Discernământul

Nu te mai lamenta că nu ai reușite.

Întreabă-ți conștiința dacă ai sau nu discernământ.

Dicționarele spun despre discernământ că este facultatea de a distinge, a deosebi, lucrurile unele de altele, a judeca limpede, pătrunzător, de a aprecia lucrurile la justa lor valoare.

Da, dar pentru asta trebuie să ai un minim de cunoștințe. Nu poți aprecia care culoare e mai rece dintre roșu și albastru dacă nu ai cunoștință despre ambele culori. Dacă ai deschis ochii și ai crescut într-o cameră roșie, fără să ai habar de celelalte 6 culori din curcubeu… aprecierea va fi limitată. Vei spune că, de fapt, nu există culori reci. Vei spune că este doar una, caldă ca sângele, culoarea vieții. Culoare înrudită cu focul, simbolul iubirii dar și al luptei  pe viață și pe moarte. Vei spune cu certitudine: „Albastru? Chiar dacă ar exista nu poate rivaliza cu nuanța focului. Susținător al vieții. Iubesc roșul!”

Pe unii oameni culoarea roșie îi irită, îi enervează…

 Albastrul este simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, dă impresia de rece dar predispune pe cei mai mulți oameni la meditație.

Dacă ești de mic ferit și îndoctrinat cu ideea de a te distanța de tot ce nu are legătură cu noblețea te vei obișnui să vezi doar într-o singură direcție. Neputând să ai un discernământ deplin vei fi vulnerabil.

Dacă nu ai, teoretic,  cunoștințe în mai mult direcții, vei fi influențabil, ușor de manipulat, de păcălit… chiar și în a-ți menține credința strămoșească.

Pe scurt, discernământul presupune o cunoaștere și o analiză temeinică. Se spune că omul care s-a lovit zdravăn, de pragul de sus, îl va vedea și pe cel de jos. Din fericire, putem să ne însușim experiența celor ce au suferit până ce au căpătat-o, pentru a fi scutiți de necazuri… Dar din păcate, unii oameni sunt încăpățânați. Ignoranța merge în tandem cu obstinațiile.  

Cu „dreapta socotință” se face distincție între bine și rău.  Ajungerea la discernământ este un prim pas înspre Îndumnezeire.

„Phronema”, transliterație a cuvântului grecesc φρόνημα, are semnificația de „minte”, „spirit”, „gândire”, „scop”, „voință”.  Poate avea fie un sens pozitiv „spirit înalt”  sau un sens rău „aroganță”. Termenul a fost folosit și de Ernst Heinrich Philipp August Haeckel (Biolog și filosof German) în cartea sa „Minunile vieții”, unde „phronema” este numele dat unei părți a cortexului ca fiind „organul real al minții” p. 342.

 Atingerea phronema este considerată ca fiind primul pas spre theosis, starea de glorificare.

 Theosis este un proces transformator al cărui scop este asemănarea cu Dumnezeu. 

Phronema – Discernământul – se referă la „credința și încrederea în adevărurile etice și religioase… o experiență zilnică în mod continuu verificată” — Emil Bartoș (1882-1967)

Pentru discernământ mai este folosit și termenul:  „Mintea Părinților”  (Sfântul Atanasie cel Mare, Episcop creștin) „Despre Întruparea Cuvântului” p. 167. Sau: „Mintea lui Hristos”.  (Lossky Vladimir „Teologia mistică a Bisericii Răsăritene” p.29-33)

Din punct de vedere juridic, noțiunea de „discernământ” este „capacitate psihică a unei persoane de a-şi da seama de semnificaţia faptelor sale şi a urmărilor produse de acestea”.

Discernământul  este o însușire esenţială a spiritului cu profunzimi în intelect dar şi conștiință. Ignoranții nu vor avea discernământ pătrunzător. Pentru nereușitele lor vor da vina pe soartă. Nici Dumnezeu nu ne impune nimic, chiar și „poruncile” sunt de fapt îndrumări. Pentru a fi demni, am primit „Liberul arbitru”. Soarta nu ne hotărăște traseul în viață.

Discernământul are trei nivele: Elementar, Instinctiv și Logic (Anticipativ, distingerea binelui de rău).

Aristotel afirma că „fiind liber cel ce are puterea de a reflecta asupra propriilor acte (de a discerne), cel care rezistă instinctelor, prevede consecinţele actelor proprii şi aspiră la un nivel moral superior.”

Discernământul ori este precar, ori profund ori suprimat. Ultimul caz  se referă la bolile psihice.

Pentru a lua hotărâri înțelepte, dar  și pentru creșterea spirituală, este nevoie de discernământ. Discernământul este un exercițiu de inteligență, de cercetare și de voință, pentru o alegere bună. Alegerile se pot naşte și din împrejurări la prima vedere. Dar trebuie să devină decisive numai  în urma unei analize profunde.

Uneori trebuie să discernem și cu inima. Și inima poate judeca… Structura inimii este asemănătoare cu cea a creierului. Are o rețea sofisticată de neuroni, neurotransmițători, proteine și celule de susținere (gliale). Conține și ganglioni care au aceleași funcții ca cele ale creierului. Este un fapt anatomic.

Logica minții este sub patronajul rațiunii iar logica inimii este sub influența sentimentelor.

Prof. Maria Dorobanțu a spus: „fără sentimente, am fi în fața unei inteligențe reci”.

Teodor Meșină

---

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo