Mă numesc Maria și-nțeleg că a plecat, că sufletul ei în care-am dat cu mătura toți anii ăștia a plecat deja la Domnul și ceea ce a rămas e o Maria ca o coajă…

Am intrat în curtea ei plutind în veșmintele mele albastre, umblu cu Crucea după un dress code personal, privesc dimineața cerul și aleg veșmintele cu culoarea cea mai apropiată, și dimineața asta plutea peste Lușca un cer sustras parcă de deasupra insulelor de cretă din Arhipelagos, n-am mai văzut-o de vreo două luni și e unul dintre cei de care mi-e dor, oamenii ăia albaștri cu care inima ta s-a sudat pentru totdeauna, cei cu care nu schimbi tone de cuvinte furajere, politețuri și alte fursecuri sociale, oamenii în ochii cărora te uiți și te vezi acolo curat, între noi e o diferență masivă de vârstă și-ncepusem relația prost de tot, eu purtam părul lung și umblau prin parohie povești infernale cu corzi și peșteri și cățărări de stânci și eram tot ceea ce nu se potrivea pretențiilor locului, inima ei era zidul chinezesc, impenetrabil, rece ca o grimasă după ce-ai înghițit ceva onctuos peste măsură, o voce îmi șoptise în suflet să nu renunț și n-am renunțat și apoi, într-o zi când în Cea Mai Frumoasă Biserică nu mai rămăsese nimeni, bătrâna aceea prăbușită pe mochetă, un soi de cruce cu năframă care se cutremura de hohote, căzuseră zidurile alea și se făcuseră șuvoaie de lacrimi, în secunda aceea inimile noastre se recunoscuseră miraculos și nu ea mi se spovedise atunci, ci eu mă urcasem pe păcatele ei ca să-mi arunc de la înălțime propriile dureri și să le fac țăndări, cu ea ne spovedeam cu lacrimi și la urmă, când îi făceam dezlegarea pe creștet, mie mi-o făceam, ieșeam din biserică plutind ca icoanele alea cu îngerașii îmbujorați care traversează prăpăstii pe nori albi, adevărate covoare persiene zburătoare, bătrâna asta îmi luase cuvintele și îmbrățișarea și iubirea și-și făcuse din ele un soi de lumină cu care coborâse în cele mai de jos ale pământului, și eu, coborâse cu emoțiile mele, cu durerea aia a ei care mă sfâșia pe mine, cu toate chestiile alea incredibile pe care mi le pusese în palmă ca pe niște neprețuite giuvaiere ale sufletului său, cu păcatele ei cutremurătoare și negândite vreodată, se întâmplase un miracol, eu ajunsesem să mă curățesc în spovedania ei, să mă spăl în ochii ei când blânzi când înfricoșați de un infern cioplit nemilos în mintea ei de generații proaste de idolatri ai dreptății, îngrozită de umbra unui Dumnezeu tiranic și răzbunător, mai răzbunător ca toți vecinii lumii ăsteia și decât toți dușmanii amărâtei tale vieți, și cumva reușisem să demontez toate fricile astea paralizante care-o făceau să urle pe dinăuntru cu vocea aia auzită doar de mine, îi luasem inima gospodărește la săpat, greblat, la îngrășat brazda cu iubire, reușisem să-i sădesc acolo încrederea că Dumnezeu, dacă e Tata, nu poate fi călăul ei și-al meu și dacă nu bătrân scorțos și răutăcios atunci ce poate fi? Și-o învățasem toate tainele inimii mele eretice și nebune, cu căderile și revărsările de milă ale Înviatului, cu bucuria aia orbitoare a dimineții de Paști, cu dragostea care șterge mulțime de păcate, cu iertarea tuturor greșiților vieții ei și-ai vieții mele, și-n timp ce-i așternusem sub pași potecile astea care duceau spre liniște mie mi le așternusem de fapt, împreună am spart porțile paradisului, împreună am urcat golgotele remușcărilor și după ziua aceea în care am plâns îmbrățișați și înveliți în ușurarea aia dumnezeiască crescuse între noi un soi de frățietate, de complicitate zăpăcitoare, ca și cum am fi fost amândoi deținătorii unor coduri care deschid uși misterioase, și intru azi în curtea ei cu bucurie și năvălesc fericit în casa ei, cânt bucuros cu cei ai mei în Iordan botezându Te Tu Doamne, copiii ei o ajută se se ridice în capul oaselor și după ce sărută Crucea ridică ochii ăia iubiți și văd deodată că-s goi goluți de strălucire și toată taina noastră dispăruse, și-mi întinde mâna și zice sec, privindu-mă ca pe un străin,

Mă numesc Maria

și-nțeleg că a plecat, că sufletul ei în care-am dat cu mătura toți anii ăștia a plecat deja la Domnul și ceea ce a rămas e o Maria ca o coajă, mi se pare de necrezut și-o iau în brațe s-o recunosc, s-o resuscitez cumva și-mi stă ca o piatră rece, Maria care a plecat în avangardă și-a luat taina îmbrățișării hăinuță pe drum, și-n timp ce ies din curte prefăcându-mă că mi-a intrat o musculiță-n ochi tot ce-mi e să o regăsesc cât mai curând în altă îmbrățișare de om albastru, că fără iubire inima mea e toantă oarbă în drumul țării și rest de aruncat la resturi.

***

Când la urmă mi se vor face socotelile, când o să-mi numere la casa de pensii anii ca pe nuci, contribuțiile și stagiile, un înger va șopti tremurând, a umblat cu Crucea.

Deși, mărturisesc, Crucea a umblat cu mine. M-a dus mort de spaimă și beat de fericire prin casele creștinilor. M-a săltat și m-a țintuit acolo lângă Desculțul meu iubit.

Atât de mult am suferit.

Atât de mult am plâns.

Atât de mult am înviat și-am mai murit o dată, de fiecare dată, și-am înviat din nou, an după an.

Că nimic nu m-a smerit mai mult, în viața mea de nisip cu puls, ca umblatul crucii. Nici Psaltirea, cu prăbușirile lui David și ridicările lui. Nici măcar clipa aceea în care deschid ușile Împăratului și pășesc cu împărăția Lui întreagă în potir, în numele Legii celei Noi. Că acolo nu-s eu, El pășește. N-am smerenie, am măreția incontestabilă a biruinței fără de umbre, acolo ies din mormânt și ofer viața Învierii celei fără de sfârșit, acolo nu-s eu.

Dar când umblu cu crucea.

Anii ăștia în care am văzut lumea trecându-mi sub streașina genelor, mai mereu umedă de oftaturi irezistibile. Clanțele alea pe care le știu reparate ultima dată de cei care deja se odihnesc în cimitire. Amintirea sfâșietoare a bunicilor și părinților celor care-mi deschid ușa și se miră, bucuroși, de tremuratul meu. Oamenii care s-au dus fără să plece. Privirile lor rămase în ochii urmașilor, și când mă uit înlăuntrul lor îmi văd întreagă propria mea trecere prin viața asta, ca o trecere cu crucea.

Într-o zi, în munți, unde-L duceam pe Desculț prin cătune de sub Țibleș, am căzut între zăpezi, ducându-mă de-a rostogolul pe umărul unui deal. Am râs, m-am ridicat, am mai râs încă o dată, mi-am scuturat patrafirul și-am ridicat rucsacul pe umăr, și când m-am uitat la cruce dispăruse Înviatul. Corpus Christi, cum spun pedanții artei. Căzuse Răstignitul de pe cruce și se scufundase în zăpezile alea. O clipă am privit derutat crucea fără răstignire, apoi am ridicat din umeri și-am plecat mai departe așa, și oamenii au sărutat o cruce fără Hristos. A doua zi m-am grăbit să caut altă cruce, impecabilă dogmatic.

Acum, că între timp am gustat din adevăr și l-am lăsat să-mi curgă înăuntru cel din lăuntrul meu, am înțeles.

Că fiecare om căruia i-am dus crucea acasă s-a făcut răstigneală și s-a așezat lângă Domnul.

Babele care au oftat și-au sărutat locul ăla gol de pe cruce, pentru ultima oară.

Copiii prin ochii cărora nu s-au scurs nori.

Și la începutul și la urma lor, eu. Nisipul cu puls. Binecuvântatul căruia i s-a dăruit totul încă de aici, și dacă ce mi s-a dat e atât de mult, cum oare va arăta împărăția Lui fără de sfârșit?

Într-o zi se va termina.

Pentru ultima oară voi purta/mă va purta Crucea Învierii prin casele lor.

Voi așeza apoi totul în brațele tinere ale altui preot. În ochii lui voi vedea tot ce-am gândit cândva, toate spaimele și regretele mele, toate teancurile de fioruri care m-au cutremurat.

Îl voi îmbrățișa, îi voi șopti că Dumnezeu e Iubire și Hristos a înviat din morți!

Apoi voi pleca.

Desculț, prin zăpezi și deșerturi, cu gura plină de cuvinte tăcute, cu inima plină de lumina liniștii Lui, voi pleca să mă întorc.

Că nimic n-avem aici, doar păreri și palate de cenușă albă, nimic. Și că abia când pierzi totul primești totul, și abia când mori scapi de frica morții, că Hristos a înviat din morți și a călcat pe moarte cu sandalele mele albastre și fără de liniște. Că mult a pribegit sufletul meu și locuiesc în corturile lui Chedar.

#treianiprimazi

#FrățiaPsaltirii

#Catisma17

Mulțumesc.

de Crin-Triandafil Theodorescu

• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!