Parabola smochinului neroditor (13, 6-9)

          Simplitatea parabolei, care face referire la starea de continuă pocăinţă şi aşteptare a împlinirii milostivirii Stăpânu­lui, este expusă doar de Sf. Ev. Luca, în drumul cunoaşterii, spre Ierusalim.

Folosind modelul unei plantaţii de vie, în care se găseşte un smochin, Mântuitorul exprimă o judecată voalată pentru cei din Israel care nu aduc roadele cerute de Stăpân.

Această parabolă ilustrează necesitatea pocăinţei pentru viaţa viitoare. Versetele 1-9 alcătuiesc introducerea istorică a parabolei, în care ni se relatează despre câţiva galileeni care au fost masacraţi de ostaşii lui Pilat, în timp ce se aflau la Ierusalim, pentru a aduce jertfe. În perioada vieţii pământeşti a lui Iisus, secolul întâi din era creştină, Palestina se afla sub stăpânire romană. Guvernatorul Imperiului în Palestina era Pilat. El era împuternicit de Cezar să judece şi chiar să condamne la moarte pe supuşii din Palestina[1].

Un alt moment amintit de Mântuitorul este dărâmarea turnului din Siloam, peste optsprezece persoane. Mântuitorul, prin rostirea acestei parabole, vrea să combată concepţia greşită pe care o aveau iudeii, care credeau că păcatele grave pe care aceştia le-au săvârşit au atras nenorocirile asupra lor. De aceea El îndeamnă la pocăinţă pentru a se feri şi ei de asemenea pedeapsă, zicând următoarea pildă: „Cineva avea un smochin, sădit în via sa, şi a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Şi a zis către vier: Iată, trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul aceasta şi nu găsesc. Taie-l, de ce să ocupe locul în zadar? Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi îi voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor, iar de nu, îl vei tăia” (Lc. 13, 6-9).

Parabola scoate în evidenţă apropierea pedepsei pentru cei păcătoşi arătând totodată că la judecată vor fi pedepsiţi nu numai cei care au făcut fapte vrednice de osândă, ci şi cei care nu au făcut faptele cele bune, adică cei neroditori[2].

În Palestina, în grădinile de legume şi în vii se plantează pomi fructiferi (cf. v. 6). În cartea Levitic se spune: „Când veţi intra în pământul pe care Domnul Dumnezeul vostru vi-l va da şi veţi sădi orice pom roditor, să curăţiţi necurăţia lui; trei ani să socotiţi roadele lui ca necurate şi să nu le mâncaţi.” (Lev. 19, 28). Conform acestui text, primii trei ani din timpul creşterii unui smochin erau lăsaţi să treacă fără ca fructele sale să devină curate. Din textul parabolei reiese că trecuseră deja şase ani de când fusese plantat; „trei ani sunt de când vin…” (v. 7).

Aşadar, el este sterp şi fără speranţă să facă vreun rod. Negăsind nimic în el, stăpânul hotărăşte să-l taie, însă vierul, îngăduitor, propune să facă ceva neobişnuit şi să ia ultimele măsuri posibile, întrucât îngrijirile ce trebuiau să fie făcute pentru un smochin nu sunt deloc pretenţioase. El cere stăpânului să-i mai acorde un an, an care este ultima limită, în care speră, că, dacă îi acordă îngrijirile speciale, va aduce, în cele din urmă, roade[3].

Proorocul Isaia vorbeşte, în proocirile sale, despre via care nu face rod. Cu toată dragostea ce i-a purtat-o stăpânul, prin grijă şi trudă, via îi rodeşte aguridă. Drept pedeapsă, vierul a lăsat via neroditoare pustiită, sortită pieirii (Is. 5, 1-6). În proorocia lui Ieremia, când vorbeşte despre pedepsirea poporului, se spune că pedeapsa va veni prin nerodirea viei şi a smochinului: „nu va rămâne nicio bobiţă de viţă şi nicio smochină în smochin, şi va cădea şi frunza şi, ce le-am dat Eu, se va duce de la ei” (Ier. 8, 13). Nerodirea viei şi a smochinului înseamnă înfometarea poporului.

Smochinul era deja profeţit ca imagine a lui Israel în Os. 9, 10 şi Ier 8, 13. Versetul din Ieremia se referă la necredinţa poporului iudeu[4].

Smochinul neroditor nu este de folos omului, ci el trebuie eliminat. Iisus, mergând cu Sfinţii Apostoli, a întâlnit în cale un smochin şi a vrut să-şi potolească foamea cu fructul lui, dar, negăsind rod, l-a blestemat şi smochinul s-a uscat pe loc: „Şi văzând un smochin chiar lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod în tine în veac. Şi smochinul s-a uscat îndată” (Mt. 21, 19). Stăpânirea lui este făcută şi pentru că, prin umbra sa, afectează plantele vecine; el absoarbe o cantitate deosebit de mare de hrană şi astfel secătuieşte viile înconjurătoare de substanţele necesare vieţii lor. Prin nerodirea sa ani în şir, el este nevrednic de îngăduinţa stăpânului, însă, la rugămintea vierului, i se mai acordă un singur an[5].

În parabolă, smochinul este simbolul omului lipsit de fapte bune. Tăierea lui înseamnă osândirea omului care nu aduce roade. Pentru mântuirea sufletului, omul are nevoie de harul divin, de credinţă şi fapte bune. Harul divin îl primeşte fiecare creştin în mod gratuit de la Dumnezeu, credinţa şi faptele bune aparţin creştinului în mod subiectiv. Sfântul Apostol Iacov leagă credinţa de faptele bune zicând: „Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără fapte, moartă este” (Iacov 2, 26).

Faptele bune sunt strict necesare omului pentru mântuire, deoarece ele scot în evidenţă credinţa şi dragostea lui. La judecată, osândirea sau răsplătirea veşnică a fiecăruia se va face după criteriul faptelor săvârşite. Oamenii vor fi împărţiţi în două grupe. În dreapta Judecătorului vor sta oamenii care au săvârşit în viaţa lor fapte bune, iar în stânga cei care au făcut fapte rele. „Cei cu fapte bune vor fi mântuiţi, iar cei cu fapte rele vor fi osândiţi” (Cf. Mt. 25, 31-46).

Învăţătura Bisericii noastre îndeamnă pe fiecare astfel: „De bună seamă, creştinul are datoria de a săvârşi totdeauna fapte bune, căci numai aşa îşi poate dobândi mântuirea sufletului. Căci creştin adevărat nu-i cel care din când în când săvârşeşte o faptă bună, ci cel care, în chip statornic, îşi împodobeşte viaţa cu fapte bune”[6].

Mijlocirea vierului pe lângă stăpân, precum şi aprobarea cererii arată faptul că îndurarea lui Dumnezeu este îndelungată şi poate să amâne o pedeapsă, dacă cei ce au greşit se roagă fierbinte la mijlocitorii dintre oameni şi Dumnezeu. În istoria poporului Israel se pot vedea multe abateri de la voia lui Dumnezeu, dar cu toate acestea, Dumnezeu îl povăţuieşte şi îi poartă de grijă, lăsându-i vreme pentru pocăinţă şi îndreptare.

Această îngăduinţă este acordată şi fiecărui om de pe pământ care încă nu a cunoscut bunătatea divină; Dumnezeu dăruieşte harul Său şi ne cheamă să-l facem să rodească, prin credinţă şi prin înmulţirea faptelor bune. Dacă Dumnezeu îl îngăduie, în viaţă, pe omul păcătos, Tatăl îndurărilor, în pedagogia Sa, face aceasta pentru că aşteaptă îndreptarea lui, după care el va rodi fapte bune, spre mântuire, fără de care nimeni nu poate vedea faţa lui Hristos: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7,21).

Prin fapte bune „ne curăţăm de toată întinăciunea trupului şi a duhului” (II. Cor. 7, 1); „ne îmbrăcăm în omul cel nou” (Efes. 4, 22); „creştem în Hristos până la starea bărbatului desăvârşit” (Efes. 4, 13), făcându-ne făptură nouă (II. Cor. 5, 7). Într-un cuvânt, ele ne ajută să ne înălţăm spre Împărăţia lui Dumnezeu şi pe aceasta să o coborâm în realitatea vieţii noastre. Ele au valoare netăgăduită pentru veşnicie (I Tim. 4, 8), ne însoţesc după moarte ca adevărate comori: „Am auzit un glas din cer zicând: Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apoc. 14, 13). Se cere „să ne îmbogăţim în fapte bune” (I Tim. 6, 18), să „fim râvnitori spre fapte bune şi atunci Dumnezeu ne va face parte de bucuria mântuirii în veci”. B. Pascal spunea că un adevărat virtuos se cunoaşte după faptele sale.

Aşadar, săvârşirea faptelor bune ne este rânduită de Mântuitorul (Mt. 7, 11-20), aşa încât ea este adevărata şi cea mai sigură cale de a ne înălţa spre Dumnezeu şi de a ajunge la asemănarea cu El[7].

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