Tăcerea satului

Satul Bârda e tot mai tăcut, tot mai bătrân, tot mai singur și tot mai mic. Cu fiecare înmormântare mai rămâne câte o casă pustie. Cu fiecare înmormântare satul scade și cimitirul crește! Sunt zone ale satului, unde găsești grupuri de câte cinci-șase case pustii. Altele mai sunt vizitate de câteva ori pe an de copii sau nepoți veniți de departe ca să ia roadele câte unui pom sau bucăți de vie. Casele au îmbătrânit și ele și au început să se ruineze. Rar mai vezi pe câte cineva care mai construiește. Drumurile sunt așa cum sunt, apa o vezi doar când plouă, ori când o aduci cu bidonul ori cu cobelca de departe. E o tăcere apăsătoare. Câte unul mai pornește câte un aparat de radio, picup, magnetofon sau ce-o mai fi și sparge tăcerea cu cântece stridente, care mai mult deranjează decât să mai bucure pe cineva. Din când în când mai vezi pe câte unul trecând de colo-colo după treburi, cu câteva animale la pășune. Câte o căruță mai străbate satul o dată sau de două ori pe zi. Autoturismele trec încoace și încolo. Când vine seara toată vietatea dispare de pe drum, de pe ulițe. Oamenii se retrag în case, în jurul televizorului, curioși să vadă când o găsesc pe Elodia, ori când cade guvernul… În luna mai am oficiat un botez. Când am trecut certificatul în registru, am constatat că precedentul fusese în septembrie! E mare minune să fie câte o nuntă pe an și aceea venită la părinți, la bunici. Din mila Domnului, însă, avem înmormântări destule. Cam două trei, în medie, pe lună!

Îmi amintesc de satul de acum mai bine cincizeci de ani. Câtă populație! Cât tineret! Câți copii! Când venea primăvara, fremăta totul de viață, de bucurie, atât natura, cât și satul. Începeau muncile, plecau vitele la câmp, exploda verdeața… Ce de vite! Nu se mai terminau turmele pe drumurile spre Bremăna, spre Braniște, Civit, Bucium, Zmeura, Curecea, Nămoale și alte locuri bune de pășunat. Mai știa lumea să mai și cânte. Și azi parcă îl aud pe Gogă Cocoș cum cânta pe Pripor ,,Foaie verde margarit,/ Primăvara a venit./ Eu cunosc vara când vine/ Pe fluturi și pe albine!” Eram în Ciochiță și-l auzeam până trecea la Cracul Bobăicenilor. Câmpurile erau pline de lume. Se muncea de zor. Se ara cu plugul tras de boi ori de cai, porumbii se puneau cu parul, grâul se semăna cu mâna. Și era rod, nu glumă. Pământul cârcâia de râme, semn că nu era otrăvit. Din 1990 încoace lucrez pământul cu motosapa și nu cred că am văzut până acum, în douăzeci de ani două-trei râme! Și asta spune mult. Nu se știa de erbicide, de îngrășăminte. Singurul îngrășământ era bălegarul, singurul ierbicid era sapazinul. Se făcea volbură prin porumbi de culegeau oamenii cu brațul și dădeau la vite. Se făcea potroacă, dar nu se făcea pir și scaieți. Mai târziu am aflat că pirul dispare unde crește potroaca! Se făceau dovlecii cât capul vacii prin porumbi și tufele de fasole și toate celelalte semănate. Venea seceratul, cea mai grea muncă din timpul anului. Porneau în zori adevărate batalioane de secerători spre lanuri și atacau. Ședeau secerătorii aplecați cât era ziua de lungă și secerau în plin. Alții puneau pologii pe legături, alții legau snopii, alții făceau stave. Veneau apoi cu carele și duceau stavele la arie și acolo făcea fiecare stogul lui, uneori cât un bloc cu mai multe etaje,  în așteptarea treierătoarei. Lumea nu era pretențioasă la mâncare. Rareori se punea la masă carne. Nu se pomenea de cafea. Lumea muncea ,,pe ajutate”( ,,azi la tine, mâine la mine, poimâine la el”) și așa făceai munca fără să dai un leu. Prășitul și îngropatul porumbului se făceau cu tragere de inimă și sapa se ducea adânc în pământ. Nu se cunoștea metoda ,,dai negru peste verde”, adică să acoperi iarba netăiată cu pământ, ca să treci mai repede. Era o adevărată concurență. Nimeni nu-l putea întrece pe Titu lui Duran. Până ieșeau ceilalți cu rândul, el mai trăgea și un pui de somn! Și lumea muncea și râdea și cânta. Era un elan, o forță, o dragoste de viață!  

   Veneau duminicile și nu era una fără horă în sat. Muzicanți îi aveam pe ai noștri: pe Trancu, pe Codin, pe Sucală. Câte un flăcău se sulemenea și aducea pârlăgenii și atunci era chiar zi de sărbătoare. Cânta Stică și Cărăbea din trompetă în Bârda de puteai să joci și-n Dealul Mare. Și nu aveau stație de amplificare! Venea lumea de pe toate ulițele. Toți erau îmbrăcați frumos, mai ales femeile. Cine nu-și amintește de fetele lui Mustățea cu ce costume ieșeau la horă! Se juca frumos. Aveam horele noastre, ale satului nostru. Câți mai știu azi să joace sârba, ardeleanca, restemul, brâul, bordeiașul și multe altele. Hora se făcea la Sandra, în răscruce. Venea preotul și preoteasa, veneau notabilitățile satului, bătrânii și discutau pe margini, în timp ce tinerii jucau pe întrecute. Câteodată se mai  și încăierau pe câte o horă, pe câte o fată sau pe alte motive.

   Veneau nedeile pe rând, însemnând anul: Sfântul Constantin la Malovăț, Ispasul la Bobaița și Valea Boierească, Rusaliile la Halânga, Sân-Petru la Laz, Sfântul Ilie la Cocorova, Sfântă Măria Mare la Crăguiești și Scânteiești, Tăierea Capului la Bâlvănești, ciumărcile de la Balotești, Sfânta Măria Mică la Pârlage și Colibași, Sfântul Dumitru la Bârda, Sfinții Arhangheli la Izvorul Bârzii. La nedei veneau rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți din toate părțile. Se făcea slujbă la biserică, prilej cu care se pomeneau viii și morții, apoi fiecare făcea masă acasă. Care mai de care se lăuda cu  ce făcuse, cu ce voia să facă. Se mai întâlneau, petreceau, cântau și puneau țara la cale!

   În nopțile târzii de vară ședeau bârdenii grupuri-grupuri pe la porți și discutau. Erau anumite locuri cu tradiție în acest sens. La Poarta Mare se adunau cei mai mulți, apoi la Pripor, la Scurtu, la Memești și la Mucești. La Pripor era ,,universitatea” satului. Acolo se dădeau porecle, se făceau cele mai deșucheate glume. Fiecare spunea ce auzise, ce văzuse. Acolo se comentau știrile, se judecau oamenii și faptele, se spuneau glume, se vorbea și se râdea din plin. Copiii, puhoiul de copii se jucau pe drum și pe ulițe până spre dimineață în lumina lunii. Ici-colo, pe la câte o poartă vedeai câte un băiat stând de vorbă cu câte o fată. După ce se retrăgeau toți pe la casele lor, trecea câte unul prin sat cântând. Când treceau cântând Pătru lui Râcu, sau Pătru lui Scurtu  ori Aurel Gheran și câinii tăceau din lătrat să-i asculte.

   Venea toamna cu toată bogăția ei. Pe arie mai erau încă șirele de paie de la mașina de treierat. Se culegeau porumbii, se culegeau viile, se tăiau cocenii, se ara și se semăna grâu, ori se făcea întorsură pentru porumbul din primăvară. Magaziile, pătulele și podurile erau pline. Se umpleau și butoaiele de vin și de țuică. Se aduceau lemnele din pădure, se făcea făina la moară. Era și o vorbă: să ți le faci pe toate până la Sfântul Dumitru, în așa fel ca să nu mai ieși din sat până la Sfântul Gheorghe.

   Venea iarna cu Sfintele Sărbători. Se tăia porcul și se preparau toate cele cuvenite. Se mergea în colindat, apoi cu steaua, cu vicleiul, cu sorcova și cu capra. Se mergea la biserică, ori la fântâna satului când se sfințea apa la Bobotează. Se făceau focuri, în anumite nopți la răscrucile satului. Copiii se dădeau cu tragacia. Cine nu-și mai amintește ce dâră era pe la Gore și cum treceau copiii ca ghiulele pe trăgăcii. Mergeau vitele la apă, la fântână. Care mai de care punea clopote și ață roșie la căpăstrul boilor, ca să nu-i deoache privitorii, când  boncăne ori se apucă unii cu alții. Au venit întovărășirile și apoi ceapeul și s-a ales praful de toate!

  Erau  acestea și multe altele, de care ne mai amintim din când în când, dar cu care au plecat cei ce nu mai sunt pe drumul cel fără întoarcere!

  Și satul tace astăzi și tace, depănându-și amintirile, asemenea câte unui bătrân sătul de viață și scârbit de răutatea lumii!^[30]

[30] Tăcerea satului, în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012, pp. 393 – 397 ; în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIII(2013), nr. 6009(8 oct.), p. 8; an. XXV(2015), nr. 6443(23 iul., p. 1, 4; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp. 51 – 54;

Fragment din cartea ,,Europa, Europa!!!…“, Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA, Editura Cuget Românesc, Bârda, 2019.

Nota redacției – Foto cu părintele e preluată de aici (Alexandru Stănciulescu-Bârda, preotul care oferă pâine enoriaşilor de la Malovăţ).

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo.