E tot ce am. E tot ce dau. E tot ce vreau.
pixabay.com - Pexels
Dragă părinte,
din nefericire frumosul nostru dialog s-a întrerupt la replica ”la revedere”. Messengerul meu nu mai funcționează și m-am văzut, brusc, izolat ca pe o insulă arctică. Nu vă am numărul de telefon, nu știu bine cine sunteți, dar nu e asta esența iubirii? În definitiv, ce știm unii despre alții, nume, adrese, numere de pantof? Și ce nu știm și deși nu știm se află sigur în celălalt?
Eu cred că frumusețea nealterată a lui Dumnezeu. Iar fața lui Dumnezeu e iubirea Lui.
De aceea un ”la revedere”, în pofida periorativului sens actual (de repezire, de închidere a conversației) mi se pare de o ingenuitate splendidă. Că ne re-vedem în ceilalți, deși îi cunoaștem întâia oară. Când v-am citit opiniile (drepte, curate, aliniate) mi-am spus ”uite un om drept”. Iar inima mea v-a recunoscut cum l-a re-cunoscut Shams pe Rumi. Cum s-a topit inima lui Ionathan după sufletul lui David. Cum se topesc pașii mei albaștri de dorul Înviatului meu desculț. Prin El iubesc chipul Lui din orice om.
Suntem amândoi slugile Lui. Dumneavoastră, cu spatele tare, îi slujiți dreptatea. Eu, derviș și călător, îi slujesc iubirea. Avem nevoie unul de altul. De fapt, asta doream să mai adaug. Că eu sunt sandaua din dreapta, iar dumneavoastră sunteți sandaua stângă. Sau invers, alegeți, nu am orgolii. Vă mărturisesc, nu mai caut dreptatea. Justiția nu mi se mai pare atât de importantă, acum, cum mi se părea când eram tânăr. Când în numele dreptății aș fi murit. Acum nu mai vreau să mor pentru dreptate. Decât dacă o umpleți cu iubire. Cunoașteți, desigur, psalmii lui David. Îi rostesc zilnic, în genunchi, cu lumânarea aprinsă. Ani de zile i-am rostit corect, și când mă ridicam din genunchi simțeam un gol în suflet. Că dreptate era în ei. Dar nu era milă, nu simțeam pacea și nu auzeam murmurul iubirii. Vă rog să verificați de cât de puține ori apare cuvântul ”dragoste” în Psalmii lui David. M-am cutremurat. Și de-a doua zi, și de-atunci mereu, termin psaltirea zilnică recitând cu emoție imnul iubirii. De-aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște… dragostea nu cade niciodată. Am umplut, în felul acesta, legea veche cu legea desculțului care nu mai judecă. Doar iubește plângând pentru noi. Dumnezeu plângând.
Multe aș mai vrea să vorbim, îmi doresc să călătoresc spre dumneavoastră cândva, cu rucsacul în spate și cu bocancii mei vechi: o să vă bat la poartă. Mă veți recunoaște după dragoste și după îmbrățișare, părinte. Știu că sunteți catolic și că eu sunt ortodox. Dar astea vin după Jertfă, iar Dumnezeu iubire este. Nimeni care a iubit nu a greșit vreodată. Știu și că ne vor bicui cu dreptățile lor și ne vor sparge capetele cu canoane; să-i iubim și să le lăsăm dreptatea.
Vă rog, părinte, primiți dragostea mea. Și îmbrățișarea mea curată. Oricum, într-o zi, după ce se va fi terminat toată truda lumii, voi călători prin deșertul lumii ăsteia să vă aduc dragostea mea.
E tot ce am. E tot ce dau. E tot ce vreau.
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo