✝ 28 Februarie 1999: Monahul Marcu Dumitru – fapte și cuvinte de învățătură

Acest mare nevoitor era de loc din comuna Hătcărău, județul Prahova, și s-a născut dintr-o familie binecuvântată cu 11 copii, din botez fiind numit Constantin. Murindu-i tatăl în primul război mondial, mama şi-a crescut singură toţi copiii. Mai târziu, Constantin, renunțând la căsătorie, şi-a terminat şcoala și și-a închinat viața lui Hristos, slăvindu-L ziua şi noaptea.

Fiind foarte râvnitor pentru dreapta credință şi călăuzind mulți tineri pe calea mântuirii, îndreptându-i spre Hristos, a avut mult de suferit, fiind acuzat și aruncat în închisori, unde a pătimit mult.

Prin răbdarea sa şi mila Domnului a fost călăuzit la viața monahală şi a intrat în obştea Mănăstirii Slatina – Suceava, în anul 1951 fiind îmbrăcat rasofor în această mănăstire.

În anul 1968 se închinoviază la Mănăstirea Sihăstria şi este tuns în monahism în anul 1975, primind numele de ”Monahul Marcu”, găsindu-şi aici liniştea, în ascultare şi în neîncetată rugăciune.

În anul 1999, după 30 de ani de nevoință şi ascultare deplină, fericitul monah Marcu, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, şi-a dat sufletul cu pace în brațele Domnului, pe care L-a iubit şi L-a purtat toată viața în inima sa.

Fapte și cuvinte de învățătură

1. Despre mama sa, pe nume Ana, Părintele Marcu spunea: ”A avut o viață de călugăriță. Dormea două ore pe noapte. După ce își adormea toți copiii, mergea și se ruga într-o cămăruță alăturată, în liniște. A doua zi se scula prima și pregătea totul pentru fiecare, pentru că începea o nouă zi”.

2. Părintele Marcu a fost un om de mare noblețe sufletească. Pe când era în închisoare, gardienii îl numeau ”fachirul”, pentru că niciodată nu plângea, oricât de mari ar fi fost chinurile la care era supus. Harul lui Dumnezeu îl acoperea, dar temnicerii nu ştiau de astfel de lucruri. Odată însă a izbucnit în plâns. ”Gata! L-am biruit pe fachirul!” au strigat bucuroși anchetatorii. Însă nu era nici pe departe așa. Părintele Marcu plângea de mila celui ce era bătut lângă dânsul.

3 Ne spunea Părintele Marcu: ”Fiind în închisoare, eu mă retrăgeam într-un colț al celulei şi le ziceam celorlalți: ”Iertaţi-mă, eu am obligațiile mele de călugăr” şi îmi făceam acolo ale mele”.

4. Odată l-au întrebat ucenicii: „Dar noi ce-o să facem, Părinte Marcu, dacă va veni vreo prigoană?” Părintele a răspuns: „Acolo, pentru fiecare, puterea harului şi credința lui învinge. Spun Sfinții Părinți că numai harul lui Dumnezeu este cel care te poate întări. Nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut în atâția ani, dacă nu mă ajuta Dumnezeu. Îmi spuneam eu mie: ”Şi tu poţi cădea dacă nu te ajută harul””.

5. Spunea odată Părintele Marcu: ”Numai harul ne poate salva şi ajuta. Eu am greşit, ca toată lumea; mai mult sau mai puţin. Dar mă mustra conștiința foarte tare la un moment dat. Ce-i cu mine, îmi ziceam? Am căzut plângând la Dumnezeu şi la Maica Domnului: ”Doamne, ajută-mă ca să mă îndreptez!” Şi-atunci vine harul. Cum spun Sfinții Părinți: ”Să facem un pas către Dumnezeu, şi El face doi către noi”. Abia aşteaptă să ne întoarcem. Şi vine şi ne ajută. Vine harul, să ne trezească conştiinţa, să ne ajute să ne îndreptăm şi aşa mai departe”.

6. lar zicea părintele: ”Să fim atenţi la harul lui Dumnezeu, că numai el ne poate îndrepta, ne poate deschide ochii minții, ca să-nțelegem lucrurile. Și aici atingem problema ochiului sufletului, sau al minții. Cu mintea poți să înțelegi multe lucruri adânc, dar dacă nu se atinge de inimă… Deci când se împreună simțirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu prin toată ființa ta. Deci, să ne rugăm mereu la Mântuitorul să nu ne lase”.

7. Tot despre luminarea venită de la Dumnezeu, ne-a spus: ”Am început acum să mă lămuresc eu pe mine despre toate rugăciunile pe care le fac. Atât cât pot, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăți o fețișoară către soare, toate celelalte fețe ale lui se luminează. Deci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu are multe înțelesuri. Și atunci îmi pun întrebarea, de ce zic eu: ”Împărate ceresc”, ”Preasfântă Treime”, ”Tatăl nostru”… să mă lămuresc cât de cât. Și-am ajuns tot la concluzia că dacă nu te luminează Duhul Sfânt, nu poţi să înțelegi”.

8. Zicea odată Părintele Marcu: „Avva Siluan Atonitul a fost un ales al lui Dumnezeu şi trebuia să spună anumite lucruri. Între altele şi faptul acesta: ”Fii cu mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Şi asta este în esență și pentru noi, să știi. Într-un fel sau altul am trăit şi eu starea asta. Că este mare lucru să o și trăiești”. lar fratele cu care vorbea, l-a întrebat: ”Dar noi suntem într-o altă situație, în alte împrejurări. Să creăm noi atmosfera aceasta de iad?” „Nu, a spus părintele. Rugându-te, Dumnezeu te înțelege şi ştie şi ce vei face. Dumnezeu știe despre fiecare din noi mai mult decât știm noi despre noi. Dumnezeu ştie din veşnicie ce va fi cu noi, şl de când ne-am născut ştie ce vom face cu voia noastră liberă. Dumnezeu ştie de acum încolo ce fac cu voia mea liberă. Şi în raport cu ce ştie că fac eu cu voia mea liberă, îmi dă şi un fel de ”viață” sau ”program de viață”.

Deci, eu nu știu ce va fi cu mine în viitor. Pot să greşesc. Dar dacă Dumnezeu ştie că eu voi lupta pe cât depinde de mine ca om împotriva celor ce ştiu că nu-s bune, vine harul Lui neapărat și mă ajută să le trec. Chiar dacă uneori te lasă… Câci m-a lăsat Dumnezeu în multe împrejurări în viață până în ultima instanță, când trebuia să mor. Dar în momentul acela, m-a salvat. O dată era sa mor din cauza gerului, altă dată din cauza foamei…”

9. Povestea Părintele Marcu că, pe când era la închisoare pentru exterminare, era odată într-o iarnă un ger foarte puternic. Şi erau acolo niște celule speciale, pentru pedeapsă. Era un turn de zid masiv, cu celulele acestea, înalte de 7-8 metri, jur-împrejurul turnului. Celulele aveau sus niște ferestre mici, cu zăbrele, fără geamuri, ca să fie şi curent, nu numai ger. Şi l-au dus acolo pe părintele. Când gardianul a deschis uşile masive de fier, care făceau un zgomot asurzitor, şi a văzut bezna completă dinăuntru și a simțit frigul acela care te îngheța, a tresărit şi a zis: ”Dar aici e ca-n iad!” Altui deținut, cât fusese în acel loc, îi degeraseră şi nasul, și obrajii şi urechile, din cauza gerului. Acolo l-au încuiat și pe Părintele Marcu. lar el – fiind şi călugăr – a început să facă închinăciuni şi metanii, apoi se mai mişca încoace și încolo, iar făcea închinăciuni și metanii… Şi a rezistat aşa trei zile și trei nopți.

A treia zi a căzut jos, nemaiputând să facă nici închinăciuni, nici rugăciuni, nimic, aproape nu mai știa de el. Părintele n-a ştiut cât a stat în această stare; dar când s-a trezit, se simțea odihnit, refăcut fizic, iar în jurul lui era o căldură ca de sobă.

10. Tot din închisoare, ne-a povestit şi următoarea întâmplare: ”Era prin anii 1948-1950. Toți eram foarte slăbiți din cauza nemâncării şi a hranei foarte proaste. Pe atunci ne mai scotea la lucru la ferme. Luau ei banii, iar tu trebuia să muncești. Şi pentru că nu aveau nici ei hrană, ne dădeau de mâncare prima zeamă de la fasole – aceea care se aruncă şi este plină de toxine -, iar de pe la unitățile militare luau murături stricate, pe care nu le puteau mânca nici soldații, şi mălai stricat. Aceea era mâncarea noastră. Şi odată, chiar în ajunul Sfintei Mării, după multă vreme petrecută cu astfel de regim, eram atât de slăbit, că nu mă mai puteam ridica nici în picioare, ci numai cu greu mă puteam întoarce pe pat. Nu eram bolnav, n-aveam nimic, numai că eram cu totul slăbit, fiind în pragul morții. Şi fiind așa întins pe pat, am zis: ”Măi, fraților, eu sunt gata să mor”. Și m-am întors cu fața la perete, plângând. Iar un bun prieten, care era lângă patul meu, a zis: ”înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile lui nea Costică”.

Aceea a fost o proorocie, că așa s-a întâmplat. A doua zi dimineață, fiind ziua de Sfântă Maria, s-a petrecut o minune; Am primit cu toții la masă fasole, mâncare consistentă; seara la fel. Şi încă câteva zile la rând. Ce se întâmplase? Se primise la închisoare de la direcția penitenciarelor un vagon plin cu fasole, pentru hrana deţinuţilor, cu specificația de a se consuma imediat. Aşa că a început să ne dea fasole, de două ori pe zi, până s-a terminat vagonul. Aceasta a fost o minune a Maicii Domnului. Căci a găsit ea un creștin milostiv, care a cumpărat un vagon cu fasole, a vorbit în taină cu cineva de la închisoarea noastră, si l-au dat la deținuți – ca din partea direcţiei închisorilor -, salvându-le viața”.

Un ucenic de chilie de-al părintelui spunea că, ori de câte ori îi aducea fasole să mănânce, sfinția sa se bucura, zicând: ”Ce-i la masă? Fasole? O, ce bine!”, amintindu-și de minunea care îi salvase de la moarte. (…) – integral pe fericiticeiprigoniti.net.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