Aproape două decenii am așteptat să-l visez.

Ochii lui albastru-egeean, vocea așezată, dunăreană, valuri care curg lung spre marea din care s-au născut. Mâinile lui aristocratice, fine, inelul de aur cu monogramă, ceașca lui de cafea amară și felul ăla în care știa să fugă din lumea asta în lumea din spatele ăsteia, printr-o simplă tăcere. Fotoliul lui de lângă șemineu, unde se ascundea să viseze cu lumina stinsă.

Și azi noapte, deodată.

Întins pe o targă primitivă, un paralitic pe marginea unei scăldători făcătoare de bine. Într-un tren cu ferestre plină de lumină pe care nu am timp să privesc, ochii mei sunt lipiți de fața lui slabă, hagiografică, îi țin mâna lui în mâna mea (un soi de coacere a timpului în care mâna lui îmi înconjura mânuța de copil). Ochii ăia vii, fixându-mă hipnotic, fără un cuvânt, dar vii, izvoare de gânduri și emoții. Lacrimile acre din gură, regăsite ceva mai târziu în perna somnului meu. La capul chel al Tatei, strălucitor și nu din afară ci dinăuntru, un creștin din parohia mea, care a lucrat la spital, mare, impunător, sculptural, îngenuncheat și el, întinde mâna și-i pune Tatei palma pe frunte, lăsațidomnutheodorescucăosăfiebine, și chicotește cu optimism, și ochii Tatei fixați în ochii mei ca niște ancore de corabie grecească pe o insulă de piatră albă, vorbindu-mi cea mai lungă tăcere pe care am sorbit-o vreodată,

și-apoi dimineață, lacrimile pe perna umectată, apostile că n-am visat că am visat,

ceașca mea albastră cu cafea amară, mă mișc defazat printr-o bucătărie fără fotoliu, într-o zi o să-mi iau lumea de dincolo de orizont fotoliu permanent și-o să plec să curg spre înviere,

Ea înțelege că s-a întâmplat ceva și pune o liniște cuminte peste tulburarea mea, se machiază privindu-mă din când în când prin oglinda veche, moștenită de la bunica Aurelia din neamul Theodoreștilor brăileni, mă învârt inert și fără rost prin bucătăria caldă și mai pun un lemn pe foc,

Deschid telefonul și citesc mesajele, am acolo o întreagă parohie cu dureri și cereri și neîmpliniri și rar de tot câte-o cântare de bucurie și-mi citesc mesajele mereu, dimineața, înainte de a intra în CeaMaiFrumoasăBisericăDinLume să vorbesc Desculțului,

și deodată un mesaj de la un preot din Maramureș, slujește într-o bisericuță din lemn, are ochi de copil și suflet fără gard, părintele Vlad Andrei-Mitrut și-mi scrie că m-a visat în noaptea asta într-o biserică și era Tata cu mine, îmbrăcat preot, dar nu era Tata, era Crin în varianta lui Triandafilă, eram doi preoți ca unul singur și două feloane acoperind o singură iubire,

las telefonul din mână și-mi scufund nasul în ceașca de cafea, amărând-o cu lacrimi,

e bine Tata acum, e bine și bine vom fi toți, că dragostea trece peste moarte cum sar copiii de colo-colo un pârâiaș zglobiu și nimic nu e cu neputință Celui ce S-a înviat pe Sine.

Dormi liniștit, Tată, toate sunt bune aici și nici timpul nu mai apasă greu de-o vreme, dormi în pace, ești întreg, te simt pulsând între tâmplele mele și viu.

#lăsațidomnutheodorescucosăfiebine

#întrozivaincepe

#FrățiaPsaltiriicatisma13

#treianiprimazi

de Crin-Triandafil Theodorescu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