Învăţăturile morale cuprinse în pildele Evangheliei Sf. Luca. Milostenia

a.1. Pilda samarineanului milostiv (10, 29-37)

a.2. Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (16, 19-31)

          Din pildele acestea credinciosul învăţă să aibă milă şi să se silească să-și ajute „aproapele”. Pe de altă parte, reprezintă și un prilej de manifestare a proniei lui Dumnezeu. Căci „se pogora” firea omenească de la „Ierusalim”, adică de la vieţuirea cea fără de tulburare şi paşnică, căci „Ierusalimul” se tâlcuieşte „vedere a păcii”. Şi unde „se pogora”? în „Ierihon”, cel ce este în vale şi jos, şi înecăcios cu zăduful, adică în viaţa cea pătimaşă. Şi vezi că nu a zis că „s-a pogorât”, ci „se pogora”, căci pururea firea omenească la cele de jos se pleca, şi nu o dată, ci în toată vremea, la viaţa cea pătimaşă se îndeletnicea.[1]

„Şi a căzut între tâlhari”, adică între draci. Căci de nu se va pogorî cineva de la înălţimea minţii, nu „cade” între draci, care, după ce „l-au dezbrăcat” pe om şi l-au lipsit pe el de hainele faptei celei bune, atuncea „l-au rănit” cu rănile păcatului. Căci mai întâi ne goleşte pe noi de tot gândul bun şi de acoperământul lui Dumnezeu, apoi aşa, aduc asupra „rănile” păcatului.[2]

Şi „abia vie”, adică pe jumătate moartă, „au lăsat” firea omenească, ori pentru că sufletul este nemuritor, iar trupul muritor, întrucât o jumătate a omului este supusă morţii; ori pentru că nu era cu totul deznădăjduită firea omenească, pentru că în Hristos nădăjduia că va dobândi mântuire. Întrucât firea omenească nu era moartă cu totul, ci precum pentru căderea lui Adam moartea în lume a intrat, pentru îndreptarea lui Hristos, moartea avea să se strice (Romani 5, 12-19).

Iar prin „preot” şi „levit”, Legea şi Proorocii să îi înţelegi, căci Legea şi Proorocii voiau să îndrepteze firea cea omenească, dar nu au putut. Căci zice Pavel: „Cu neputinţă este sânge de viţei şi de ţapi a curaţi păcatele” (Evrei 10,4). Deci, Legiuitorului şi Proorocilor li s-a făcut milă de om şi au socotit să-l tămăduiască; mai apoi, de tăria rănilor biruindu-se, îndărăt iarăşi s-au întors, că aceasta însemnează ceea ce zice: „au trecut pe alături”; căci cu adevărat a venit Legea, şi a stat deasupra celui care zăcea, iar apoi, neputând a-l tămădui, „s-a întors”, lucru care este însemnat de cuvântul acesta: „a trecut pe alături”. Şi vezi aceasta ce zice: „după întâmplare”, ce înţelegere are, căci cu adevărat Legea nu într-adins s-a dat, ci pentru neputinţa omenească, fiindcă nu putea dintru început să primească taina lui Hristos, pentru aceasta zice că „preotul”, adică Legea, „după întâmplare”, iar nu într-adins, a venit ca să-l tămăduiască pe om. Iar Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel Care pentru noi „blestem” S-a făcut (Galateni 3, 13) şi „samarinean” S-a numit (Ioan 8,48), „mergând” – adică însăşi aceasta făcându-o pricină a căii, şi ţel punând să ne vindece pe noi -, şi nu trecând „pe alături” şi în treacăt cercetându-ne pe noi, a venit la noi, şi a petrecut împreună cu noi şi a vorbit fără de nălucire. Deci, îndată El „a legat rănile”, nelăsând răutatea a fi mai mult slobodă, ci legându-o pe dânsa. Şi „a turnat untdelemn şi vin”. „Untdelemn” fiind adică cuvântul învăţăturii, care prin cele bune îndeamnă, iar „vin” cuvântul cel care prin cele mai înfricoşate aduce spre fapta cea bună. Adică atunci când îl vei auzi pe Domnul grăind: „Veniţi către Mine şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), aceasta este „untdelemnul”, căci blândeţe şi odihnă arată; şi iarăşi când zice: „veniţi de moşteniţi împărăţia cea care s-a gătit vouă” (Matei 25, 34). Iar când zice: „Duceţi-vă în întuneric”, acesta este „vinul”, învăţătura cea strepezitoare. Încă ai fi putut înţelege şi în alt chip.[3]

„Untdelemn” este petrecerea cea omenească, iar „vin” cea dumnezeiască, ca şi cum aş zice: „Domnul unele le lucra omeneşte, iar altele dumnezeieşte. Căci a mânca şi a bea şi viaţă slobodă a vieţui, iar nu petrecere aspră a arăta precum Ioan Botezătorul, aceasta este „untde­lemnul”. Iar postul cel neobişnuit (Matei 4, 2) şi umbletul cel pe mare (Matei 14, 25-26), şi altele câte sunt ale puterii celei dumnezeieşti, acestea sunt „vinul”. Căci cu „vinul” se cuvine a însemna dumnezeirea firea dumnezeiască a lui Hristos.[4]

Tot creştinul, fără excepţie, care doreşte să înveţe adevărurile Evangheliei şi să afle „Cuvintele vieţii veşnice”; tot creştinul care nu se mulţumeşte să cunoască numai atât cât îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor firii şi vrea să cunoască şi cele despre viaţa duhovnicească, să se lumineze şi să se formeze după Duhul Tatălui, va afla în parabolele Domnului expunerea cea mai frumoasă a adevărurilor evanghelice şi cea mai interesantă lectură.[5]

Hristos înainte de a-şi începe lucrarea mântuitoare, s-a îndeletnicit cu lucruri comune şi obişnuite celor mai mulţi oameni. S-a îndeletnicit cu muncă manuală, ca să arate că viaţa de virtute şi sfinţenie se potriveşte cu munca. Apoi, în calitate de Învăţător, din lucrurile zilnice ale oamenilor şi din întâmplările fireşti cele mai cunoscute nouă, a luat El minunatele asemănări, parabolele Sale. Astfel, ne-a învăţat virtutea, ne-a învăţat „Tainele împărăţiei cerurilor”, căci pentru dobândirea acestei învăţături a zidit şi a destinat El pe om. Aşadar, câţi dintre ascultătorii Săi caută cele de sus, gândesc cele de sus, cât timp trăiesc aici pe pământ, luând învăţătură din parabole, pot să întrebuinţeze cele pământeşti ca mijloace de învăţare a minţii şi a inimii lor, către Făcătorul celor de sus şi acelor de jos.[6]

Cu o mie de ani mai înainte ca Hristos, singurul învăţător al adevărului, să vină în lume, Duhul Sfânt, prin proorocul David, a prezis metoda învăţăturii pe care Domnul avea să o întrebuinţeze în anumite împrejurări. A prezis că adevărurile tainice ale împărăţiei cerurilor, necunoscute şi ascunse de la zidirea lumii, Domnul avea să le predea, nu prin definiţii filozofice de neînţeles, ci prin nişte pilde fermecătoare, dar în acelaşi timp înţelepte şi pline de învăţătură. Iar Sfântul Evanghelist Matei, care a avut fericirea să vadă împlinită această proorocie, deoarece Domnul, perioadă a activităţii Sale de învăţător întrebuinţa mai ales parabolele, a scris în capitolul al 13-lea: „Le-a vorbit lor multe în pilde”. Şi iarăşi: „Acestea toate le-a spus Iisus în pilde mulţimilor şi fără pilde nu le vorbea nimic; va să se plinească ce s-a zis prin proorocul: deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ascunse de la zidirea lumii” (Matei 13, 34-35; Ps. 76, 2). Printre cele mai importante scopuri pe care le are în vedere învăţătura Domnului este şi acesta: să ne obişnuiască cu necazurile, să ne pregătească dinainte ca să nu ne dăm ceasului morţii din pricina sărăciei sau a ostenelilor acestei vieţi. Pe de altă parte, pildele urmăresc întărirea creștinilor pentru a îndura ispitele bogăţiei, ale modului lumesc de gândire, ale plăcerilor şi desfătărilor. Acest scop îl realizează foarte bine parabola bogatului şi a lui Lazăr. Fiindcă ea ridică definitiv perdeaua şi lasă la o parte orice consideraţii, ca să ne arate limpede unde duce sărăcia evlavioasă şi care este rezultatul bogăţiei fără evlavie, a adorării propriului trup.[7]

Parabola fiului risipitor este un giuvaer de mare însemnătate şi nepreţuit al comorii evanghelice fiindcă ne înfăţişează atât de atrăgător milostivirea cu care Dumnezeu primeşte pe păcătoşii rare se pocăiesc. Iar parabola bogatului şi a lui Lazăr este de asemenea importantă, deoarece ne înfăţişează foarte limpede starea fericită a celor evlavioşi şi drepţi în cer, dar şi nefericirea şi suferinţa păcătoşilor la locul pedepsei. Acelaşi scop îl urmăresc amândouă aceste parabole. Însă parabola risipitorului vrea să îl atragă pe cel păcătos la pocăinţă şi mântuire; pe când parabola bogatului şi a lui Lazăr vrea să-l trezească pe păcătos din somnul păcatului şi al morţii. De fapt, este adâncit într-un somn greu ca într-o letargie îngrozitoare, creştinul care nu se trezeşte atunci când se regăsește în aceste două parabole.[8] Toţi fariseii au dat Domnului prilejul să spună parabola acesta, căci ei „fiind iubitori de argint, îl batjocoreau” (v. 14). Dar iudeii, şi cei de atunci, şi cei de astăzi, la fel de zgârciţi, pot să afle cum îi priveşte pe ei Dumnezeu şi care va fi situaţia lor după moarte.[9]

Situaţiile sunt diferite ale celor două personaje din parabolă, pe pământ.

De la primele cuvinte, parabola aceasta prezintă oarecare deosebiri faţă de alte parabole. Căci ea nu ne dă învăţături duhovniceşti, prin mijlocirea unui limbaj alegoric, ca celelalte parabole, ci ne înfăţişează cât se poate de firesc situaţia personajelor despre care este vorba; înfăţişează faptele ca şi cum s-ar fi întâmplat chiar în viaţa noastră. Când n-au fost în lume bogaţi materialişti și iubitori de trupul lor? Când n-au existat săraci, suferinzi şi necăjiţi? Acestea sunt nişte fapte de experienţă zilnică. Şi, prin urmare, cititorului nu-i va fi greu să înţeleagă adevărurile alegorice fie parabolice, ci va asculta faptele aşa precum le cunoaşte din viaţa zilnică, dar al căror înţeles nu îl poate desprinde limpede singur. Tâlcuirea ei conform cu adevărul, este învăţătura cea mare a parabolei.[10]

Primul verset al parabolei descrie viaţa luxoasă a bogatului. „Era un om bogat şi se îmbrăca în porfiră şi vison, veselindu-se strălucit în fiecare zi” (v. 19). Împotriva acestui bogat a fost pronunţată o acuzaţie îngrozitoare şi asupra lui va cădea pedeapsa grea a dreptăţii dumnezeieşti. Dar de ce? Pentru că era bogat? Şi este oare o fărădelege să fie cineva bogat? Sau nu cumva banii, averile sunt un lucru rău şi necurat în faţa lui Dumnezeu?  Nu-i niciun păcat să fi bogat. Bogăţia și banii nu sunt lucruri necurate. Sunt însă foarte primejdioase. Bogăţia este un magnet magic care atrage inima omului spre plăcerile lumii, spre desfrânare, spre adorarea propriului trup, spre zgârcenie. Şi atrage inima omului cu atâta putere, încât el uită pe Dumnezeu şi se dezinteresează de mântuirea şi viitorul cel veşnic. Iată de ce bogăţia este un lucru primejdios.[11] Şi iată de ce Dumnezeu înştiințează dinainte pe bogat şi îi zice: „Ia seama nu cumva, deoarece te faci frumos şi te saturi şi îți zideşti case frumoase şi mari şi locuieşti în ele şi îți sporeşti banii şi aurul tău, să te trufeşti şi să uiți de Dumnezeul tău”  (Deut. 8, 11-14). Şi iarăşi despre cel ce a căzut în cursa bogăţiei, zice: „îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeu, făcătorul său, şi s-a depărtat de Dumnezeu mântuitorul” (Deut. 32, 15). Tocmai de acest fel era bogatul din parabolă. Dumnezeu, care dă adesea bunătăţi din belşug, ca să se mişte unele inimi uscate, hărăzise bogatului acestuia toate bunătăţile materiale ale dărniciei Sale. Domnul nici nu pomeneşte măcar numele acestui bogat, căci îl socoteşte nevrednic de a fi amintit cu numele. În cuvintele: „Era bogat”, Domnul a cuprins: casele de marmură şi moşiile întinse, grădinile extraordinare şi turmele nenumărate de animale, robii şi influenţa de bani, dar toate aceste dărnicii ale lui Dumnezeu nu au avut niciun rezultat în sufletul bogatului.[12]

Acel om nemulţumitor şi-a pierdut trupul şi sufletul, nelăsând în el nicio picătură de rouă duhovnicească. În loc să se facă un bun administrator al avuţiei, pe care i-o dăduse Dumnezeu, în loc să împartă din bunătăţile acelea îmbelşugate şi altor fii ai lui Dumnezeu, care sunt unii atât de nenorociţi încât le lipseşte chiar şi pâinea zilnică, bogatul a abuzat de bunătatea lui Dumnezeu şi a devenit un egoist iubitor de trup, cu totul uscat la inimă. Şi iată dovada acestui lucru: „Se îmbrăcau în porfiră şi vison”. Acel bogat nici vorbă să fie rege sau cezar al Romei, ca să creadă că trebuie să se îmbrace atât de somptuos. Doar regii şi împăraţii purtau haine de porfiră, împodobite cu vison.[13]

 Acel bogat era un simplu particular. S-ar fi cuvenit deci să poarte hainele care se obişnuiau pe vremea aceea, dar nicidecum. Bogatul îşi închipuia că, datorită banilor săi, putea să sfideze pe Dumnezeu şi să pună propria lui fiinţă în locul lui Dumnezeu şi să se închine trupului său. Şi se şi închina de fapt. Căci purta zilnic veșminte împodobite cu vison de India şi vopsite cu porfiră. Închinătorii de idoli din vremea Domnului făceau din aur statui ale zeilor lor, le împodobeau cu odoare de mult preţ şi după aceea li se închinau. Idolul din parabolă își împodobea idolul trupului său. Cheltuia mult ca să se împodobească şi să ia seama, nu cumva să-i lipsească cel mai mic amănunt în înfățişarea sa exterioară.

Bogatul nu era numai iubitor de slavă deşartă, ci şi rob pântecelui. Avea un cult pentru pântecele său. Era dintre aceia despre care dumnezeiescul Pavel zice că: „Au drept dumnezeu pântecele lor” (Fil. 3, 19). Aceste puţine cuvinte ale Domnului exprimă foarte mult. Ele arată mâncărurile rare şi alese, pe care slugile le pregăteau cu multă grijă pentru gâtlejul bogatului. O mulţime de linguşitori se aşezau zilnic la masa bogatului, ciocnind paharele, râzând fără noimă, jucând în sunetul instrumentelor de suflat.[14]

Aşadar bogatul din parabolă nu era un mâncăcios obişnuit el „se veselea strălucit”. Şi nu se veselea numai la ocazii rare, odată pe lună sau în sfârşit odată pe săptămână, ci în fiecare zi. Avea distracţii necontenite. Ceilalţi oameni mănâncă ca să trăiască el însă trăia ca să mănânce. Gândurile lui, dorinţele lui, sufletul lui, ţinta lui pe pământ era concentrată în pântece, în trup, în plăcerea pe care o poftea! Să zăbovim puţin la aceste cuvinte, fiindcă bogatul din parabolă n-ar putea zice: de ce te străduieşti să descrii chefurile şi petrecerile mele şi nu-ţi întorci ochii la bogaţii din timpul tău, ca să vezi pe atâţi şi atâţia, care mă urmează pas cu pas şi poate mă şi întrec în somptuozitate şi în înrobirea faţă de pântece? Ar avea deplină dreptate bogatul. Care societate a noastră de astăzi nu poate să prezinte acest fel de oameni bogaţi? În locurile de plimbare ale oraşelor mari, în centre de distracţie, în sălile multimilionarilor, bogatul din parabolă îşi află mulţi semeni. Ce grămadă imensă de bani se cheltuieşte cu cerinţele modei şi ale luxului, ca să se împodobească trupul cât mai mult! Zeci de mii se cheltuiesc pe an numai pe podoabe, perle şi diamante. Dacă bogatul din parabolă se îmbrăca în vison de India, astăzi şi bogaţii se îmbracă cu ţesături la fel de scumpe. Dacă bogatul din parabolă petrecea ceasuri întregi ca să se înfrumuseţeze, cât timp se petrece astăzi în acele temple ale închinării de idoli care se numesc institute de frumuseţe şi magazine de cosmetice; şi câte ceasuri se petrec în atelierele de modă, unde cu o grijă specială şi chinuitoare sunt cercetate modelele feluritelor obiecte ale toaletei feminine! Ce să mai spunem despre robia pântecelui! Bani, bani mulţi şi nesocotiţi cheltuiesc pe alimentele de diferite feluri, pe specialităţile rare și pe băuturile scumpe.[15]

Averi întregi sunt jertfite pentru pântece şi pentru alte plăceri ruşinoase, care sunt în relaţie atât de strânsă cu mâncarea şi băutura. Fiindcă Bacus şi Afrodita erau adoraţi şi încă sunt adoraţi împreună. Iată, pe scurt, imitatorii de astăzi ai bogatului din parabolă. Creștinul să nu nu râvnească la starea lor şi să nu-i fericească, să nu fie ameţit de luxul lor. Cu ele bogaţii vor să ascundă goliciunea şi întinarea sufletului lor exact precum cadavrele morţilor le îmbrăcăm în giulgiuri curate şi punem miresme din belşug, pentru ca putoarea pe care o împrăştie leşurile să nu se simtă. Vezi pe bogatul necredincios şi nemilostiv şi îl fericeşti pentru că se închină trupului. Stai însă, să-i vezi şi sfârşitul. Căci sfârşitul nu va întârzia să-i vină şi să îngroape întreaga lui autoadorare. Acest lucru îl adevereşte Domnul cu privire la bogatul despre care vorbeşte în parabola aceasta. Există și un alt om care duce o viaţă diametral opusă cu cea a bogatului.[16]

 „Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului, dar nimeni nu-i dădea, şi câinii venind îi lingeau bubele” (v. 20-21). Un filosof mai nou a dat următoarea definiţie frumoasă vieţii: „Viaţa este un amestec de râsete răsunătoare şi de vaiete de durere ascunse ale omenirii”. Tocmai acest lucru îl înfăţişează prezenta parabolă a bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr. Râsete multe şi răsunătoare, distracţii zgomotoase şi jocuri se auzeau din tinda bogatului, ca să se împreuneze cu vaietele mute şi ascunse ale nefericitului Lazăr. Întâi să observăm că numai în această parabolă Domnul a dat un nume unuia dintre personajele ei, săracului. Îl numeşte Lazăr. Iar prin acest nume, care înseamnă „Domnul este ajutorul meu”, poate a vrut Hristos să arate că, contrar bogatului care şi-a pus ajutor averea, săracul nu avea ajutor pe nimeni altul, decât pe Dumnezeu. Contrar bogatului, îmbrăcat luxos, veselindu-se în fiecare zi, Lazăr era atât de sărac, încât era gol şi flamânzit, dar împreună cu principala sa suferinţă, avea de suportat şi o altfel de mucenicie. Suferea de o boală a cărei natură producea bube, răni îngrozitoare pe trupul său.[17]

