Noţiunea „Bisericii” şi autoritarea bisericească

      Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu ca Om la cer, s-a pus, în pârga firii noastre asumate de El, temelia mântuirii noastre. Dar, mântuirea noastră propriu-zis se înfăptuieşte de abia prin sălăşluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, Înviat şi Înălţat şi deplin Pnevmatizat, sau umplut de Duh Sfânt şi devenit prin aceasta desăvârşit transparent, această sălăşluire produce Biserica. Biserica este aşadar finalizarea acţiunii mântuitoare, începută prin întrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă întruparea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea sunt primele patru acte. În Biserică, toţi cei ce cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin Trupul Său extins în noi. Astfel se sădeşte şi în ei sfinţirea şi începutul Învierii, aflate în trupul lui Hristos, sfinţire şi început de Înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos. Hristos ne mântuieşte pentru că se sălăşluieşte în noi, prin Duhul Sfânt. Astfel, noi primim puterea mântuitoare şi îndumnezeitoare a noastră. Prin Întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţare la cer, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. În aşa fel ia naştere Biserica nevăzută, prin jertfa Mântuitorului pe cruce: ”Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câstigat-o cu scump sângele Său” (Faptele Apostolilor 20,  28). Biserica aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel fiinţă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Sfinţii Apostoli, fâcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioşi în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos.

      Urmând porunca lui Dumnezeu „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), Sfinţii Apostoli au întemeiat Biserici locale în diferite regiuni, ei fiind „colaboratori ai Domnului”[1] şi ”săvârşitori ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1), ”iar Dumnezeu întemeietorul Bisericii şi piatra cea din capul unghiului” (I Corinteni 3, 11). Mântuitorul i-a dat Bisericii încredinţarea şi puterea de a continua întreita Sa slujire, propovăduind adevărul Sfintei Evanghelii nealterat, curăţindu-i pe credincioşi prin cele şapte Sfinte Taine şi arătându-le calea spre dobândirea vieţii veşnice. Biserica fiind viaţa umană a credincioşilor pătrunsă de viaţa divină, e o taină care nu poate fi niciodată cuprinsă complet de o definiţie. Sfântul Apostol Pavel şi Sfinţii Părinţi se folosesc, pentru sugerarea caracterului ei, de imagini care schiţează ca într-o icoană Biserica. Cea mai adevărată imagine a Bisericii este aceea de „trup al lui Hristos”. Ea e folosită cu referinţă de Sfântul Apostol Pavel şi de Sfinţii Părinţi. Ea exprimă mai bine ca orice noţiune faptul că în Biserică suntem „uniţi strâns atât cu Hristos cât şi întreolaltă”[2].

        Hristos are în Biserică poziţia de Cap, care cu puterea ce emană din El promovează creşterea trupului în desăvârşirea şi unitatea tot mai strânsă în sânul Lui (Efeseni 4, 15-16). Prin Întrupare, Hristos a luat „trupul Bisericii”[3]. Întruparea Sa este întemeierea potenţială a Bisericii. Simpla comunicare în care a intrat cu cei cu care a devenit semen după natura asumată, îi pune pe aceia într-o legătură cu Sine, deşi într-un mod nedeplin. Biserica este organul prin care se face cunoscută înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu nu numai pământenilor, ci şi începătoriilor şi stăpânirilor din ceruri, prin Hristos Iisus (Efeseni 3, 10) pentru că numai ea e trupul Lui, zidirea care se înalţă, pe El şi în El, ca pe o piatră unghiulară (Efeseni 2, 20-21). Biserica nu se consideră una cu Hristos în cunoaştere şi păzirea adevărului. Ea e luminată de Hristos, adică de Duhul lui Hristos, deci ea are conştiinţa că e călăuzită de altcineva decât de ea însăşi, că primeşte această lumină din adâncul dumnezeirii lui Hristos, care o pătrunde. Conştiinţa ei, că e unită cu Hristos, ne ţine într-un echilibru cu conştiinţa că Hristos e mai presus de ea; conştiinţa că cunoaşterea ei e cunoaşterea lui Hristos se alternează cu conştiinţa că ea primeşte de la Hristos, ca de la Domnul şi Stăpânul ei, cunoaşterea. Autoritatea ei în materie de adevăr de credinţă nu e de aceea autoritatea ultimului izvor, a unei suveranităţi absolute, nu e bazată pe conştiinţa că ea scoate adevărul de credinţă din sine şi că nu-1 primeşte în urma rugăciunii şi a căutării întru osteneală. Aceasta e o limitare a autorităţii Bisericii: o limitare trăită însă interior de ea însăşi, nu de cei ce primesc adevărul de la ea. Această limitare menţine în ea o conştiinţă de smerenie şi de răspundere faţă de Domnul şi Stăpânul ei. Dar limitarea trăită îşi află o exteriorizare în faptul că Biserica e obligată să ţină seama de Revelaţia dumnezeiască ce a culminat în Hristos şi e fixată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Domnul nu-i dă Bisericii adevăruri noi, ci-i cere să păzească pe cel odată dat, care e infinit, limitându-o exterior, dar îndrumându-o în interpretarea acelui adevăr, în trăirea lui ca adevăr curat şi nepătat de păcat[4].

