ÎNMORMÂNTAREA EROILOR ION MOȚA ȘI VASILE MARIN

Nu împlinisem încã opt ani când într’o Duminecã mama m’a luat de mânã sus pe dealul ce desparte comună noastră de Pischiuti sã vãd pe Aurel cum sboarã. Aurel Vlaicu din Bintinti, sat aproape de râul Murăş, depãrtat de-al meu vreo 6 kilometri. 

„Veniți, români, cã sboarã Vlaicu.”
Şi au venit români din toate satele din jur, ba şi mai de departe, sã vadã pe primul român din Ardeal care sboarã. Vestea nu s’a dus numai dela om la om prin târguri şi sate, ci şi prin foaia „Libertatea” a Pãrintelui Protopop Ion Moţa din Orăştie. Nu exista familie româneascã mai rãsãritã de prin satele ardelene, care sã nu fie abonatã la această foaie, care mai avea şi un supliment, odată pe lunã, „Foaia Interesantã”, cu chipuri şi veşti din lumea întreagă. Apoi revista „Bobârnacii” dela Cluj, redactatã de cãtre Bornemisa, neam de aproape cu familia Moţa.

  Pe timpul acela, acum cincizeci de ani, Dumineca nu era numai zi de odihnã şi de mulţumire Domnului, ci şi zi aşteptată cu veştile ce priveau soarta noastrã, a românilor subjugaţi. Parcă vãd cum şedeau bătrâni şi tineri în fata caselor pe câte o laghitã lungã şi scaune de chiatrã, cum ascultau cu mare bãgare de seamã pe cel ce citea îndrumările din „Libertatea”, ştirile din „Foaia Interesantã”, apoi glumele din „Bobârnacii”. La crâşmă nu prea mergea lumea cãci avea ghinars în casã, iar de sfadã sau de înceluialã se auzea rar de tot, nu ca azi când nu vezi doi inşi veseli, ci tot timpul bosumflaţi, de parcã a tunat dihonia în ei. Pe atunci glasul preotului „pe pãmânt pace şi între oameni bunã învoire” avea mai multã înrâurire, cãci zilele de sãrbãtoare creştineasca erau ţinute cu mare evlavie. Aşa au fost îndrumaţi copiii de atunci: cuviincioşi cu părinţii şi bătrânii, teamã de Dumnezeu, dragoste şi iubire de Neamul Românesc. Aşa a crescut şi copilul Ionel al Părintelui Moţa dela Orăştie.

 Personal l-am cunoscut târziu de tot, prin anul 1932, dar îl aveam în inimã de mulţi ani şi-l iubeam cu acea dragoste a omului care îşi doreşte neamul desrobit, liber şi stãpân pe avutul lui. Lupta şi suferinţele prin care a trecut, dar mai ales jertfa lui cea din urmã şi cea mai mare a ridicat din nou neamul românesc pe culmile de vitejie ale strămoşilor noştri. Atunci când pe pãmânt spaniol, fiarele comuniste vãrsau sânge creştinesc, necruţând nici preoţii din altar, şi nici manăstirile, Ionel Moţa, împreună cu inginerul Clime, principele Alexandru Cantacuzino, Vasile Marin, Preotul Dumitrescu-Borsa, Totu Nicolae şi Bănica Dobre se duc sã lupte pentru Cruce şi sã întoarcă lumea cu faţa spre Dunmnezeu. Dupãce şi-au făcut datoria, Moţa şi Marin sunt aduşi pe scut în ţara de Generalul Cantacuzino şi supravieţuitorii legionari din crâncenele lupte dela Majadahonda.

 

De când am auzit de moartea lor nu mai aveam astâmpãr. În fiecare seară dupã orele de lucru, mã duceam la sediu sã vãd ce ordine şi dispoziţii mai sunt. Ce-a fost în Tarã, am auzit şi am citit. Ce s’a petrecut la Bucureşti, am trãit şi vãzut cu ochii mei. Deşi în ziare se scria puţin, lumea bucureşteană lua parte adânc la durerea noastrã. Pe strãzi, în localuri, în familii, pretutindeni se vorbea de Moţa…
A murit Moţa. Se poate? Dar cum a murit şi pentruce? Cine l-a trimis şi tocmai pe el? Nu putea merge şi muri altul? L-a trimis Codreanu sã scape de el, şopteau rãuvoitorii. Nu! A mers singur, el a cerut sã meargã! A murit ca un sfânt, ca un erou, rãspundeau cei curaţi la suflet. Şi ce tânãr era! Ce frumos şi ce inteligent! Sã vedem ce va face Codreanu fãrã el…

Câte şi mai câte comentarii bune şi rele. La drept vorbind erau mulţi, chiar dintre legionari, cari n’au înţeles jertfa lui Moţa, ca sã nu mai vorbim de indiferenţi sau de duşmani, cari se bucurau.
La fabrică unde lucram, în aceste zile de durere, muncitorii legionari ţineau post. În timp ce ceilalţi mergeau la masã, noi ne duceam în sala de montaj şi, rezemaţi de câte un motor ori fuselaj de avion, vorbeam despre Moţa şi Marin. Cu mintea strãbãteam distanţă de mii de kilometri de Spania şi ne opream în tranşeele dela Majadahonda. Vedeam cum vin hoardele comuniste, iar noi cu mitralieră trãgeam în plin, fãrã milã. Cu baioneta respingeam pe nãvãlitori şi toţi am fi dorit sã fi fost alãturi de cei doi eroi. Am fi dorit sã ştim cum au murit, luptând la baioneta, răpuşi de un glonte sau sfârtecaţi de un obuz. Aşa ne-am frãmântat minţile sãptãmânile cari s’au scurs de când s’a aflat de moartea lor şi pânã ce trupurile lor au ajuns la Bucureşti.

 În faţa Gãrii de Nord şi în spatele ei erau mii de cămăşi verzi. Comandantul legionar Victor Vojen, însărcinat cu organizarea ceremoniei, ne dãdu ordin sã facem cordoane dealungul peronului. Aşteptam încordaţi sosirea trenului. Megafoanele anunţau: „trenul mortuar a plecat din Chitila”.

Dupã puţin timp apare locomotiva trenului având în fata douã litere mari M. M., fãcute din ramuri de brad, iar felinarele aprinse. Aşa de încet a intrat trenul în garã cã nu se auzea niciun sgomot. Cei doi mecanici cari îl conduceau erau îmbrăcaţi în haine de sãrbãtoare şi nu-şi mai puteau stãpâni lacrimile.
„Gardã, pentru onor înainte”, se auzi o comandã şi se luã poziţia comandatã.

În timpul cât se coborau sicriile, am primit o altã dispoziţie: sã legãm frânghiile la carul mortuar ce staţiona în faţa gãrii. O sutã douãzeci de legionari au primit misiunea să tragã carul mortur al lui Moţa şi Marin. Am parcurs Calea Grivitei, Clemenceau, Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta pânã la Biserica Sfântu Ilie Gorgani. Pe tot parcursul, trotuarele gemeau de lume. Toţi se descopereau şi salutau cu mâna întinsã, salutul nostru legionar.  Am vãzut soldaţi şi ofiţeri descoperiţi, salutând. Pe fetele tuturor se putea citi durerea.

La o cotiturã mi-am întors capul şi am vãzut înapoia sicrielor pe tatãl Căpitanului ducând de mânã pe cei doi copilaşi ai lui Moţa, Mihai şi Gabriela.
Pentru menţinerea ordinei n’a fost nevoie de niciun poliţist. Două cordoane de camarazi înaintau paralel cu noi, pe lângã trotuar, iar alte douã cordoane deschideau drumul, înlăturând obstacolele, pe eventualii curioşi.

Ajunşi la Biserica Sf. Ilie Gorgani, Cãpitanul mi-a dat ordin sã ridic tricolorul de pe sicriele lui Moţa şi Marin şi sã-l duc în Biserică.

Când cele douã sicrie au fost transportate la „Casa Verde”, am fãcut parte din grupul care mergea paralel cu Cãpitanul, lângã care se mai aflau, reprezentanţii diplomatici ai Spaniei, Italiei, Japoniei şi Germaniei, Generalul Cantacuzino Grănicerul, precum şi echipa din Spania, în uniforma militarã a soldaţilor din Tercio.
Cortegiul a strãbãtut strãzile Schitu Mãgureanu, Ştirbei Vodă, Calea Grivitei pânã la Bucureştii Noi. Pe tot parcursul lumea plângea şi salută cu mâna ridicatã. Două cruci de lemn, una a lui Moţa, alta a lui Marin, purtate de doi camarazi, deschideau drumul. Venea apoi impresionantă cruce vie, formatã din studenţi cari cântau:

„Sunt ruguri şi flãcãri, E Spania’n scrum Gloanţele cad în altar
În negrele şanţuri cu sânge şi fum Plouã cu schije și jar.” Moţa, Arhanghel şi Munte Marin ca o flacãrã mare…

Numai acest cântec ar fi fost de ajuns ca sã arate lumii întregi rostul jertfei lui Moţa şi Marin.
În coloana nesfârşită, am remarcat pe studenţii germani în uniformele lor, cu steagul plecat în semn de doliu, pe muncitorii mineri depe Valea Jiului. Toţi aveau felinarele aprinse, aşa cum le au în timpul lucrului în mãruntaiele pãmântului, de unde scot bogaţii pe cari hienele Ţării Româneşti le devoreazã.

Buciumele Moţilor sunau a jale.

Prin lapoviţa şi frig, ud pânã la piele, am ajuns la „Casa Verde”, unde s’a terminat ceremonia şi tot pe jos m’m întors acasã.

Dumnezeu mi-a mai hãrãzit zile ca sã pot povesti celor ce vor veni cã am fost şi eu prezent la înmormântarea celor doi mucenici ai neamului, Ion Moţa şi Vasile Marin.

Au trecut mulți ani de-atunci și, Doamne, multe s’au mai întâmplat: mișeleasca ucidere a Cãpitanului, împreunã cu Nicadorii şi Decemvirii, masacrarca legionarilor din lagãre şi închisori sub Regele Carol, prigoana Generalului Antonescu, urgia comunistă, cu tot arsenalul de bestialităţi pentru a înfrânge dârzenia româneascã a Legionarilor. Închişi în tarã, pribegi prin tari streine, fugăriţi pe oriunde am putut sã ne aciuãm. Oare suntern noi un alt popor ales? Cât va mai dãinui aceastã prigoanã?

Noi, ce pribegim prin ţările libere, nu trebuie să desnãdãjduim şi nu trebuie sã lãsãm arma din mâini, nici o clipã.

Va veni ziua când Dumnezeu îşi va întoarce fața și cãtre noi şi atunci ne vom bucura cu toţii de libertatea pe care am plătit-o cu atâtea umilinţe, chinuri și morminte.

•  Nicolae TEBAN, Din vol. „Ion Mota si Vasile Marin”, Ed. Carpatii, Madrid, 1963, apud Miscarea.net

---

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo