Importanţa Epistolelor pauline – continuare

      În Epistola către Efeseni Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre unitatea Bisericii şi mulţimea darurilor pe care le primesc creştinii de la Dumnezeu pe lângă alte binefaceri. Sfântul Apostol considera că unitatea Bisericii se bazează pe trei virtuţi: smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare şi mai presus de toate păstrând unitatea Duhului.

Unitatea Duhului consta în unitatea gândului şi a convingerilor care trebuie să fie aceleaşi la creştini, adevăratul înţeles are în vedere spiritul lui Dumnezeu care dă această unitate. Precum în  trup numai duhul de viaţa ţine toate şi face ca toate membrele să alcătuiască un tot, aşa e şi cu Duhul lui Dumnezeu în Biserică, căci uneşte pe toţi cei despărţiţi după obiceiuri, neam, vârstă şi sex aşa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom: ”bătrânul şi tânărul, lipsitul şi bogatul, copilul şi adultul, femeia şi bărbatul şi orice suflet devine una încă mai mult decât un corp”[1].

Unitatea Bisericii e păzită atât timp cât se menţine unitatea Duhului. Această unitate a Duhului nu poate să fie decât o legătură a păcii, deci, nu o unitate spre rău ca răufăcătorii, ci aceea care uneşte spre un scop de pace. Pacea este elementul care aduce unirea şi legătura, şi ea nu poate fi decât între cei buni. Distrugerea păcii înseamnă căutarea egoismului; pacea este cel mai înalt principiu care poate folosi idei de înfrăţire a popoarelor prin Biserică, socotindu-se astfel că febra războiului nu e decât un triumf al viciilor şi egoismului, pe când pacea este adevăratul termometru al virtuţii. Pe lângă unitatea provenită din acelaşi trup al Bisericii şi din acelaşi Duh care o inspiră, credincioşii mai sunt uniţi şi prin faptul că sunt chemaţi pentru acelaşi scop, adică pentru nădejdea vieţii de veci. Aceeaşi nădejde a fost dată tuturor deopotrivă, deci nici unul nu poate zice că înseamnă mai puţin ori mai mult în unitatea tuturor; ceea ce face pe toţi să aibă privirea îndreptată spre acelaşi scop şi deci, să întărească unitatea Bisericii, ca un singur trup organic, un singur Duh inspirator şi o singură nădejde a chemării.

      Cele două Epistole către Timotei au fost scrise concomitent. Cele două scrieri au un conţinut foarte asemănător pentru că ele instruiesc pe episcopii Tit şi Timotei asupra modului în care se cuvine să cârmuiască Biserica locală în absenţa Apostolului întemeietor şi îndrumător. Prin cei doi ucenici ai săi rânduiţi episcopi, Sfântul Apostol Pavel instruieşte, de fapt, întregul şir de episcopi din Biserică, până la sfârşitul veacurilor, când, în faţa Dreptului Judecator, “Mai marele păstorilor” (I Petru 5, 4), vor răspunde pentru felul în care şi-au îndeplinit slujirea încredinţată (Timotei 6, 14; II Timotei 1, 12; 4, 8)[2].

      Epistola către Tit este o scrisoare deschisă adresată deopotrivă destinatarului principal şi clericilor şi creştinilor din insula Creta pentru că acest document trebuia citit în adunările creştine (3, 15). Astfel întreaga Biserică lua cunoştinţă de aşezarea lui Tit ca episcop în insula Creta, de îndatoririle ce îi reveneau în noua dregatorie încredinţată. În acelaşi timp însă, şi ceilalţi membri ai Bisericii erau instruiţi asupra modului în care trebuie să se comporte în Biserică şi în raporturile lor cu episcopul.

Epistola poate fi considerată ca o gramata apostolica de instalare a episcopului Tit în Biserica insulei Creta, un act oficial prin care se pune în lumină o ultimă etapă a vastului proces de transmitere a puterii spirituale de la Sfinţii Apostoli la slujitorii bisericeşti hirotoniţi, cunoscuţi sub numele de succesiune apostolică. Alături de celelalte două Epistole pastorale (I şi II Timotei), Epistola către Tit nu are ca ţel instituirea ierarhiei bisericeşti sacramentale în cele trei trepte ale sale, ci arătarea şi stabilirea condiţiilor în care urmează să fie aleşi şi hirotoniţi diaconii, preoţii şi episcopii Bisericii creştine, descrierea modului în care cei ce alcătuiesc preoţia sacramentală urmau să îndeplinească lucrarea lor în mijlocul credincioşilor.

Epistola către Tit, ca de altfel şi celelalte două epistole pastorale, nu putea fi scrisă înainte ca Biserica să fi dobândit acea experienţă asupra felului în care slujitorii bisericeşti hirotoniţi trebuiau să se achite de îndatoririle lor, asupra celor mai potrivite criterii de selecţionare a clericilor, înainte ca Sfântul Apostol Pavel, autorul lor, să fi dobândit întreaga practică şi experienţa necesare reglementărilor din Epistolele pastorale, înainte ca el să fi avut, într-o formă sau alta, acordul pentru aceste rânduieli din partea tuturor celorlalţi Apostoli, mai cu seamă din partea celor care alcătuiau aşa numitul presbiterion (I Timotei 4, 14; Galateni 2, 2, 6, 9).

Activitatea Apostolului Neamurilor însă a avut şi unele rezultate neaşteptate, în sensul că unii dintre creştini au fost atât de captivaţi de cunoştinţele sale biblice şi filosofice şi de talentul său oratoric, încât îl socoteau mai presus decât orice alt misionar creştin şi îl cinsteau astfel ca pe apostolul lor preferat. Preţuirea lor pentru această persoană mergea atât de departe încât, cu toate că fuseseră catehizaţi şi convertiţi la creştinism de către Sfântul Apostol Pavel, îşi ziceau cu emfază ai lui Apollo. Aceştia însă preţuiau în mod exagerat nu doar persoana lui Apollo, dar şi metoda sa misionară[3].

Ei exagerau peste măsură valoarea retoricii şi a filosofiei eline, considerându-le necesare pentru mântuire şi de aceea încercau să le introducă în gândirea şi în cateheza creştină. Ei se considerau ca un fel de elită intelectuală între ceilalţi credincioşi, un fel de grupare aleasă a credincioşilor. De aceea, Apostolul combate cu toată asprimea atitudinea admiratorilor lui Apollo, arătându-le că prin aceasta nesocotesc Crucea lui Hristos şi aduc ştirbire păcii şi unităţii Bisericii. De asemenea în Corint au venit şi predicatori iudei probabil din Palestina – care renunţaseră la legea mozaică şi la prescripţiile ritualice ale iudaismului, dar păstraseră încă o vie şi ascunsă ostilitate faţă de persoana şi de activitatea Sfântul Apostol Pavel, zelosul anticreştin de altădată. Plini de invidie faţă de succesele lui misionare, aceştia îi contestau apostolatul şi declarau că recunosc ca fiind autentică doar autoritatea Sfântul Apostol Petru şi a celor 12 Apostoli ai Mântuitorului. Deşi Sfântul Petru nu fusese în Corint, numele său (Chifa, Simon-Petru, Petru) era binecunoscut în toate Bisericile şi ţinut în mare cinste, îndeosebi de către creştinii recrutaţi dintre iudei, fără a mai vorbi de iudaizanţi. A-l opune însă aşa cum se întâmplase numelui Sfântul Apostol Pavel, era totuşi o adevărată eroare. Greşită aşadar era atitudinea acelora care se numeau cu emfază “ai lui Petru” (I Corinteni 1, 12; 3, 22) aşa cum greşită era şi atitudinea acelora care se intitulau “ai lui Apollo” (I Corinteni 1, 12; 3, 21; 4, 6)[4].