        De asemeni Apostolul neamurilor descrie Sfânta Euharistie – Trupul şi Sângele Domnului ce se jertfeşte pe Sfânta Masa a Sfântului Altar – Biserica – cu emoţie, credinţă şi simplitate, încât fiecare cuvânt al său oglindeşte o desăvârşită sinceritate în transmiterea adevărului istoric, liturgic şi dogmatic despre caracterul ei excepţional în iconomia mântuirii noastre. Sfântul Apostol accentuează faptul că nu a primit dogma euharistică prin mijlocirea vreunui om sau din tradiţie, ci chiar de la Iisus Hristos, printr-o revelaţie directă şi personală: “Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă” (I Corinteni 11, 23). Cuvintele instituirii Sfintei Euharistii concordă cu relatarea acesteia de la Evanghelia după Matei (26, 26-29), de la Evanghelia după Marcu (14, 22-25) şi mai ales după cea a lui Luca, ucenicul şi colaboratorul Sfântului Pavel şi unul dintre cei şaptezeci de ucenici ai lui Hristos (22, 16-20). Astfel Sfântul Pavel scrie: “Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine. Şi mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi mâncaţi; Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea mea. Căci de câte ori veţi mânca acestă pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului” (I Corinteni 11, 23-27). Aceste cuvinte ne arată că la Cina cea de Taină, Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea dospită (αρτος) în însuşi Trupul Său, iar vinul în însuşi Sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială (ευχαριστησας) şi împărtăşind apoi cu fiecare pe ucenici. De fapt în tot veacul apostolic toate slujbele religioase ale Bisericii creştine s-au dezvolatat şi s-au concentrat în jurul săvârşirii Sfintei Euharistii[5].

      Trebuie să observăm că în Epistola I către Corinteni, în relatarea Sfintei Euharistii se disting două momente deosebite: momentul prefacerii şi momentul împărtăşirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea specială rostită de Domnul atât asupra pâinii, cât şi asupra vinului. Prefacerea elementelor euharistice este deci anterioară împărtăşirii. Ea necesită o rugăciune anumită, epicleza, pe care Biserica Ortodoxă o cunoaşte din cele mai vechi timpuri şi o rosteşte totdeauna asupra cinstitelor daruri. Iar dacă aceasta este dogma despre prezenţa reală a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, se înţelege de la sine cât de mare este păcatul acelora care primesc cu nevrednicie înfricoşata Taină. Adresându-se corintenilor, Apostolul spune: “Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului” (I Corinteni 11, 27). Şi mare este, cu adevărat, vina creştinilor care primesc cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului. Unii ca aceştia îşi agonisesc nu viaţa cea veşnică, rezervată celor curaţi, ci osânda cea veşnică, rezervată acelora care se apropie de Taina lui Hristos ca de o hrană obişnuită. În continuare, în Epistola I către Corinteni se vorbeşte despre harismele pe care le primiseră cei convertiţi în Biserica Corintului. Nu este de mirare deci, dacă această Biserică locală, abunda pe vremea Sfântului Pavel de daruri duhovniceşti făgăduite de Domnul celor ce vor crede din toată inima în El: “voi nu sunteţi lipsiţi lipsiţi de nici un dar, aşteptând arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 1, 5-7). Aceste daruri poartă denumirea de harisme, ele confirmând caracterul supranatural al Evangheliei, uşurând primele începuturi ale creştinismului între neamuri şi întăresc zi de zi dezvoltarea primelor comunităţi creştine. Aşadar, harismele erau daruri spirituale ale Duhului Sfânt (χάρισμα), Care le lucrează şi le împărtăşeşte fiecăruia după cum voieşte. Ele au fost date atât apostolilor, care aveau toate harismele, cât şi membrilor ierarhiei bisericeşti, ba chiar şi credincioşilor cu prilejul botezului sau al punerii mâinilor apostolilor peste cei botezaţi (Marcu 16, 16-18; Fapte 8, 17; 10, 44-48; 19, 5-6) şi se dădeau spre rodirea Bisericii (I Corinteni 14, 4; 12). Harismele derivă sau decurg din har, ca rodiri sau odrăsliri ale lui. Dintre multele harisme, apostolul Pavel aminteşte doar o parte, în patru liste (Romani 12, 6-12; I Corinteni 12, 8-11; 28-31; Efeseni 4, 11)[6].

      Unele harisme erau speciale (pentru slujirile în Biserică), permanente, transmisibile, impersonale şi mântuitoare, adică cele purtate de apostoli, prooroci, evanghelişti, proorocirea lor fiind înţeleasă ca învăţătură, îndemn şi mângâiere (I Corinteni 14, 3), păstori şi învăţători, denumiri în genere care corespund treptelor ierarhiei bisericeşti. Alte harisme se dădeau nu numai apostolilor şi membrilor ierarhiei bisericeşti, ci şi credincioşilor, din care cauză toţi se numeau “harismatici”. Între acestea unele erau de ordin intern, ca darul înţelepciunii, al cunoştinţei, al credinţei, al dragostei, nădejdei şi milei, iar altele erau extraordinare, spectaculare, temporare şi personale, deci netransmisibile şi nemântuitoare, fiind semne pentru cei necredincioşi, aşa erau: darul proorocirii, facerea de minuni, puterea alungării demonilor, grăirea în alte limbi, tâlcuirea limbilor şi deosebirea duhurilor[7].

       De exemplu, nu toţi corintenii însă le înţelegeau caracterul şi scopul. Unii le confundau cu adevărata cucernicie şi vedeau în ele singura cale de desăvârşire religioasă, nesocotind folosul virtuţilor şi subapreciind valoarea mijloacelor obişnuite de misiune şi pastoraţie. Membrii ierarhiei bisericeşti din capitala Ahaia consultă aşadar pe Apostol şi asupra acestei chestiuni. Problema corintenilor era aceea a deosebirii darurilor acordate de Sfântul Duh, de cele primite de la diavol şi de şarlataniile vrăjitorilor. Criteriul fundamental pentru deosebirea harismelor adevărate de fenomenele pseudo-harismatice era şi este mărturisirea mesianităţii şi dumnezeirii lui Iisus Hristos. Corintenii socoteau că inspiraţia divină suspendă totdeauana activitatea simţurilor şi depăşeşte orice posibilitate de control din partea raţiunii. Platon afirmase că adevărurile dumnezeieşti pot fi intuite numai în stare de transă, iar Filo lăudase pe aceia care se lasă mişcaţi de inspiraţia divină asemenea unor instrumente neînsufleţite[8].

