RAPORTUL BISERICII CU SOCIETATEA ŞI PUTEREA POLITICĂ

       Se poate vorbi încă de la începuturile Bisericii despre o relaţie a ei cu Statul deoarece creştinismul nu este o religie privată ci, din cauza contextului religios şi politic intră uneori, involuntar, în conflict cu autorităţile statului iudeu sau roman, deşi creştinii au fost cetăţeni care au încercat să respecte legile civile. Autorităţile romane şi cele iudaice sunt cel mai des întâlnite în cadrul scrierilor Noului Testament. În general funcţionarii iudei sunt prezentaţi într-o lumină proastă în Noul Testament, deşi Sfântul Evanghelist Luca face o distincţie netă între între arhiereii care aparţineau partidului saducheilor şi fariseilor. Fariseii pot fi consideraţi creştini deoarece în timpul pătimirii lui Iisus, potrivit Faptelor Apostolilor, nu sunt printre cei care I se opun lui Hristos. Fariseul Gamaliel ia apărarea apostolilor, chiar şi Sfântul Pavel îşi găseşte apărători în rândul fariseilor (Faptele Apostolilor 23, 6 – 10). În acest fel, se descoperă priceperea literară a Sfântului Evanghelist Luca, de vreme ce arhiereii aparţineau partidului Saducheilor care pierduse influenţa după anul 70 d. Hr. practic, lipseau astfel cei care se opuneau creştinilor. Într-un prim moment convertiţii creştini din Palestina şi în mod particular cei din capitală – Ierusalim – s-au izbit de autoritatea iudaică, reprezentată de Sinedriu. Acest consiliu suprem nu era în nici un caz un fel de Academie culturală sau religioasă, ci un tribunal pentru probleme religioase şi civile, legat de lumea religioasă atât a iudeilor din Palestina cât şi a celor din diaspora[1].

        În faţa autorităţilor iudaice Sfântul Evanghelist Luca admite nesupunerea civilă. Pătimirea lui Iisus constituie primul contact important cu puterea romană. În acea ocazie, Pilat nu se comportă ca un magistrat curajos, care-i apără pe cei oprimaţi, deşi a încercat să Îl elibereze pe Hristos (Luca 23, 16, 20, 22; Faptele Apostolilor 3, 13). Arhiereii şi cărturarii îi forţează mâna, vina morţii lui Iisus putând fi atribuită lor în cea mai mare parte (Luca 24, 20). Confruntarea cu puterea romană e mai delicată şi mai complexă deoarece Sfântul Luca încearcă să evidenţieze faptul că mişcarea creştină întemeiată de un Om ucis de romani, nu este o mişcare periculoasă şi antiromană. Autorul Faptelor se îngrijeste să demaşte acuzele aduse creştinilor de către lumea păgănă şi iudaică: mişcarea creştină sau credinţa în Iisus Hristos compromite ideologia religioasă şi deci, structura care contribuie la consolidarea societăţii imperiului. Există totuşi şi situaţii în care Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, poate să vorbească liber timp de doi ani romanilor despre Hristos fără să fie împiedicat în activitatea sa misionară. Se poate spune că propunerea politică a Faptelor, condiţionată de contextul cultural şi istoric, este mai degrabă conservatoare. Sfântul Luca recunoaşte cu extremă luciditate că în vremuri mai degrabă lungi Biserica trebuie să coopereze cu instanţele statului dacă nu vrea să rămână permanent marginalizată şi supusă. Ea nu renunţă la mesajul creştin şi nu face concesii cum unori din păcate au avut loc în istoria Bisericii (de amintit aici Statul – Biserică după Constantin cel Mare, sau amestecul dintre politic şi religios în Evul Mediu, sau formele moderne ale unui compromis inadecvat promovat de mediocritatea unor ierarhii politizate, sau protectoratul teologic pus la punct de unele sisteme de guvernământ sau partide politice), interesul lui Luca este mai degrabă de natură pragmatică: statul trebuie să recunoască Biserica ca o legitimă entitate religioasă şi să nu se opună misiunii ei. Tot ceea ce trece peste, ca de exemplu, pretenţia de a fi favorizaţi de stat sau ridicarea creştinismului la rang de religie de stat şi drept consecinţă o ideologie statală îmbibată de religie, este străină de menirea sa[2].

