Lucrarea lui Dumnezeu dincolo de frontierele Bisericilor

     Întruparea lui Dumnezeu înseamnă nu numai revelarea maximă a lui Dumnezeu, ci și revelarea Lui maximă prin om, în general, și prin aceasta punerea în lumină a valorii umanului în totalitatea sa. Sobornicitatea este concluzia rezultată din valoarea pe care o are fiecare om în fața lui Dumnezeu. Existența Biserici nu înseamnă că Dumnezeu Și-a restrâns lucrarea numai în cadrul ei. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, asumând natura umană care nu era încă Biserică. Noul Testament istorisește cazuri de lucrare a lui Dumnezeu asupra unor oameni în mod direct, fără mijlocirea predicii Apostolilor, adică a Bisericii. Sfântul Apostol Pavel confirmă faptul că Dumnezeu își exercită judecata Sa și asupra celor ce nu fac parte din Biserică, atunci când aceștia nu împlinesc voia Lui înscrisă în inima lor (Romani 1, 18-22), (Faptele Apostolilor 17, 24-28). Sfântul Maxim Mărturisitorul declară că toți și toate sunt ținute în plasa unitară a unor rațiuni ce iradiază asemenea unor fire din Logosul divin și toți se adună, pe măsură ce lucrează și se dezvoltă conform acelor rațiuni, în unitatea Logosului, cu toată bogația lor amplificată. ”Deci, Rațiunea cea una se face multe rațiuni și rațiunile cele multe sunt o Rațiune. Prin procesiunea binevoitoare, creatoare și susținătoare, la făpturi, Rațiunea (Logosul) cea una se face multe rațiuni, iar prin referirea prin care cele multe se întorc spre Cel Unul și înaintează conform Proniei care le călăuzește spre El ca spre principiul lor, sau ca spre centrul unor linii pornite din el, care are în sine mai înainte punctele lor de plecare și le adună pe toate, rațiunile cele multe se arată ca fiind una”[1].

Biserica trebuie să fie deschisă spre misiune asemenea ”rațiunii”, fără frontiere rigide și fără planuri de luptă împotriva lumii în mișcare, căci numai așa se va putea vedea o atitudine deschisă față de Biserică și din partea lumii. Biserica nu a fost întemeiată ca un stat cu granițe închise, cu vămi severe, cu planuri de dominare a celorlalți oameni și a celorlalte formațiuni umane. Biserica trebuie să stea mereu deschisă lumii și mișcării ei prin misiune, pentru a înțelege lucrarea lui Dumnezeu în ea, pentru a da lumii mărturia despre sentimentul lui Dumnezeu la mișcarea ei și pentru a se angaja, fără rezerve, în sprijinirea ei. Deoarece, Biserica este formată din oameni care-L mărturisesc lumii pe Hristos, Susținător a tot ceea ce se întâmplă în lume, nu numai prin cuvânt, ci și prin faptele de pilduitoare slujire în toate problemele pe care viața, în plină mișcare a lumii, le ridică. Astfel spus, Dumnezeu lucrează nu numai prin Biserică asupra oamenilor, ci și prin oameni, dinlăuntrul său, din afara Bisericii, asupra Bisericii. De aceea, ea trebuie să fie deschisă voii lui Dumnezeu, atât când o trimite să lucreze asupra oamenilor, cât și când îi cere să asculte și să vadă lucrarea Lui în oameni.

Bisericile sunt legate de lume prin umanitatea comună a membrilor lor și a celorlalți oameni, prin lucrarea comună în care își desfășoară viața, prin originea lor din actul creator al lui Dumnezeu, prin sistemul unitar al Rațiunii divine, care îi susține și îi cârmuiește în mod solidar, prin unirea ontologică a lui Hristos ca om cu toți oamenii, prin călăuzirea întregii omeniri către țintele superioare ale desăvârșirii raționale și spirituale a tuturor.

De-a lungul istoriei sale, Ortodoxia a dobândit un etos misionar specific, care nu poate fi înțeles fără a lua în considerare o serie de noțiuni teologice, instituții bisericești și realități sociale, cum ar fi: Biserica locală, simfonie politică, autocefalie, asceză, filantropie socială, etc. Acest spirit misionar a fost determinat de circumstanțe istorice, adesea nefavorabile, în care Ortodoxia a fost nevoită să se restrângă la pastorație internă și cult, la protejarea membrilor săi, fără libertatea unei misiuni externe de anvergură.

Viața de toate zilele, familia creștină, spiritualitatea parohială, etica personală și socială, toate acestea joacă acum un rol vital pentru mărturia Bisericii, căci, Biserica a căpătat astfel un profund caracter popular, comunitar, integrând în sfera ei toate aspectele și elementele vieții umane: folclor, artă, cultură, muzică, Ortodoxia devenind o religie populară, iar transmiterea credinței fiind dependentă într-un mod foarte direct de succesiunea fizică a generațiilor de familii creștine. Continuitatea Bisericii se identifică deci cu continuitatea etnică și de cultură. Caracterul personal, ascetic și existențial al credinței ortodoxe a luat o formă radicală odată cu mișcarea de înnoire isihastă a secolului al XIV-lea și cu dezvoltarea monahismului în general, care de altfel, a adus o contribuție de baza la consolidarea Bisericii[2].

Sub raport sociologic, Biserica apare ca o comunitate care se roagă și mijlocește în numele celor oprimați și neprivilegiați. Ea a avut curajul unei etici sociale și politice care s-a concentrat în jurul ideii de ”filantropie”. Uneori ea a exprimat vocea celor care suferă și a formulat protestul lor împotriva nedreptăților de orice fel. Odată cu organizarea lor independentă, Bisericile locale s-au identificat din ce în ce mai mult cu istoria, cultura și destinul unei națiuni particulare. Întreaga lor misiune s-a exprimat adeseori în termeni de menținere a identității etnice și de apărare a unității acelei națiuni. Un echilibru instituțional, sub formă de ”simfonie” s-a stabilit între națiune și Biserică, fiecare având ”misiunea” ei națională.

În legătură cu acest aspect, trebuie să fie reținut faptul că Biserica Ortodoxă locală sau națională a acceptat să joace acest rol misionar nu ca putere politică, ci ca o instituție pastorală care are conștiința unei responsabilități spirituale față de poporul în care este dată. La aceasta se adaugă și atitudinea ei harismatică față de creația umană și valorile intelectuale ale unei culturi, pe care le-a socotit ca niște daruri divine. Biserica nu numai că a integrat în spiritualitatea ei valorile religioase și intelectuale ale poporului respectiv, dar a devenit prin aceasta responsabilă pentru crearea unei culturi naționale. Acest element se poate observa și astăzi când, deși Biserica se organizează autonom față de aparatul politic și administrativ al statului, totuși ea rămâne legată organic de sufletul poporului respectiv, de valorile culturale și naționale ale acestuia.

Pentru a scoate în evidență și mai mult particularitatea acestui caracter misionar ortodox, ar fi suficient să fie comparat cu sistemele și programele misionare practicate în Occident mai cu seamă în epoca modernă. În timp ce în Occident ”misiunea” evocă spațiul, teritoriul, geografia, contextul, într-un cuvânt extinderea vizibilă a Bisericii prin implantarea de noi comunități în regiuni necreștinate, în Răsărit ”misiunea” se identifică cu ”tradiția” și evocă istoria, continuitatea Bisericii în timp, transmiterea credinței de la o epocă la alta, de la o generație la altă generație[3].

Obiectul misiunii ortodoxe nu a fost acela de a cuceri cu orice preț noi zone geografice creștine, adică universalitatea exterioară, ci mai degrabă de a ține poporul credincios într-o neîntreruptă continuitate fizică și istorică a credinței. Biserica s-a extins odată cu nașterea și afirmarea unei noi generații.

Cincizecimea nu a avut loc doar pentru ca Apostolii și cei dintâi ucenici să se bucure de venirea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 1, 4), (Luca 24, 49), (Ioan 15, 26), ci pentru ca aceștia, cu puterea Duhului Sfânt, să propovăduiască pocăința și botezul în numele lui Hristos, spre iertarea păcatelor: ”Pocăiți-vă și să se boteze fiecare din voi, în numele lui Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 38), (Matei 3, 2), (Marcu 16, 16), (Ioan 3, 5).

Misiunea constituie o necesitate permanentă ce revine întregii Biserici, un mandat de la care nu se poate sustrage, deoarece vizează extinderea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ ca Biserică a lui Mesia-Hristos: ”Cel ce privește spre Biserică, privește spre Hristos, Care se zidește și se mărește pe Sine, prin adăugarea celor ce se mântuiesc”, căci apartenența la Biserică este o parte esențială a mesajului biblic. Chemarea Evangheliei de a accepta pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor este o invitație de a fi membru al Bisericii, membru al unei comunități locale în comuniune cu toate Bisericile care trăiesc și mărturisesc împreună Cuvântul lui Dumnezeu.

Principala chemare a apostolilor este predicarea Evangheliei și aceasta are prioritate în fața oricărei alte slujiri apostolice: ”De fapt, Hristos m-a trimis nu ca să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia” (I Corinteni 1, 17), (Matei 28, 19), (Ioan 4, 2). Credința este poarta mântuirii: ”Fără credință, este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplatește pe cei ce-L caută” (Evrei 11, 6), (Romani 8, 8). Credința, ca și convertirea, este un act liber, sinergetic. Convertirea nu înseamnă a constrânge pe cineva să accepte credința creștină. De aceea, Biserica nu face misiune fără să se preocupe de cei ce primesc credința, de propria lor conștiință și libertate. Căci, convertirea este un act de profundă schimbare și înnoire spirituală, metanoia. Metanoia este rodul unui schimb ontologic între spiritul lui Dumnezeu și spiritul omului (Zaharia 1, 3).

Cuvântul ”credință” este folosit aici pentru a desemna:

• actul personal de a primi adevărul lui Dumnezeu și de a trăi acest adevăr în totală comuniune cu Hristos (I Petru 1, 8-9), (Romani 6, 22), (Efeseni 6, 24);
• conținutul sau mesajul evanghelic, adică Revelația lui Dumnezeu prin intermediul proorocilor și apostolilor (I Petru 1, 12), (Efeseni 3, 5).

Pe de o parte, credința presupune și confirmă voința personală de a gândi altfel, schimbarea liberă a spiritului în favoarea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, pocăința. Credința mărturisită este semnul care indică fidelitatea ultimă a credinciosului, o expresie verbală a experienței în comuniunea cu Dumnezeu[4]. Prin credință, creștinul are capacitatea spirituală suprafirească de a recunoaște pe Dumnezeu așa cum El este în revelația Sa. Pe de altă parte, credința, ca primire a adevărului lui Dumnezeu și mărturisire a revelației despre mântuire, ține de însăși identitatea creștinului, fiind condiția esențială de a fi ucenic al lui Hristos și membru al Bisericii. Afirmarea explicită a credinței în numele și faptele lui Iisus Hristos este indispensabilă apartenenței la comunitatea creștină și împărtășirii cu Sfintele Taine. Biserica este constituită acolo unde este mărturisit în mod clar numele lui Hristos, Întruparea, Moartea și Învierea Sa. Biserica este adunarea celor ce cred, comunitatea credincioșilor, a celor ce primesc adevărul lui Dumnezeu, cunosc cu inima ce este Dumnezeu și știu ce se petrece în Dumnezeu și în lume.

În misiunea sa, Biserica nu inventează Evanghelia, ci restituie în fiecare loc și timp ”credința care a fost dată Sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3). Învățătura Bisericii depinde în mod exclusiv de descoperirea lui Iisus Hristos, ”Cuvântul lui Dumnezeu ieșit din tăcere”. În El Dumnezeu S-a descoperit în forma definitivă și eshatologică: ”Nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul” (Matei 11, 27), (Filipeni 2, 9), (Ioan 1, 18). Apostolul Pavel spune că propovăduirea sa nu este altceva decât un cuvânt de la Hristos și despre Hristos (II Corinteni 4, 5),  (I Corinteni 2, 2). Astfel, Biserica se află în succesiune apostolică prin acordul ei cu dogmele apostolilor, în care se cuprinde integritatea Evangheliei lui Hristos. Biserica de azi este legată de comunitatea Apostolilor și de comunitatea viitoare a Sfinților prin credința ei neclintită, încălzită de Duhul Sfânt, ”Mângaietorul” și păzitorul Bisericii până la a doua venire a Domnului ei. Sfânta Tradiție este căldura pe care o iradiază credința Sfinților și credincioșilor.

• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa/abona. Contactați-ne oricând. Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
• Pentru o presă independentă/integră, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!