, am greşit la cer”. Adică va mărturisi povara cea mare a păcatului pe care l-a săvârşit. Am greşit la cer, înseamnă: Am greșit împotriva Ta, Dumnezeul cerului, împotriva Ta, Domnul universului, sub stăpânirea Căruia se află toată lumea aceasta. Te-am mințit şi te-am jignit pe Tine, Cel preaînalt, Care nu este nimic mai înalt. Aceasta o simte orice om care se pocăieşte cu adevărat. „am greşit”, zice David către Dumnezeu. Deşi cu fapta sa greşise împotrivii lui Urie şi a Betşebei, împotriva poporului și împotriva lui însuşi, el simte totuşi că, mai mult decât împotrivii tuturor era  împotriva lui Dumnezeu. De aceea risipitorul, când şi-a venit în fire, n-a văzut numai starea nenorocită la care l-a dus păcatul, ci a avut conştiinţa limpede că a greşit înaintea lui Dumnezeu din ceruri. „Şi înaintea ta” (v. 18). Adică risipitorul mărturiseşte că a greşit împotriva tatălui său. Dar, fiindcă în parabolă tatăl este însuşi Dumnezeu, această frază are înţelesul următor: Doamne, am dispreţuit prezenţa Ta! Dumnezeu, fiind Duh nemărginit, este pretutindeni de faţă, ştie tot ce se întâmplă în toată lumea, vede toate, nu numai cele ce se pot vedea şi auzi, ci şi cele mai ascunse şi nevăzute, chiar şi gândurile din mintea noastră, dorinţele din inimile noastre; planurile pe care le punem la cale în sufletul nostru. Nu este nicio făptură ascunsă înaintea Lui, „ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Lui” (Evr. 4, 13). Iată ce simte păcătosul care se căieşte. La fel zice şi David: „Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut”[29].

Un astfel de simţământ zdrobeşte şi mâhneşte inima păcătosului. Iar mâhnirea şi zdrobirea sunt şi ele semne esenţiale ale pocăinţei. Aşadar, fiul risipitor se mâhneşte acum, nu numai pentru că a ajuns un nenorocit păzitor de porci, un muritor de foame, nu numai fiindcă a fost umilit în faţa prietenilor şi a cunoscuţilor[30].

Totuşi convingerea că avea să primească iertarea tatălui său, l-a dus pas cu pas până acasă. Şi cu toate piedicile întâmpinate pe drum, ar fi preferat să moară pe calea de întoarcere către tatăl său, decât să mai rămână în ţara robiei şi a păcatului. Aşadar, după o călătorie lungă, obositoare şi tristă, a ajuns în ţara tatălui, ducându-şi povara nefericirii şi ascunzându-se, ca nu cumva să i se vadă pe faţă roşeaţa ruşinii şi a sfielii[31].

Acum este locul să-l admirăm pe risipitor, nu numai fiindcă şi-a realizat hotărârea de a se întoarce la tatăl său, ci şi fiindcă se mărturiseşte cu toată sinceritatea. Să-l admirăm fiindcă prezintă şi acest semn de seamă al adevăratei pocăinţe, mărturisirea sinceră. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „sunt trei lucruri de nelipsită trebuinţă pentru ca pocăinţa să fie adevărată: în inimă, zdrobire; în gură, mărturisire; în viaţă, îndreptare”[32].

Risipitorul ar fi putut, după cum vom vedea în urmarea parabolei să găsească pretexte ca să evite acea smerire care îl stăpânea, când şi-a mărturisit vinovăţia. Dar nicidecum! Risipitorul este acum alt fel de om. De când s-a pocăit, a izgonit din sufletul său minciuna, pretextele, prefăcătoria, egoismul care nu îngăduie smerirea. Acum, în tot lăuntrul său domneşte un duh nou, iar în lucrările sale din afară, domneşte o schimbare desăvârşită. Şi iată, de îndată ce l-a zărit pe tatăl său, din gura fiului mai tânăr a ieşit cea mai sinceră mărturisire: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (v. 21). Deşi tatăl îl primise din toată inima, mai înainte ca risipitorul să spună vreo vorbă de pocăinţă; cu toate că tatăl îl iertase şi pecetluise iertarea cu o sărutare de dragoste, totuşi fiul nu-şi închide gura, ci mărturiseşte cu toată sinceritatea, recunoscând cu inima zdrobită că este nevrednic de dragostea tatălui, nevrednic să fie numit fiu al unui astfel de părinte. Risipitorul, când a văzut neaşteptata primire din partea tatălui, ar fi putut să-și schimbe planul mărturisirii, să spună că el a fost nenorocos, cu prieteni şi sfătuitori răi care l-au înşelat, în timp ce el avea inimă bună. Ar fi putut să invoce un şir de pretexte şi îndreptăţiri ca să arunce vina pe alţii, nu pe sine însuşi. Sau, în sfârşit, ar fi putut gândi fără judecată, cum se arată la atâţia tineri[33].

Risipitorul de acum nu mai era tânărul acela egoist, ci un om nou, care fusese smerit în urma păţaniilor sale. Experienţa amară îi dăduse acea învăţătură înţeleaptă a smereniei şi a supunerii faţă de tatăl său, pe care nu o putuse câştiga din sfaturile, mustrările şi rugăminţile părinteşti în vremea de dinainte de plecarea de la tatăl său. Aşadar, risipitorul se mărturiseşte cu toată smerenia şi sinceritatea[34].

Însă acest fapt Domnul nu l-a pus în parabolă, fără un mare motiv. Risipitorul este chip şi pildă a creştinului care se pocăieşte cu adevărat. Şi, prin urmare, Domnul a vrut să ne înveţe că nu este de-ajuns, să se pocăiască creştinul, părându-i rău de păcatele făcute. Nu este de-ajuns să meargă la duhovnic, ca să capete iertare, ci trebuie neapărat să facă mărturisirea cu o reală simţire a stării sale păcătoase; să mărturisească starea sa, faptele şi trecutul său, cu toată sinceritatea. Domnul a vrut să ne înveţe că pretextele şi îndreptăţirile nu au niciun loc în taina mărturisirii, căci prin ele creştinul adaugă încă un păcat mare, la cele făcute până atunci. Şi păcatul este că şi în clipa mărturisirii, clipă atât de sfântă, el caută pretexte, se preface, minte şi astfel dovedeşte că pocăinţa lui nu este adevărată[35].

• Suntem cenzurați online, pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!