       Corintenii sunt îndemnaţi să-şi dea seama ca nişte înţelepţi, că au primit cuvintele învăţăturii celei dumnezeieşti şi că sunt acum capabili ca oameni duhovniceşti să judece cum se cuvine caracterul oricărui fenomen religios. Aşadar, piatra de încercare pentru orice harismatic este, în ultimă analiză, nu puterea excepţională pe care o arată, ci atitudinea faţă de dogma hristologică. Nu este exclus ca, într-o formă abia conturată, să-şi fi făcut apariţia la Corint, în această epocă, precursorii ereziei cerintiene, care făceau distincţia între Iisus şi Hristos şi care pretindeau că Iisus a fost un simplu om, murind singur pe cruce, iar Hristos o fiinţă cerească, sălăşluind în el numai de la Botez la Răstignire. Asemenea eretici erau numeroşi în Asia Mică, spre sfârşitul veacului apostolic. Unii dintre ei, docheţii, pretindeau că Iisus Hristos a avut trup aparent şi tăgăduiau realitatea întrupării. Pentru cunoaşterea caracterului oricărei harisme şi pentru demascarea ereziilor, creştinii au aşadar la îndemână un criteriu pozitiv, mărturisirea dogmei hristologice. Acest criteriu şi-a păstrat până astăzi întreaga lui valabilitate în aprecierea sincerităţii şi ortodoxiei oricărui propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Apostolul explică că aceste harisme nu se acordă de obicei creştinilor ca o recompensă pentru anumite merite personale, deşi unele harisme presupun şi atitudini corespunzătoare la cei ce le primesc, ci aşa cum binevoieşte Duhul lui Dumnezeu[9]. În consecinţă nimeni nu are dreptul să se trufească cu ceea ce i s-a încredinţat în dar şi pentru binele tuturor. Numărul harismelor aşa cum am arătat deja, este greu de precizat, la fel în ceea ce priveşte natura lor. Din felul în care sunt prezentate de către Sfântul Apostol Pavel putem trage următoarele concluzii generale:

• cuvântul înţelepciunii era darul de a expune sistematic adevărurile speculative ale religiei creştine, adică dogmele şi tainele care depăşesc puterea noastră de înţelegere (I Corinteni 2, 6-15 şi 13, 2; Romani 11, 33-36);
• cuvântul cunoştinţei era darul de a explica, pe înţelesul tuturor şi cu ajutorul analogiilor cunoscute, adevărurile elementare ale creştinismului, adică acelea care alcătuiesc cateheza obişnuită destinată majorităţii credincioşilor (I Corinteni 2, 1-5; 3, 1-3; 8, 1-2; 9, 8; 15, 35-50; Evrei 5, 11-6, 3; Galateni 4, 21-31);
• credinţa făcătoare de minuni era virtutea a încrederii depline şi nezdruncinate în Dumnezeu, Acela care răsplăteşte pe aleşii Săi cu mila şi cu dreptatea Sa şi dă de pe acum puterea de a birui toate vrăjmăşiile (Faptele Apostolilor 4, 31; I Corinteni 13, 2);
• darul tămăduirilor consta în puterea de a vindeca bolile atât prin efectul rugăciunii pline de credinţă, cât şi prin atingerea bolnavilor cu mâna, cu hainele sau numai cu umbra (Faptele Apostolilor 5, 15; 19, 12);
• facerea de minuni era puterea asupra legilor firii (Faptele Apostolilor 4, 31; 16, 25-26; 28, 3-6);
• proorocia era darul de a edifica, de a îndemna şi de a mângâia pe credincioşi, precum şi câteodată, darul de a prevesti viitorul (I Corinteni 14, 3; Faptele Apostolilor 11, 27-28; 13, 1-2; 21, 4; 8-12);
• deosebirea duhurilor era puterea de a identifica cu exactitate originea, natura şi caracterul fiecărei harisme, spre a elimina pe cele neadevărate şi păgubitoare (Faptele Apostolilor 13, 6-12; 16, 16-18, I Tesaloniceni 5, 21);
• glosolalia sau vorbirea în limbi era puterea de a preamări pe Dumnezeu în adunări, într-o limbă extatică şi necunoscută. Aceasta era o limbă spirituală, alcătuită din sunete diverse, o limbă inspirată de Duhul Sfânt[10] (Faptele Apostolilor 2, 4-21; 10,46; 19, 6; I Corinteni 13, 1; 14, 14-16; 19; 27);
• tălmăcirea limbilor era darul înţelegerii şi tâlcuirii glosolaliei (I Corinteni 14, 27-28);
• apostolia sau apostolatul era darul predicării cuvântului lui Dumnezeu către neamurile străine şi puterea misionară de a întemeia comunităţi creştine dincolo de regiunea natală (Romani 1, 5; Apocalipsa 18, 20);
• învăţătorii erau creştinii care studiau temeinic învăţătura creştină şi primeau darul de a o expune didactic ascultătorilor (Faptele Apostolilor 13, 1; I Timotei 2, 7; II Timotei 1, 11);
• apărătorii erau harismaticii care îndemnau pe creştini să se apere, să se ajute şi să se sprijine la nevoie unii pe alţii (Romani 16, 4; II Corinteni 11, 33; Faptele Apostolilor 2, 45, 4, 34; Filipeni 4, 10; 14);
• cârmuitorii erau întâistătătorii înzestraţi cu darul conducerii comunităţilor (I Tesaloniceni 5, 12)[11].

      Acest din urmă dar, al cârmuirii, l-au avut în primul rând Sfintii Apostoli, iar ei l-au transmis, prin taina hirotoniei, membrilor ierarhiei bisericeşti. Asupra acestora a trecut, treptat, treptat, toată puterea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce pe credincioşi în Biserica lui Dumnezeu. Locul slujirilor sporadice, întâmplătoare şi extraordinare l-a luat instituţia stabilă a ierarhiei bisericeşti. Ei şi îndeosebi episcopatului îi revine, dreptul şi datoria sacră de a păstra, de a adânci şi de a răspândi dreapta învăţătură, de a administra Sfintele Taine şi de a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii, purtând grijă de necontenita perpetuare, creştere şi întărire a Trupului tainic al lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe corinteni să conlucreze în desăvârşită armonie la zidirea Trupului tainic al lui Hristos, luând exemplu de la colaborarea dintre membrele trupului nostru (I Corinteni 12, 12-30). Când a vorbit despre meritele personale ale misionarilor, Apostolul a asemănat Biserica cu un ogor şi a arătat că numai Dumnezeu poate da rod strădaniilor noastre (I Corinteni 3, 6-9). Când a sfătuit pe corinteni să lase în grija lui Dumnezeu aprecierea valorii contribuţiei fiecărui apostol la creşterea şi la întărirea obştei creştine, el a comparat Biserica cu o clădire şi a subliniat că la judecata divină, fiecare va fi răsplătit după calitatea şi trăinicia lucrului său (I Corinteni 3, 9-15). Atunci când a descris urmările desbinărilor credincioşilor, el a numit Biserica templu al lui Dumnezeu şi a scos în evidenţă datoria fiecărui creştin de a respecta unitatea de credinţă, de organizare şi de viaţă (I Corinteni 3, 16-17). Iar când a îndemnat pe corinteni să se ferească de primejdia desfrâului, el a afirmat că trupul fiecărui creştin este templul Sfântului Duh şi mădularul lui Hristos şi ne-a poruncit să ne ducem viaţa în cea mai desăvârşită curăţie trupească şi sufletească (I Corinteni 6, 15-19). Acum, Apostolul numeşte pe toţi creştinii trupul lui Hristos şi îi îndeamnă la unitate în gând, vorbă şi faptă. În acest scop, el aseamănă Biserica cu corpul omenesc, ilustrând şi mai bine legătura indisolubilă dintre diferitele categorii de slujiri în organizarea activităţii exterioare a Bisericii luptătoare. Această asemănare oglindeşte un profund adevăr dogmatic şi moral. Din punct de vedere dogmatic, ea aminteşte corintenilor că prin Sfintele Taine şi îndeosebi prin Sfântul Botez şi Sfânta Împătăşanie, toţi creştinii devin mădulare sau membre ale unui organism special care poartă numele de trup tainic al lui Hristos. Acest trup este însăşi Biserica creştină, adică obştea celor ce mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, primesc Sfintele Taine şi dau ascultare ierarhiei bisericeşti instituite de Apostoli, pentru învăţarea, sfinţirea şi conducerea credincioşilor spre mântuire[12].

Biserica a fost întemeiată la Cincizecime, prin pogorârea Sfântului Duh. De atunci ea continuă neîntrerupt în lume lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Capul ei, şi stă în nemijlocită legătură cu Duhul Sfânt, acela care o călăuzeşte spre tot adevărul şi care împarte credincioşilor darurile sale cele bogate. Darurile duhovniceşti sunt felurite, ca şi nevoia de creştere, de întărire şi de luminare a Bisericii, dar toate îşi au începutul din acelaşi izvor şi toate-şi regăsesc unitatea în urmărirea aceluiaşi scop. Din punct de vedere moral, aşadar fiecare harismatic este dator să mulţumească lui Dumnezeu pentru darul ce i s-a dat şi să-şi amintească neîncetat că tocmai slujirile socotite inferioare merită mai multă cinstire din partea comunităţii. De aceea, nimic nu era mai greşit decât îngâmfarea unor harismatici cu darurile excepţionale primite de la Dumnezeu, decât invidia faţă de darurile primite de alţii şi decât spiritul de vrajbă, de trufie şi de dezbinare din sânul comunităţii corintene. Cei înclinaţi spre asemenea greşeli de judecată şi de atitudine erau îndemnaţi să ia aminte la minunata lecţie de solidaritate şi de colaborare pe care o oferă permanent alcătuirea şi viaţa organismului nostru fizic. Trupul omenesc a fost descris întotdeauna ca tip sau ca simbol al unităţii în varietate şi al varietăţii în unitate. De asemenea, Apostolul neamurilor scoate însă un înţeles mult mai profund din simbolismul oferit de diviziunea muncii între părţile componente ale trupului nostru. Astfel, el aminteşte, în primul rând, de legătura harică ce-i uneşte şi interesul comun ce-i apropie. După aceea el arată că membrii Bisericii au nevoie unii de alţii şi că sunt datori în consecinţă să se iubească, să se ajute şi să se sprijine întreolaltă. Apoi le porunceşte să pună capăt rivalităţilor şi atrage atenţia, că la fel ca şi în corpul nostru şi în Biserică, toate organele depind unele de altele şi că numai solidaritatea dintre ele asigură dezvoltarea întregului organism.

După Sfântul Apostol Pavel, din analogia între corpul omenesc şi Trupul tainic al lui Hristos rezultă următoarele învăţături ecclesiologice: trupul nostru este unul, deşi este întocmit din multe mădulare; Biserica este una singură, cu toată mulţimea credincioşilor. Mădularele şi simţurile trupului nostru sunt felurite, dar toate concluzionează şi se întregesc în unitatea ansamblului; funcţiunile bisericeşti şi harismele sunt variate, dar toate colaborează şi se completează în năzuinţa spre binele aceleaşi Biserici. Membrele corpului omenesc sunt multe, dar tocmai pluralitatea lor este aceea care constituie integritatea vitală a organismului nostru fizic, slujirile duhovniceşti sunt numeroase, dar numai multiplicitatea lor asigură plenitudinea de har şi de viaţă a Bisericii. Anumite membre ale trupului nostru par mai de necinste sau chiar necuvincioase, dar tocmai acestora le acordăm mai multă cinste şi cuviinţă, unele funcţiuni bisericeşti şi daruri duhovniceşti par de mai mică importanţă, dar tocmai acelea pot aduce mai mult folos Bisericii.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet