DESCOPERIREA LOCULUI MĂNĂSTIRII TISMANA DE CĂTRE SFÂNTUL NICODIM

         Titlul acestui episod din monografia Sfintei Mănăstiri Tismana reprezintă, de fapt, laitmotivul ctitoririi sale, deoarece în tradiţia locuitorilor ţinuturilor din nordul Olteniei (Mehedinţi şi Gorj), întregul itinerar nicodimian s-a desfăşurat sub pecetea poruncii primite de Sfântul Nicodim de la Maica Domnului de a-i ridica o mănăstire la locul numit de popor „la Pişători”.

            Primul lăcaş ridicat pe pământul Ungro-Vlahiei îl reprezintă Mânăstirea Vodiţa. Se crede că Sfântul Nicodim ar fi trecut Dunărea prin dreptul oraşului Orşova. Astfel, mergând pe defileul Dunării spre Severin, locuri pustii la acea vreme, găseşte potrivit a construi o mânăstire pe râul Vodiţa, adunând aici mulţi călugări ce vieţuiau fie în obştea mânăstirii, fie prin locurile pustii din înprejurimi. Dat fiind faptul că ocrotitorul acestei mânăstiri este Sfântul Antonie cel Mare, tradiţia populară susţine şi ipoteza unui îndemn primit de Sfântul Nicodim de la acest părinte al monahismului de a-i construi lăcaş de închinare pe meleagurile noastre. Cercetările mai recente au scos la iveală faptul că Mănăstirea Vodiţa s-a ridicat de către Sfântul Nicodim pe locul unui lăcaş de cult mai vechi, a cărui temelie este vizibilă încă sub ruinele de astăzi ale mânăstirii. La ridicarea sa, un aport deosebit l-a avut domnitorul de atunci al acestor locuri, Vladislav Vlaicu Vodă. Mulţi istorici susţin că venirea Sfântului Nicodim pe meleagurile noastre i se datorează acestui voievod. Un lucru este cert: Vodiţa a reprezentat voit o stavilă împotriva pericolului catolicizant ce se apropia din Banatul ce fusese deja ocupat. Această afirmaţie este întărită şi de poziţia strategică a Vodiţei, pe singurul drum ce lega Banatul de Ungro-Vlahia.

            Din hrisovul dat de acest voievod reiese că Vodiţa a fost ridicată „ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea şi cu cheltuială şi daruri de la domnia mea, iar cu munca lui chir Nicodim şi a fraţilor lui am zidit şi am zugrăvit”[1]. Locaţia sa strategică a făcut ca mânăstirea să nu aibă o viaţă prea îndelungată, mărturiile atestând existenţa ei pentru cel mult un veac şi jumătate, fiind „amintită pentru ultima dată în hrisovul din 10 iulie 1464 al lui Radu cel Frumos”[2]. Interesantă este şi poziţia Bisericii de la miazăzi la miază-noapte şi nu de la apus la răsărit, cum era tradiţia ortodoxă. Acest lucru se datorează configuraţiei terenului pe care a fost ridicată.

            La peste cinci secole de la ultima sa atestare documentară, Mânăstirea Vodiţa avea să se ridice din propria-i cenuşă prin efortul unui alt Nicodim, fost stareţ al Mânăstirii de peste munte de Vodiţa, Topolniţa, în prezent Episcop al Episcopiei Severinului şi Strehaiei.

            Întorcându-ne înapoi în veacul al XIV-lea, aflăm din tradiţie că Sfântului Nicodim i s-a arătat Maica Domnului, poruncindu-i construirea unui lăcaş de închinare în cinstea ei, la locul amintit mai sus. Astfel îşi începe Sfântul periplul său duhovnicesc prin pustietăţile Mehedinţiului şi ale Gorjului până la găsirea locului potrivit pentru ultima şi cea mai strălucitoare nestemată din  lanţul cu care a împodobit aceste meleaguri – Mânăstirea Tismana.

            Înainte de a-l însoţi pe sfânt în acest pelerinaj virtual, trebuie trecut în revistă faptul că cercetătorii contemporani susţin misiunea de împăcare a Bisericii Serbiei cu Patriarhia din Constantinopol între anii 1374-1375, deci după venirea sa în Ţara Românească şi nu înainte, aşa cum susţine Ieromonahul Ştefan în biografia sa. Cert este că după anul 1375 Sfântul Nicodim nu mai este la Vodiţa. Dând din nou glas tradiţiei, aflăm că a plecat în căutarea locului ce i-a fost descoperit în vedenie, ajungând pentru început pe valea Topolniţei, apoi pe cea a Coşuştei, mergând spre sud, până la vărsarea râului Motru în Jiu. De aici s-ar fi întors pe valea Jiului, mergând pâna la munţi. De fiecare dată Sfântului i se arată Maica Domnului spunându-i că nu acela este locul potrivit ridicării Mânăstirii sale. Trebuie să remarcăm faptul că toate aceste repere toponimice păstrate de tradiţie sunt locuri în care se găseşte apă din abundenţă, fiind în conformitate cu imaginea creată de numele locului ce i-a fost descoperit Sfântului: „la Pişători” sau „la Cascade” (aceasta din urmă fiind probabil o denumire mai nouă, în încercarea de a evita o oarecare vulgaritate a primei). Toponimele ce jalonează traseul Sfântului Nicodim reprezintă zone în care au existat sau chiar mai fiinţează încă aşezări monahale. Cum nu există dovezi sigure în acest sens, se poate lansa ipoteza neverosimilităţii originii nicodimiene a acestor lăcaşuri, totul fiind doar o „potrivire” populară.

