30 ianuarie | Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur
Doxologia
Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăției lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăția după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărțire și prigonire între bărbații cei pricopsiți în învățături și îmbunătățiți. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat și a ispitit firea lucrurilor prin sine, și cum că era atât de mult îmbunătățit, încât puțin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.
Căci nu făcea pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei și aspru, neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micșorau, ca și cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios și atrăgător către pocăință. Erau însă alții care înălțau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca și cum ar fi fost în învățături mai cu pogorământ omenesc și cum că mai cu înlesnire povățuia pe toți, și îi chema către pocăință. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile și decât pe Grigorie atât pentru mulțimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât și pentru iscusința cugetărilor.
Alții iarăși cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înțelepciune și în învățătură elinească pe toți dascălii cei vestiți și pe elini, cum și pentru frumusețea cuvintelor și înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înțeleptul Grigorie biruia pe toți și cum că acestuia i se cădea întâietatea. Atunci, prin o pricină că aceasta a celor învățați s-a întâmplat de s-a despărțit mulțimea poporului. Și unii se ziceau Ioaniteni, alții Vasiliteni, iar alții Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înțelepți și zicând între dânșii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiții aceștia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deșert.
Pentru aceea, după câțiva ani, s-au arătat sfinții ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi și câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetății Evhaitenilor, care era om îmbunătățit și preaînțelept, după cum și scrierile lui îl arată. Și toți trei au zis către dânsul cu un glas:
„Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu și nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învățăturile spre mântuirea cea de obște și folosul oamenilor; și acelea pe care le-am învățat noi înșine, le-am dat și altora spre înmulțirea talantului nostru și nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veți vorbi de unul, cei doi urmează.
Deci, sculându-te, poruncește acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta și noi ne-am sârguit cât am fost vii, și după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea și să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ți se va părea ție că este de cuviință, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune și celorlalți care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu și noi negreșit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvîrși praznicul pomenirii noastre”. Acestea zicând, i se părea că sfinții se înălțau la cer, strălucind cu lumină nemărginită și chemându-se unul pe altul pe nume.
Deci, sculându-se acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinții, potolind mulțimea și pe toți aceia care se sfădeau mai înainte. Aceștia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, și pentru învățătura lui cea mare, și pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.
Astfel, Sfântul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toți cei trei sfinți ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie și la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toți, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare și laude, precum li se cădea lor, și fiind această cu voia sfinților, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât acestea.
Sfinții aceștia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan „Gură de Aur” (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept și subțire, cu nasul plecat, alb la față și cam palid, având pleoapele ochilor adâncite și luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în față, cu fruntea lată și mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică și rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire și nevoință.
Apoi, este de nevoie a zice despre dânsul, că a întrecut pe toți înțelepții elinilor cu cuvintele și mai ales cu iscusința, înlesnirea și frumusețea vorbirii; și atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură și a săvârșit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuință să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos. Iar spre fapte bune atât de mult s-a suit, încât pe toți i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei și al dragostei, râvnitor de obște cu iubirea de frați și cu învățătura lui; și a trăit 63 de ani, păscând Biserica lui Hristos șase ani. Apoi s-a săvârșit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, și de episcopii cei pizmăreți.
Sfântul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscățiv și slăbănog la față, negricios și palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate și ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu fața cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate și destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci și pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învățătură foarte mult, și deprinzând toate învățăturile științei, din fiecare a câștigat biruință. Asemenea încă s-a iscusit și în filosofia cea practică și prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, când era de 37 de ani, ocârmuind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.
Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puțin cam palid, nasul lătăreț, sprâncenele potrivite, căutătura veselă și blândă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă și potrivită și pe margini se arăta cam afumată. Pleșuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecând cu strălucirea vieții pe cei ce au sporit în fapte, la atâta înălțime a cuvântării de Dumnezeu s-a suit, încât toți se biruiau de înțelepciunea lui, atât în cuvinte cât și în dogme; pentru aceasta a câștigat numirea de „Cuvântătorul de Dumnezeu”. El a ocârmuit Biserica Constantinopolului 12 ani și a trăit 80. Când s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioșilor și când a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Și mergând la Arianz, moșia sa, unde, cugetând pururea la Dumnezeu și făcându-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfârșit cu pace. Integral pe: Doxologia
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo