Importanţa Epistolelor pauline

     Predica Sfântului Apostol Pavel se desfăşura pe două planuri, în sensul că ea se adresa şi populaţiei păgâne, astfel fiind vorba de două câmpuri de misiune diferite, cu obstacole diferite. Astfel “lupta” sa se dă împotriva formalismului şi intrigii propagate de iudei, dar în acelaşi timp şi împotriva libertinajului păgân care îşi trăgea practic puterea din favorizarea desfrâului, fiind slujit în acelaşi sens şi de filosofia timpului şi de vechile tradiţii ale popoarelor.

De exemplu, în primele două săptămâni după venirea sa în Roma, Sfântul Apostol Pavel a îndurat lipsa hranei şi a adăpostului, precum orice străin aflat într-un mare oraş păgân (II Corinteni 11, 8 şi următoarele). După cele două săptămâni Apostolul s-a împrietenit cu o familie de iudei care erau meşteşugari de corturi: Aquila şi Priscila, expulzaţi de puţin timp din Roma (Faptele Apostolilor 18, 1-2). Deoarece erau de aceeaşi meserie şi credinţă cu ei, Pavel a rămas în casa lor, în fiecare sâmbătă mergând însă la sinagogă şi propovăduind iudeilor pe Hristos. De fapt în acest port universal Apostolul Pavel îşi putea exercita cel mai bine meseria de lucrător de corturi fără să deranjeze pe cineva. Deoarece nu ni se vorbeşte nimic nici despre botezul lui Aquila şi Priscila, nici despre convertirea lor, probabil că aceştia erau deja creştini şi Apostolul va datora acestei prietenii multe ceasuri fericite din viaţa sa.

Împrejurarea prin care această familie, a lui Aquila şi Priscila şi probabil şi alte familii au ajuns în Corint a fost determinată de raporturile din ce în ce mai proaste pe care au început să le aibe iudeii cu puterea imperială în Roma. Populaţia galilor şi celţilor fusese izgonită din Roma încă din anul 9 d.H., iar în anul 49 şi iudeii sunt alungaţi din Roma, după cum afirmă şi Suetoniu: “Iudaeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma expulit” – “Iudeii extrem de răzvrătiţi după instigările lui Chrestus au fost izgoniţi din Roma”[1]. Acest Chrestus despre care se vorbeşte ar putea fi un conducător al comunităţii evreieşti, dar în acelaşi timp ar putea fi vorba, şi această posibilitate este mult mai plauzibilă, despre o alterare ignorantă a numelui lui Hristos. Ştim însă faptul că creştinismul fusese introdus de foarte timpuriu la Roma (Romani 16, 7; Faptele Apostolilor 28, 14) şi că oriunde a fost introdus, acolo au fost şi răzvrătiri între iudei (Faptele Apostolilor 17, 13; 14, 19; 13, 50).

În cele mai multe dintre cazuri, romanii nu şi-au dat osteneala să facă deosebire între iudei şi creştini. De aceea este foarte posibil ca aceste discuţii care se stârneau să fi fost despre Mesia. Din această cauză se pare că împăratul Claudius a dat ordin ca sinagogile să fie închise. Decretul a fost dat poate, dar niciodată executat. Şi Aquila a fost probabil unul dintre cei iudei care s-au supus lui fără însă a suferi o constrângere deosebită. În orice caz, aplicabilitatea decretului nu a fost de lungă durată, deoarece puţin timp mai târziu întâlnim iar iudei în Roma, aflaţi în număr destul de mare (Romani 16, 6; Faptele Apostolilor 28, 17). În plus, oricât de aspră a fost această măsură, în curând ea a devenit literă moartă şi probabil a pricinuit doar nelinişte celor izgoniţi, mai ales celor care prin natura meseriei lor se aflau în permanentă mişcare.

Această bază şi condiţionare ecleziologică a misiunii decurge din faptul că însăşi Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei. Cine propovăduieşte Evanghelia propune constituirea şi realizarea, în mod liturgic-sacramental, a trupului lui Hristos. Biserica este proiectul sacramental al Evangheliei, manifestarea vizibilă, prin reconcilierea istorică a credinţei: „Tu eşti Petru şi pe această piatră vei zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18). Faptul misionar rămâne deci un fapt eclesial. De fapt, Biserica însăşi, ca „martorul” adevărat al lui Hristos cel Înviat în istorie, anticipează destinul final al creaţiei, acela al restaurării tuturor în Hristos. Biserica este icoana umanităţii şi creaţiei transfigurate în Hristos prin puterea Duhului Sfânt.

Epistolele Sfântului Pavel sunt capodopere de psihologie nuanţată, de rară inteligenţă şi de abilitate teologică. Epistolele pauline ne îmbogăţesc enorm cunoştinţele şi ştiinţa noastră asupra epocii de formare a teologiei şi moralei evanghelice, asupra vieţii creştine din primele Biserici întemeiate în lumea păgână, ajutându-ne să ne formăm o imagine destul de completă asupra celor mai importante aspecte ale trăirii creştine din acea epocă. Sfântul Apostol Pavel a lăsat un număr de paisprezece epistole, toate fiind adevărate îndreptare de viaţă duhovnicească.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