Mai înainte de a intra în evidențierea învățăturii morale a acestei parabole, trebuie să ne întoarcem la prima persoană a ei, adică la bogat, ca să vedem şi o altă mare răutate a lui. Nu era numai iubitor de slavă deşartă, închinător al materiei, ci şi nemilostiv şi uscat la inimă. Căci chiar şi pe acel judecător nedrept vizitele cele dese şi dorinţele văduvei l-au făcut să-i dea, până la sfârşit, dreptul ei (cf. Lc. 18, 2-6). Dar inima bogatului nu se înmuia, deşi îl avea zilnic înaintea lui pe nefericitul Lazăr. Dacă l-ar fi văzut o singură dată şi ar fi trecut indiferent, lucrul n-ar fi fost atât de rău. Dar el, trecând prin poarta sălii lui, vedea zilnic starea de plâns a lui Lazăr şi ar fi fost firesc să fie întrucâtva mişcat, să-şi deschidă inima şi să-l miluiască, dacă, în sfârşit, Lazăr ar fi fost unul din acei cerşetori supărători, care prin stăruinţa şi strigătele lor, uneori chiar prin ocările lor, molestează pe trecători, atunci bogatul ar fi avut oarecare îndreptăţire. Lazăr însă era un sărac vrednic de simpatie şi liniştit. El întorcea un ochi rugător şi mişcător, când îl certa bogatul, fără să-l supere vreodată. Lazăr dovedea o purtare care era cea mai potrivită pentru a mişca un om bogat spre milă. Era o fiinţă care ar fi simţit o mare recunoştinţă, dacă i s-ar fi arătat cea mai mică compătimire. Nu era un cerşetor de meserie, îndrăzneţ, care  cere iar şi iar un lucru sau un bănuţ şi te ocărăşte, când a fost înşelat în aşteptările lui.[18]

Dar nimic din toate acestea nu mişcă pe bogat. Trece repede pe poartă, nu-i place să vadă bubele lui Lazăr, nu-i acordă o privire de compătimire, ci cel mult de silă. Bogatul era stăpânit de acea frică raţională, care cuprinde pe mulţi bogaţi. Ei se tem să se apropie de un sărac, fug repede, ca şi când sărăcia ar fi o boală molipsitoare. Bogatul din parabolă rămâne uscat, rămâne un simbol al nemilostivirii, pe care o produce averea în sufletul bogaţilor materialişti, închinători trupului lor. Fiindcă ei obişnuiesc să cheltuiască fără socoteală pentru trupul lor, strâng mâna cu zgârcenie, ca să n-o deschidă cumva pentru alţii. Îşi fac o inimă de aramă, ca să nu simtă vreodată milă şi compătimire faţă de alţii. Un astfel de bogat să arate interes şi să cheltuiască ceva pentru un sărac? Cum ar putea să arunce averi întregi la hipodrom? Cum i-ar ajunge pentru călătoriile prin toată lumea, pentru îngrijirea propriului trup, pentru ospeţe, pentru peripeţiile dragostei în centrele desfrânării şi ale risipei? Cum vreţi ca doamna bogatului să îi compătimească pe orfani, să cheltuiască vreun ban pentru o biată fată” fără sprijin, să uşureze pe o biată muncitoare atinsă de ftizie, să jertfească pentru aşezăminte filantropice, când moda îi impune sacrificii zilnice?[19]

Ea are în faţa ei oglinda şi cremele de frumuseţe, afişarea luxului, care nu se satură cu cele mai mari comori. La oameni de acest fel, viaţa materialistă şi slava deşartă înăbuşe simţământul nobil şi înalt al milei în aşa măsură încât inima nu mai poate simţi că mila, care stoarce lacrimile celor suferinzi, îţi dă o demnitate, pe care nu ţi-o dau toate distracţiile şi plăcerile lumii. Dar trebuie să repetăm învățătura morală care se desprinde din această pildă: să nu pizmuieşti pe astfel de bogaţi nemilostivi şi fără inimă. Corabia vieţii lor, care pluteşte astăzi pe un orizont fără vânt, uşoară, încărcată cu bunurile pământului, fericită fără teamă, pe o mare liniştită şi frumoasă, pluteşte cu siguranţă spre naufragiu şi zdrobire. Să nu plângi pe Lazăr şi pe cei asemene lui, deoarece vezi că luntrea putrezită a vieţii lor este purtată de vânt pe o furtună sălbatică şi abia se mai ţine deasupra apei. Acea luntre putredă aleargă hotărât spre limanul siguranţei şi al fericirii.[20]

• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
• Apărăm Credința și Patria. Susținem Monarhia, Familia, Cultura, Tradiția și Viața de la concepție la moartea naturală.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Presă cu frică de Dumnezeu