            Mânăstirea Tismana are însă piloni de nezdruncinat în acest sens. Cum a ales Sfântul acest loc nu este însă atestat nici în acest caz. Singura explicaţie existentă este tot cea tradiţională. Se spune că mergând Sfântul pe valea Jiului, „a ajuns pe o vale ce-i zice Aninoasa, după moşia Vălarii”[3], şi găsind aici un izvor, a început a construi Biserică. Dar Maica Domnului i s-a arătat din nou, spunându-i că „nu aci, ci la Pisători, precum ţi s’a poruncit întâi. Deci, mergi de aici tot pe apa Jiului în sus, până ce vei da de alt rîu cu apă vie, ce i se zice Tismeana. Şi apucă pre acel rîu în sus, şi vei găsi locul cel poruncit ţie adecă la Pişători”[4]. Urmând cu multă bucurie traseul ce i se descoperise acum concret, a ajuns aproape de munţi şi a hotărât să înnopteze la o familie de buni creştini din satul ce „se numea Groşani. Şi tăbărînd la o casă de creştin ca să doarmă într’acea noapte şi după ce au tăbărît mai şăzând sântul puţin, a venit copilul acelui creştin de omu, la carele era în gazdă, cu nişte porci cei răpusese de vro 5-6 zile mai nainte de venirea sântului acolo. Şi întrebândul părinţii lui, unde i-a găsit? El a respuns: pe valea Pişătorilor, în sus i-a găsit. Aşa dar, auzind sântul de Pişatori, a cunoscut, că din pronia Prea Milostivului D-zeu a tras de a tăbărît la acea gazdă într’acea noapte, pentru ca să audă de Pişători mai nainte de a întreba. Care pentru acesta sântul, în toată noaptea aceia a dat slavă, lauda, şi mulţumită prea milostivului D-zeu întru cămara inimii sale. Iar adoua zi a kiemat la sine pe copil şi întrebându-1, a zis cătră dânsul: spune-mi, Fiule, departe este locul, unde se zice la Pişători? Si răspunzând copilul împreună cu părinţii lui, a zis cătră sântul: Că pârîul acesta al Tismanei în sus merge până dă în gura văii, şi pe vale tot pe rîu în sus, ca un cias şi aci între munţi, unde curge apă multă de sus de prin peşcerile munţilor şi de prin găurele petrilor, de amendouă laturile ale rîului acestuia al Tismeanei, acolo să zice la Pişători. Aşadar, auzind sântul acesta, a rugat pre părinţii copilului, de a trimite pre copil, cu dânsul, ca să-i arate locul unde se zice la Pişători. Şi, slobozând părinţii pre copil a mers cu sântul şi i-a arătat locul, unde se zice la Pişători. Şi vezând sântul locul a cunoscut, că acela va să fie cu adeverat locul cel poruncit lui prin descoperire D-zeească, şi foarte mult s’a bucurat cu duchul, dând slavă, laudă şi mulţumită stăpânului Christos D-zeu şi prea curatei Maîcii sale pururea Fecioarei Mariei”[5].

            Pe acest loc a zidit Sfântul prima biserică a viitoarei Mânăstiri Tismana. Numele de Tismana se crede că ar proveni de la numele unui arbore – tisa, arbore ce împodobea codrii acestor locuri şi din lemnul căruia ar fi ridicat Sfântul această biserică. Astăzi, acest arbore cu lemnul roşu a dispărut din zonă, fiind încadrat în categoria plantelor pe cale de dispariţie în ţara noastră.

            Mânăstirea Tismana a devenit foarte repede cel mai mare centru monahal din Ţara Românească, loc de reazem duhovnicesc pentru toţi domnitorii timpului, prin ale căror danii a devenit şi cea mai bogată mânăstire a ţării. La început, călugării locuiau în peşterile din jurul bisericii. Cu timpul însă, mânăstirii i s-au construit ziduri şi chilii ca unei cetăţi.

            În jurul anului 1400, Sfântul Nicodim s-a retras în Ţara Haţegului, construind o nouă mânăstire – Prislop. Aici a scris Sfântul un Tetraevangheliar ce se păstrează încă la Muzeul de Istorie din Bucureşti, reprezentând cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească, având cea mai veche ferecătură. Cauza acestei plecări de la Tismana pare să fie generată de faptul că Sfântul Nicodim l-ar fi susţinut pe episcopul Moldovei, Iosif Muşat, în cadrul neînţelegerilor ivite cu Patriarhia de Constantinopol care a trimis aici un alt episcop grec, Ieremia, nedorit de domnul şi de poporul moldovean. Deoarece şi episcopul Severinului, Athanasie, era tot grec, este evident că a susţinut cauza compatriotului său. După acest incident, Sfântul se retrage la Prislop, Tismana devenind scaun episcopal până în anul 1405, când Mircea cel Bătrân îi redă mânăstirii statutul de chinovie de sine-stătătoare şi îl recheamă aici pe întemeietorul ei.

            Sfântul Nicodim şi-a petrecut ultima vreme a vieţii sale în peştera aşezată la o înălţime considerabilă pe peretele stâncos din spatele mânăstirii, peşteră ce dăinuie şi astăzi ca mărturie, fiind chemat de Domnul în chilia cerească în anul 1406, la numai o zi de la pogorârea Pruncului Iisus în peştera Betleemului.

• Suntem cenzurați online, pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!