      Rostul statului este ca, prin aşezăminte şi legi întemeiate pe dreptate, să ocrotească viaţa cinstită, drepturile şi libertăţile firesti ale tuturor cetăţenilor săi, fără nici un fel de deosebire între ei. De asemenea, să pună la îndemâna acestora mijloace potrivite pentru luminarea, creşterea şi rodirea însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu şi să asigure apărarea faţă de duşmanii din afara hotarelor. Aşadar, datoria statului este ca să se îngrijească de înflorirea şi apărarea binelui obştesc şi să dea putinţă tuturor cetăţenilor de a se folosi, în pace, de bunele înfăptuiri ale strădaniei lor. De aici decurg şi anumite datorii ale creştinului faţă de stat, numite datorii cetăţenesti: patriotismul, adică dragostea şi devotamentul faţă de patria şi poporul din care facem parte; supunerea şi ascultarea faţă de ocârmuitorii şi legile statului, după cuvântul Sfintei Scripturi: “tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda” (Romani 13, 1-2). Mântuitorul S-a supus chiar judecăţii nedrepte a lui Pilat, dând pildă de supunerea datorată autorităţilor statului. Munca conştiincioasă pentru sporirea binelui obştesc, prin îndeplinirea îndatoririlor legate de chemarea în stat a fiecărui cetăţean, participarea înţeleaptă la treburile publice, plata impozitelor. Sfântul Apostol Pavel spune: “Daţi tuturor cele ce sunteţi datori; celui cu darea, darea, celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste” (Romani 13, 7), Însuşi Mântuitorul şi-a plătit dările. Rugăciuni pentru sănătatea ocârmuitorilor, pentru înflorirea ţării şi ferirea ei de duşmani. Apărarea ţării, chiar cu preţul vieţii în timp de război. În legătură cu această datorie este bine să cunoaştem ce învaţă Sfânta noastră Biserică despre pace şi despre război. Sfânta noastră Biserică Ortodoxă propovăduieşte pacea cu tot zelul şi cu toată puterea ei. Ea învaţă că Dumnezeul creştinilor este “Dumnezeul păcii” (Romani 15, 33; 16, 20; I Corinteni 14, 33; I Tesalonicieni 5, 23). “Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). “Pe pământ pace” (Luca 2, 14). De asemenea, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, credincioasă învăţăturii Mântuitorului, învaţă şi nu a încetat niciodată să îndemne – prin puterea cuvântului şi a pildei – oamenii şi popoarele la statornicirea păcii în lume. Ea face acest lucru fiind deplin încredinţată că pacea este aducătoare de bine şi de propăşire în lume. Pacea făcând parte din substanţa învăţăturii creştine constituie unul dintre cele mai importante obiective ale Bisericii în lume. Căci, Biserica aşează pacea pe temeiul dragostei, după porunca Mântuitorului: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Unde sălăşluieste dragostea acolo patimile se topesc, vrăjmăşiile şi nedreptăţile amuţesc, iar viaţa obştească înfloreşte. Din dragostea creştină răsar şi rodesc: frăţietatea, egalitatea, libertatea şi dreptatea[3].

        Biserica nu propovăduieşte şi nu porneşte nicicând războaie, dar lucrează din toate puterile pentru îndepărtarea lor. Sfânta Scriptură nu condamnă ostaşii pentru slujba lor. Ostaşii sunt trebuitori statului pentru apărarea vieţii şi bunurilor cetăţenilor, împotriva călcătorilor de dreptate, a răpitorilor de libertate şi de bunuri, care ar veni din afară. Statul este dator să înlăture cu mijloace paşnice neînţelegerile dintre alte state şi el. Dar, când toate străduinţele în privinţa aceasta dau greş, atunci statul este dator să-şi ia toate măsurile de apărare. De aceea Biserică Ortodoxă, care consideră războiul ca pe ceva rău şi îngrozitor, are îngăduinţă pentru războiul de apărare, ca act de legitimă apărare. În această situaţie, ea se roagă pentru biruinţa ostaşilor asupra vrăjmaşilor patriei şi pentru odihna sufletelor celor căzuţi întru apărarea patriei.