Parabola slugii care a cunoscut şi care n-a cunoscut voia stăpânului (12, 47-48)

      În expunerea fidelităţii pe care un ucenic creştin o manifestă faţă de Domnul Hristos şi învăţătura Sa, Sfântul Luca inserează cuvintele Mântuitorului referitoare la slujirea vigilentă sub forma unei parabole specifice. Mântuitorul transpune aici relatarea din Fac. 41, 33-45, 18, intercalând-o cu cea despre credincioşia (Fac. 39) şi înţelepciunea (Fac. 40) lui Iosif, precum şi răsplata oferită de Faraon paharnicului (Fac. 40, 8-13, 20-21) şi apoi pitarului (Fac. 40, 16-19, 20). Ca şi cea anterioară, parabola are caracter eshatologic, fiind concluzia acesteia. Ea a fost determinată de întrebarea adresată de Apostolul Petru, Mântuitorului: „Doamne, către noi spui pilda aceasta sau către toţi” (Lc. 12, 41). Din conţinutul primei parabole, reiese faptul că ea a fost adresată tuturor oamenilor pentru a-i învăţa că trebuie să fie pregătiţi mereu pentru Venirea a doua a Domnului, când fiecare va primi răsplata – fericirea veşnică sau osânda veşnică: „Sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut voia lui, va fi bătută mai mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mult i se va cere” (Lc. 12, 47-48). Astfel, prima parte a prezentei parabole putem să o interpretăm ca referindu-se la Apostoli (Lc. 12, 41). Lor le-a fost încredinţată o mare responsabilitate; ei cunosc voia Stăpânului mai bine decât ceilalţi şi mai mult li s-a dat lor decât altora; prin urmare, o mai aspră socoteală li se va cere. Cei care au cunoscut la vreme voia Stăpânului şi nu au împlinit-o vor fi pedepsiţi pe măsură, adică răsplata şi pedeapsa fiind direct proporţionale cu responsabilitatea primită, ele fiind mai mari pentru apostoli şi urmaşii acestora şi mai mici pentru creştinii de rând[1]. Parabola are următorul mesaj: credinciosul iconom care este şi înţelept va fi atent la îndatoririle pe care stăpânul său i le-a stabilit pentru un anumit timp, cunoscând faptul că, la final, va avea loc răsplătirea sa. Pentru slujitorul care împlineşte, prin faptă bună, voia stăpânului său, răsplata este fericirea (v. 43) şi aşezarea peste avuţiile sale, pentru cel risipitor şi pătimaş răsplata va fi tăierea în două şi excluderea sa din partea rezervată credincioşilor, iar pentru sluga lipsită de înţelepciune – care nu face voia stăpânului şi aduce pagubă datorită autosuficienţei în gândire – bătaie multă sau puţină va primi (v. 47-48). Dacă, pe de altă parte, iconomul abuzează de încrederea stăpânului, el va suferi pedepsele cuvenite. Abuzul, pe care frecvent iconomul îl poate înfăptui, este scăderea vigilenţei şi calităţii slujirii casei prin excesul de băutură şi mâncare, prin atitudine violentă şi prin modificarea lucrării cerută de stăpân[2].

       Dimensiunea eshatologică este sesizată în această parabolă prin folosirea unui timp al încredinţării (v. 42-43) şi un timp al răsplătirii (v. 44-46) şi apoi motivat prin timpul nelucrării (v. 47-48). Dimensiunea duhovnicească a parabolei rezidă şi în parcurgerea voinţei divine sau personale. Iconomul credincios şi înţelept va face voia stăpânului, iar pentru că „o va găsi făcând aşa” (v. 43) „o va pune peste toate avuţiile sale” (v. 44)[3]. Faţă de parabola din Mt. 24, 45-51, care accentuează caracterul eshatologic al iminentei Parusii a Domnului, parabola din Evanghelia după Luca exprimă mai mult atenţionarea că noi suntem administratori în numele lui Dumnezeu, iar voia Lui trebuie împlinită în viaţa noastră.

ARHID. DRD. BOGDAN-FLORIN M. CHIRILUŢĂ, 21 februarie 2014

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