Boboteaza
Adriana Tîrnoveanu
-Sorină, Sorină, pune ceva pe tine că vine Tata Popa cu botezu’! Hai, mamaie, uite bluzița asta e numa’ buna! Tincoooo! Știi pe unde era Părintele, că astea mici sunt încă somnoroase?, striga mamaia la cumnata din casa vecina, neașteptând însă vreun răspuns.
Ne moșmondeam amândouă-n odaița cu tavan albastru să ne găsească Tata Popa spălate pe ochi, cu bretoanele lipite de frunte și cu hăinuțele cât de cât curate! Ascultam, cu urechile ciulite, când vine Tata Popa cu Iordanul, și până se-ncheia ritualul auzeai acest Tata Popa de zeci de ori, de zici că erau cuvinte-mir, cuvinte-icoană, la care ne-nchinam, în gând, de drag!
Aveam un Părinte senin și blând, c-o față rozie și-o bunătate fără margini de care mulți au profitat și nu-n sensul bun.
Dar Tata Popa nu se lăsa afectat, iar când ne apărea-n case era sărbătoarea de dinaintea sărbătorii.
Scârțâitul porții și lătratul câinelui ne spuneau că sărbătoarea-ncepe și când auzeai deja în curte:
-În Iordan botezându-te, tu, Doamne!, știai că se va deschide iar ușa odăiței, în care vor intra Tata Popa și dascălul ușor aplecați, ca într-o smerenie necerută, cum tot cred eu ca era acea aplecare firească, de parc-aveam Biserica inimii acasă, într-o cameră mult prea joasă.
Noi, cocoțate pe patul cu macat aspru care ne-nțepa mereu, țesut de mamaia, pe când punea războiul de țesut pe sală și suveicile făceau zgomot de țesatorie la noi acasă, de care eram fascinate, cu plapuma rulata la perete pe care ne sprijineam ori de câte ori ajungeam acolo și pernele cu puf de gâscă înfuriate și înfoiate mândru, încălzite prea tare de la soba cu plită, în cuptorul căreia fierbeau încet niște miresici de sărmăluțe cât degetul de mici,(doamne, ce răbdare la înfășurat avea mamaia!), iar pe colțul ei clocotea un pic de vin ori țuică cu piper, de mirosea a lume fără griji, băteam ușor din palme a bucurie:
-Tata Popaaa!, ziceam amândouă șoptit sa nu-ntrerupem cântarea și stropitul pereților pe care vedeam urma aceea a apei sfințite, mult timp, căci varul păstra semnul o vreme, de parcă ar fi știut ca e Boboteaza și avem nevoie să nu uităm asta.
După ce stropea până-n Crivăț, unde buna noastră cu glas de domnișoară ne ținea zestrea făcută cu drag, cu plăpumi de mătase și perne cochete, cu ilice croșetate și macate cuminți, dar și tot ce trebuia de îngropăciune, căci viața nu e doar pentru azi, e și pentru mâinele imprevizibil, spunea înțeleapta noastră, prea tânără pentru astfel de gânduri, dar mereu precaută, venea Tata Popa să ne spele și nouă obrajii cu busuioc din cela ce mirosea a rai.
Începeam eu, mai mare în grad și ani, căci mama, de când se născuse sora-mea, mă făcuse generalul casei; trebuia sa conduc și s-am grijă de ostașul răzvrătit care habar n-avea de reguli și responsabilități, și greu se ținea în frâu, și care, în scurt timp, si-a pus singură grade pe umăr, deși responsabilitățile tot mie-mi reveneau puse toate-n acel:,,Ai grijă de sor-ta ca ești mai mare!”
-În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin! , ziceam eu cu glas tare, ferm și apăsat, să vadă Tata Popa ca știm a ne face închinăciunea, cum ne-a-nvățat mamaia, iar degetele împreunate corect atingeau pe rând fruntea pieptul și umerii, în mișcări largi și precise.
Mă-nchinam și pupam crucea cu bucurie, iar părintelui-i jucau ochii-n lacrimi preț de câteva secunde.
-În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!, zicea și peltica de soră-mea, mai tare și mai răspicat să nu rămână mai prejos, stând pe pat în genunchi, iar cu mânuțele ei dolofane trăgea de cruce s-o pupe și să râdă apoi și cu ochii de apa prelinsă pe ea din busuiocul lui Tata Popa.
Când ne vedea părintele așa de fericite, uita c-ar trebui sa platim noi botezul si se scotocea prin buzunare, asezandu-ne în palme câte-o monedă de trei lei, adorată de noi, de rămâneam interzise, cu pumnul strâns, murmurând:
-În Iordan botezându-te tu, Doamne!
Mamaia chicotea fericită și mândră de nepoate, iar o mămăligă aurie și mare cât masa era semnul că e timp de bucurie.
Ajunul Bobotezei însă, pentru lumea satului, era cu post; post negru chiar, deși nu era casă-n care să nu se coacă cozonaci și să nu fiarbă piftii din cap de porc și picioare pârlite zdravăn.
Când am crescut, în venirile mele în iarnă, nu se făcea să nu merg pe la Nina mea cea cu inima bună, eram copleșită de mirosul cozonacilor pe care tanti Didina îi făcea. Rezistam noi cât rezistam, dar când se-ntuneca și ni se părea că vom păcătui mai puțin, rupeam un cozonac cald, aducea Nina puțin vin, din care niciodată nu beam, dar înmuiam un colt de coptură, de parcă așa ne sfinteam noi și pe dinăuntru, și vorbeam nimicuri în miros de busuioc.
Râdea tanti Didina de noi, ne iscodea de-i bun și mă umpleam de drag când o auzeam pe prietena mea strigând: ,,A venit tătuțu’? Să-i lași și lui cozonacul cald, acolo-n cuptor, că știi ca-i place!”
Mereu a fost protectoare cu oricine i-a permis asta. Și acum e. Doamne, ce dor mi s-a făcut de ea!
Frigul ne bătea-n geam, salcâmii vuiau a ger de Bobotează, piftiile se-nchegau-n camerele din Crivăț, busuiocul mirosea a Dumnezeu, iar noi șopteam cuminți, moțăind de la vinul cald, focul din sobă și prietenia care nu s-a stins niciodată de atunci, chiar dacă mamaia nu mai e, Tata Popa e legendă, iar tanti Didina face cozonaci în rai:
-În Iordan botezându-te, tu, Doamne!
Te salut, Nina, oriunde te-ai afla!
Autor: Adriana Tîrnoveanu, Boboteaza
- Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!