Pe doctoriță o cheamă Diğdem și în sufletul ei Dumnezeu își are casă…
Foto: Buciumul
Le dau trupul meu gol ca pe ultima mea cetate. Toți anii ăștia în care Înviatul m-a învățat umilința și dezbrăcarea de lume. Toate drumurile mele prin deșerturi, toate visurile mele, toate cad pe podea odată cu hainele albastre. Sunt săracul care strigă pe Dumnezeu, sunt săracul Lui cel mai desăvârșit în sărăcie. În afară de asta, nimic nu mi-a mai rămas. În afară de asta, nimic nu-mi e de trebuință. Doar când îmi cer crucea de la gât simt o rană pe sub coastă arzându-mă. O clipă doar, apoi înțeleg că e e repetiția plecării mele, a celei după care tânjește sufletul meu pribeag. Într-o zi îmi vor lua crucea de la gât și ea va trece pe pieptul lui Mihai. O desfac, o sărut, le-o dau. Pe umeri doar dragostea Înviatului mi-a mai rămas pelerină, doar dragostea.
Apoi sunt îmbrăcat în haine albastre, aproape translucide, largi ca robele călugărilor din pustie. Peste inima mea rătăcitoare și peste trupul meu spălat se scurge o lumină sufi și o pace de mormânt gol sau de pântece însărcinat. Un asistent îmi fixează o branulă nouă, proaspătă, ochiul ei clipește complice ochiului meu liniștit, apoi mi se cere să le dau trupul meu în mod oficial și semnez acordul de anestezie generală cu o fericire tropăind nebună. Toți anii ăștia în care am umblat prin deșerturile lumii, în care m-am lepădat de tot ceea ce se poate atinge, toți anii aceștia în care m-am pregătit pentru ultima umilință. Le dau trupul meu și ei mi-l întind pe patul alb, pat de moarte și pat de naștere.
Patul în care sunt întins, pat de naștere și pat de moarte, alunecă pe sub lumini albastre spre sala cu aparate. Se aud vorbe puține, rare ca păsările iernii, fire lungi și lipicioase îmi ating trupul, un bipăit cuminte și electronic taie timpul în felii subțiri și transparente, și mi se cere să las capul pe pernă, și-l las, ca pe o lepădare și-o ușurare, îmi fug pe buze frânturi din psalmi, la loc desfătat ai așezat picioarele mele, acolo s-a temut de frică unde nu era frică, căci Dumnezeu este cu neamul drepților, văd ochii doctoriței pe deasupra măștii albastre, totul e albastru de parcă însăși inima mea ar fi desenat ziua asta, luminile, hainele mele de derviș, ecranele de deasupra, doctorița îmi șoptește ceva și nu aud, încerc să-mi ridic capul de pe pernă și translatoarea îi spune că am probleme cu auzul și deodată văd în ochii doctoriței o mare dragoste ieșind ca o milă caldă prin pupile, și întinde mâna și îmi mângâie părul. E mai tânără decât mine și nu știe despre mine decât un nume prea lung și prea grecesc și-o dată de naștere. Nu știe că sunt ultimul dintre preoții Desculțului, că inima mea e arsă de doruri și că ochii mei văd dragostea atârnând cruce pe umerii tuturor oamenilor pe care îi întâlnesc. Femeia asta care nu știe nimic despre mine îmi mângâie capul, șoptindu-mi ceva în limba pustiurilor, cuvintele acelea mă îmbracă în liniște și mă gândesc la cei care mă iubesc, apoi văd o seringă îndeptându-se spre branulă și coboară o mască încet spre fața mea ca o aripă de înger, și le dau trupul meu și inima mea începe să șoptească sub mască imnul iubirii, că dacă dragoste nu am, trupul meu pot să-l dau să fie ars și asta nu-mi folosește, și că dragostea trece pe drum îmbrăcată în haine de cerșetor și toate se sfârșesc, doar Iubirea nu se sfârșește vreodată că Dumnezeu dragoste este, și ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc, înainte să le dau trupul meu să facă ce știu ei cu el, înainte să-mi iau inima la plimbare prin parcul veșniciei, ultimul lucru pe care-l mai țin minte e mâna blândă a unei doctorițe nebotezate care-mi mângâie umerii de derviș prăbușit în nisipul vieții.
Pe doctoriță o cheamă Diğdem și în sufletul ei Dumnezeu își are casă. Că femeia asta, care nu știe nimic despre mine, are ochiul iubirii, și știe totuși ceva. Că în mine, ca în tine, ca în ultimul jegos din praful drumului, e împărăția lui Dumnezeu zvâcnind măreață. Că multe necazuri și rele ai trimis peste mine, Doamne, dar înmulțit-ai în mine mărirea Ta, și m-ai mângâiat, și din adâncurile pământului iarăși m-ai scos, că cine iubește a mușcat deja cu toată gura din gustul veșniciei și sufletul lui nu va mai înseta niciodată.
Într-o zi o să mă întorc s-o caut. O să mă descalț, ca semn al umilinței, și o să-i sărut mâna, apoi o să i-o duc la frunte, după rânduiala pustiurilor. Că dacă un om care nu știe despre tine decât împărăția te poate mângâia în limba dragostei, cu atât mai mult Cel care a născut lumină din lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
de Crin-Triandafil Theodorescu
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet