Libertate, unitate, credibilitate

       Trăim un paradox pe care nu părem a-l sesiza. În vreme ce invocăm tot mai des libertatea, devenim tot mai puţin liberi. Constrîngeri nenumărate se nasc peste noapte pentru a ne apăra libertatea. Una dintre puţinele libertăţi pe care ni le mai îngăduim este aceea de a ne asocia cu cine vrem. De cum gestionăm această libertate depinde dacă ne păstrăm credibilitatea.  Această libertate a noastră nu convine unora, care ne reproşează că, fiind liberi, atentăm la unitate. De la unitatea în acţiunea pentru un ideal pînă la, vorbă mare, unitatea naţională. E ca şi cum am fi acuzaţi că dispreţuim prietenia pentru că ne alegem prietenii. Românilor le place să invoce nevoia de unitate, aproape la fel de mult ca dreptul de a fi liberi. Însă, la o adică, majoritatea nu face nici un efort pentru a păstra unitatea. Credibilitatea are un rol major şi în această chestiune. Nu poţi să te asociezi, doar de dragul unităţii, cu cineva care nu prezintă credibilitate. Nici nu poţi păstra un parteneriat, sau unitatea unei echipe dacă nu mai există încredere.

        Dar mai are rost să expunem aici lucruri aparent limpezi pentru toată lumea? Categoric, da. Ne obligă frecventele discuţii pe această temă avute inclusiv cu unii prieteni. Aceştia au încercat să ne convingă să ne întovărăşim cu unii care susţin că sînt slujitorii aceloraşi idei. Dacă nu am acceptat, am fost sfătuiţi ca măcar să nu ne mai delimităm public de ei, că doar “sînt tot de dreapta”. N-am tăcut. Şi veţi înţelege de ce. Mai ales atunci cînd încerci să construieşti ceva în spaţiul public, ai nevoie de credibilitate. Împreună-lucrarea cu persoane sau grupări compromise, ori lipsite de credibilitate îţi va discredita acţiunea. Nu contează dacă spui adevărul – decît în absolut -, ci dacă eşti credibil. Un adevăr rostit de un om fără credibilitate este cuvînt sterp; nu va produce efecte în opinia publică. Cum o minciună spusă de un om credibil capătă valoare de adevăr în opinia publică. Mai grav, susţinerea înfocată şi pe termen lung de către inşi nepotriviţi a unui adevăr va duce la bagatelizarea sau la respingerea acelui adevăr de către opinia publică. Pe scurt, este esenţial cine ce spune. Să luăm, de pildă, cazul Dreptei. Adevărul că reala ieşire din comunism şi renaşterea ţării sînt posibile doar cu Dreapta la guvernare nu mai convinge pe nimeni. Diabolizată 45 de ani de către comunişti, Dreapta ar fi primit creditul românilor după ‘89. Atunci, însă, o parte din oamenii vechiului regim au continuat dezinformarea contra Dreptei, iar alţii au fondat formaţiuni pretins de dreapta, care au compromis ideea. În consecinţă, deşi Dreapta nu a guvernat nici o secundă în ultimii 60 de ani, de ea se tem românii mai mult decît de Stînga – aflată la putere în toată această vreme. N-am uitat că alegerile din 1996 au fost cîştigate de CDR, iar cele din 2004 de Alianţa D.A. Avem însă argumente pentru a demonstra că PNŢCD, PNL şi PD, ca şi liderii lor de ieri şi de azi, n-au fost şi nici nu sînt de dreapta. Dacă au tangeţe cu Dreapta prin oarece documente programatice, în fapte nu mai lasă loc de dubiu. E firesc să fie aşa, căci persoanele care au moşit, au remorcat sau conduc aceste partide au aparţinut şi îi sînt tributare sistemului comunist. PNL, recunoscut de naivi ca principal reprezentant al Dreptei, a urcat în sondaje pe cînd era condus de Theodor Stolojan, unul dintre oamenii crescuţi de Ion Iliescu. PD, mai nou declarat popular, a fost creat de fiul kominternistului Walter Neulander, Petre Roman, şi este sub influenţa unui fost comunist bănuit de colaborare cu Securitatea, Traian Băsescu. PUR/PC, liber-schimbist cu morgă de conservator, este opera exclusivă a controversatului Dan Voiculescu, cel care, prin desele schimbări de direcţie şi de tabere, i-a atras eticheta de soluţie imorală. PRM, deşi taxat de “extremă dreapta”, este, în fapt, o grupare populist-isterică de foşti belferi comunisto-securişti care au găsit în democraţie oportunitatea de a-şi mări privilegiile de odinioară. Iar C.V. Tudor, fără de care PRM ar sucomba instantaneu, nu-i decît o fantomă naţional-comunistă cu apucături de bufon. Iată, deci, responsabilii pentru actuala percepţie publică a Dreptei. Evoluţia politică perversă de la noi face ca, dacă spui că eşti de dreapta, să fii pus alături de liberali, pedişti, umanişti-conservatori sau peremişti. E de ajuns. Nu e nevoie să te compromiţi mai mult, asociindu-te, prin propriile fapte, cu alte figuri care şi-au jucat credibilitatea la barbut.

Claudiu Târziu, rostonline.org, 17 februarie 2014

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet