Parabola prietenului inoportun (11, 5-8)

     Această parabolă este menită să sublinieze necesitatea stăruinţei în rugăciune şi să ilustreze folosul rugăciunii în mântuirea credincioşilor. Printr-însa Mântuitorul ne îndeamnă să ne descurajăm niciodată, ci, dimpotrivă, să ne rugăm lui Dumnezeu permanent, până la sfârşit.

Parabola este doar schiţată, dar sensul ei e clar şi precis. În Palestina, sătenii coc pâine zilnic (pâini mici), şi nu se aşteaptă la vizite în noapte, căci orientalii nu prea călătoresc noaptea. La căderea serii, uşile caselor se încuie cu grijă, iar membrii familiei dorm într-o singură cameră, priveghiaţi de lumina slabă a candelei. Ca să te scoli, să deschizi uşa, să cauţi ceva, să te reîntorci la culcare, vrând-nevrând trebuie să deran­jezi toată familia. Vecinul are deci tot dreptul să se lase rugat, dar e silit să cedeze în faţa stăruinţei tot mai supărătoare a prietenului său. Stăruinţa deci îi smulge ceea ce n-a voit să ofere din afecţiune şi prietenie. Tot aşa vor fi ascultate şi rugăciunile noastre, precum zice Domnul: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide; căci oricine cere ia şi cel ce caută află şi celui ce bate i se va deschide” (11, 9-10)[1].

După ce Mântuitorul îi învăţă pe ucenicii Săi cum să se roage, rostind Rugăciunea domnească, Tatăl nostru, îi învaţă, prin pilda rostită, folosul şi roadele rugăciunii făcută cu stăruinţă, îndemnându-i totodată să nu cadă în deznădejde. Şi a zis către ei: „Cine dintre voi, având un prieten şi se va duce la el în miez de noapte şi-i va zice: Prietene, împrumută-mi trei pâini, că a venit, din cale, un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte; iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i zică: Nu mă da de osteneală. Acum uşa e încuiată şi copii mei sunt în pat cu mine. Nu pot să mă scol să-ţi dau. Zic vouă: Chiar dacă, sculându-se, nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie” (Lc. 11, 5-8)[2].

Prezenta parabolă descrie o realitate frecventă în Palestina. Cel aflat în nevoie, negăsind nicio prăvălie deschisă la miezul nopţii, vine şi împrumută de la vecin trei pâini cu gândul de a le restitui îndată, pe motiv că, cum era şi obiceiul, vrea să-şi trateze în condiţii acceptabile oaspetele sosit în casa lui. Din refuzul vecinului deranjat la miezul nopţii, pe motiv că i-ar deranja şi pe ceilalţi membri ai familiei sale, ne putem considera ca fiind o casă ţărănească în care toată familia dormea într-o singură cameră. În această situaţie, dacă un membru al familiei se ridică din pat şi trage zăvorul de la uşă şi apoi revine din nou în pat, cu siguranţă îi va deranja şi pe ceilalţi. Aşadar, pentru a evita acest disconfort, acest vecin are tot dreptul să se lase rugat de cel de la uşă însă, în faţa stăruinţei, el este nevoit să împlinească ceea ce, din afecţiune şi prietenie pentru cel de la uşă, n-ar fi făcut[3].

Prin această parabolă, Mântuitorul vrea să arate că, aşa cum vecinul îi împlineşte rugămintea prietenului de la uşă, tot aşa şi Dumnezeu va asculta şi împlini rugăciunile oamenilor atunci când sunt făcute cu stăruinţă[4].

În Sfânta Scriptură avem numeroase exemple de persoane care, aflate în vreme de restrişte, au înălţat rugăciuni de ajutor lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru, în momentul cufundării în mare, strigă: „Doamne scapă-mă” (Mt. 14, 30). Cei doi orbi din Ierihon cereau milă lui Iisus, zicând: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David” (Mt. 21, 30) şi ei au căpătat îndată vederea. Stăruinţa femeii cananeence i-a determinat pe Apostoli să intervină pe lângă Iisus: „Slobozeşte-o că strigă în urma noastră” (Mt. 15, 23). Mântuitorul rămâne impresionat de stăruinţa şi credinţa de care dă dovadă femeia şi, din acest motiv, îi vindecă fiica posedată de diavol.

Sfântul Isac Sirul, în scrierile sale, pune mare accent pe rugăciunea stăruitoare: „Dar şi mai mult a întărit cuvântul Său, şi ne-a îndemnat să ne străduim, în parabola celui care a mers la prietenul lui, la miezul nopţii, şi i-a cerut lui pâine, zicând: „Amin, zic vouă, că de nu-i va da lui, pentru prietenia lui, măcar pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da lui toate câte îi va cere” (Lc. 11, 8)[5].

Stăruinţa în rugăciune este convingerea că numai Dumnezeu ne poate ajuta în suferinţă, dar şi dovada nădejdii că rugăciunea noastră va fi ascultată şi va fi împlinită. În acest sens, un renumit părintele al zilelelor noastre arată cât de mare importanţă are rugăciunea stăruitoare: „Trei piedici s-au pus în calea împlinirii dorinţei femeii cananeence: Odată nu i-a răspuns deloc. A doua oară i s-a arătat că nu-i din rândul acelora ce trebuie ajutaţi. A treia oară a fost asemănată cu un câine care vrea să mănânce pâinea copiilor. Dar ce rezultat au avut pentru ea aceste refuzuri? I-au slăbit oare râvna? Au făcut-o să dea îndărăt? Dimpotrivă, cu cât a întâmpinat femeia o opunere mai mare, cu atât mai mult s-a îndârjit în stăruinţă până ce, la urmă, Iisus n-a putut s-o refuze şi a ajutat-o”[6].

În alt loc, acelaşi părinte spune: „Rugaţi-vă neîncetat! Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate. Cereţi şi veţi primi. Nu-i niciun păr din capul vostru care să nu fie numărat. Nu veţi scoate niciun suspin al inimilor voastre care să nu fie auzit. Căci dacă Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru noi, cum nu ne va da celelalte lucruri de care avem trebuinţă. Rugăciunea să nu lipsească din viaţa noastră, cum nu lipseşte oxigenul, din plămân”[7].

Pentru ca rugăciunea fiecărui creştin să fie primită, ea trebuie făcută cu stăruinţă şi smerenie, iar Dumnezeu, Care este îndelung Răbdător la rătăcirile noastre, îşi va arăta marea Sa dragoste şi milă, împlinind rugăciunile izvorâte din credinţă. Credinţa în rugăciune este de neînlocuit, iar dacă ea este şi stăruitoare, Îl face îndurător pe Dumnezeu. Pe lângă această stăruinţă este de mare folos şi deplina încredere în ajutorul lui Dumnezeu, precum Însuşi Mântuitorul spune: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea” (Mc. 11, 24) sau: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Căci oricine cere ia, şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide” (Lc. 11, 9-10). Dacă vecinul trezit din somn în miezul nopţii se grăbeşte să răspundă prietenului său, aflat la nevoie, cu toate că face aceasta nevoit de stăruinţa prietenului său, cu riscul să-şi deranjeze întreaga familie, cu atât mai mult Dumnezeu Îşi va întoarce faţa la rugăciunile stăruitoare ale celor în nevoie.

Aşadar, parabola exprimă nădejdea că Dumnezeu va auzi întotdeauna cererea oamenilor făcută cu multă stăruinţă şi cu dorinţa fierbinte de a birui.

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo