Marinela Strîmbulescu: Brâncuși și Eminescu. Două destine mari, aceeași batjocură

Memoria posterității, ingrată atunci când vorbim despre valorile naționale, arată cât de iresponsabile sunt autoritățile noastre când vine vorba despre moștenirea spirituală și materială pe care o lasă România de astăzi, generațiilor viitoare.

Scriem astăzi despre destinul posterității a doi mari români, ambii geniali, în egală măsură, Constantin Brâncuși și Mihai Eminescu, care deși au lăsat o moștenire uriașă culturii române, le este batjocorită memoria de niște autorități incapabile să gestioneze, chiar și administrativ, acele bunuri de patrimoniu național, care amintesc de existența celor doi.

Au vreo scuză cei care au ignorat, în mod deliberat, deși le-a stat sau le stă în vîrful pixului, salvarea adevăratei case în care s-a născut sculptorul de la Hobița și casa de la Văratec în care Eminescu şi-a petrecut ultimii 15 ani de viaţă, fiind singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială? Se rușinează cât de puțin?

Sunt întrebări la care, dacă nu ar răspunde, o societate educată, așa cum are pretenția cea românească să fie privită, i-ar supune oprobiului public. Doar că aceste lucruri nu se întâmplă, iar din casa de la Hobița, în care s-a născut sculptorul Constantin Brâncuși, a mai rămas astăzi un singur perete și câteva grinzi putrezite. Locuința căzută, clasată pe lista monumentelor istorice, construită din lemn original, a ajuns coteț de păsări în timp ce autoritățile locale sau centrale nu au mișcat un deget pentru a salva o clădire aflată în patrimoniul național. Locuinţa a fost clasată pe lista monumentelor istorice în urmă cu aproximativ 17 ani, atunci când s-a constatat prezenţa unor elemente din lemn originale, materialul lemnos rezultat fiind şi acum într-un depozit al Primăriei Peştişani.

Din 2018 însă, atât grămada de lemne care a rămas din construcția respectivă, cât și terenul pe care se află au intrat în patrimoniul Primăriei Peștișani. Nimeni nu le-a revendicat în termenul prevăzut de lege, iar Primăria anunța că va reconstrui repede vechea casă. Au trecut de atunci trei ani și este puțin probabil să se întâmple ceva în direcția proiectului, unii arhitecți spunând că fiecare grindă din construcția respectivă ar trebui expertizată, analizată și doar dacă vor fi dovedite foarte multe dintre ele ca fiind din vremea lui Brâncuși, de abia atunci s-ar putea vorbi despre posibilitatea refacerii casei „originale”. Cum însă, la nici 100 de metri de casa originală, se află deja o casă memorială Constantin Brâncuși, construită în urmă cu 50 de ani, vizitată anual de mii de turiști, e puțin probabil ca proiectul celei originale să fie finalizat, iar vechea casă va rămâne în continuare o grămadă de bârne și grinzi putrezite.

Nici memoria lui Mihai Eminescu nu pare să fi avut o soartă mai bună. Obiect de patrimoniu naţional, casa de la Văratec în care Eminescu şi-a petrecut ultimii 15 ani de viaţă, este singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială.

În mod paradoxal, la Văratec nu există nici un indiciu pentru vizitatori despre faptul că în perioada 1874-1889 Eminescu a locuit aici. Despre statutul de casă memorială, pe care imobilul ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală. Casa din spatele cimitirului monahiilor, iese în evidenţă doar prin starea avansată de degradare în care se găseşte.

Casa aflată la nici cinci minute distanţă de Mănăstirea Văratec a constituit refugiul poetului Mihai Eminescu în zilele calde de vară din ultimii 15 ani ai vieţii. „Veronica Micle obişnuia să se odihnească în timpul verii la Văratec, să se plimbe în pădurea de mesteceni, imortalizată de poet în «Călin Nebunul» sau «Călin, file de poveste». Aici, în verile lui 1874 şi 1875, Eminescu închiriase de la maica Asinefta Ermoghin o cămăruţă, de unde privea «codrul de aramă» sau «pădurea de argint». La Văratec mai stătuse Eminescu şi peste ani, în gazdă la maica Străinescu“, spune Dan Toma Dulciu în lucrarea „Eminescu şi diplomaţia“ (Editura Universitară Bucureşti, 2007). Nu este singura mărturie care vorbeşte despre casa de vacanţă a lui Eminescu de la Văratec. Există un act care dovedeşte că această casă a fost închiriată, începând cu anul 1874, de „subsemnatul Mihai Eminescu” de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin.

Începând din 2002, au fost făcute mai multe apeluri pentru salvarea casei aflate într-un stadiu de degradare. La iniţiativa criticului literar Zoe Dumitrescu Buşulenga (Maica Benedicta de la Văratec, cum îşi luase numele în ultimii ani ai vieţii), Mitropolia Moldovei şi Bucovinei lansa „Apelul Naţional pentru salvarea Casei Mihai Eminescu” din incinta mănăstirii Vătarec. Şi în 2010, o petiţie a fost trimisă primului-ministru de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu prin care se cerea „reabilitarea urgentă a casei Eminescu de la Văratec”. Nimic nu s-a întâmplat de atunci. Acoperișul casei s-a prăbușit între timp, iar locuința în care Eminescu și-a petrecut o parte din viață va deveni în curând istorie.

Soarta celor două bunuri de patrimoniu național nu este singulară. Sute de alte clădiri, unele aflate chiar pe Lista Monumentelor Istorice din România, au fost abandonate de autorități. Pe vremea regelui Ferdinand I, orice funcționar al statului, județelor sau comunelor, care lăsa să se distrugă, mutileze sau înstrăineze un monument sau un obiect aflat în administrarea sa era pedepsit cu închisoarea. Iar legea era una pentru toți. Astăzi, asistăm la o mutilare voită a patrimoniului național, iar la faptele grave care se petrec, sunt părtașe autoritățile incompetente și incapabile să transmită generațiilor viitoare, moștenirea valorilor culturale românești.

17 octombrie 2022

• Marinela STRÎMBULESCU, președinte Asociația culturală Tătărescu.

MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici