Parabola celor doi datornici (Lc. 7, 40-48)

     Face parte din pericopa care istoriseşte ungerea Mântuitorului în casa fariseului Simon (7, 36-50). Scena ungerii se petrece într-o localitate din Galileea, în primul sau al doilea an de activitate publică a Mântuitorului. Parabola are caracter dogmatic şi moral, ilustrând milostivirea divină pentru păcătoşii care se pocăiesc, arătând rolul virtuţii iubirii de Dumnezeu în dobândirea mântuirii[1].

Atunci când s-a rostit această parabolă, ostilitatea fariseilor faţă de activitatea Mântuitoruiui nu era încă generală. Faima Proorocului din Nazaret creştea însă din zi în zi şi orice fariseu devotat sectei sale se simţea obligat să-şi precizeze altitudinea faţă de El. Simon dorea deci să-L cunoască mai de aproape şi – de se va putea – să treacă în ochii mulţimii drept prietenulLui. Poate că nădăjduia, pentru mai târziu, în anumite avantaje personale, dacă Iisus va întemeia o împărăţie pământească, aşa cum doreau mai toți iudeii. În acest scop, el pregăteşte un ospăţ şi Îl pofteşte şi pe Domnul în casa sa. Domnul Iisus răspunde acestei invitaţii[2].

Pentru a putea pătrunde înţelesul acestei scurte parabole, este necesar să parcurgem şi momentul premergător care s-a petrecut în casa fariseului.

Pe când se găsea în Capernuam, o localitate din Galileea, Mântuitorul este poftit de Simon să ia masa cu el. Datorită activităţii Sale pe care o desfăşura în popor, propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu şi săvârşind minuni, faima Lui creştea mereu în ochii mulţimilor, iar Simon dorea să-L cunoască mai îndeaproape şi profită de acest moment. El urmărea, în acelaşi timp, să fie observat şi de popor că stă la masă cu Proorocul din Nazaret şi să pară în ochii lor drept prietenul Lui. Mai putem adăuga, pe lângă acest motiv, şi faptul că, prin invitaţia pe care o adresează Mântuitorului, el nădăjduia să primească din partea Lui anumite avantaje personale atunci când va întemeia o împărăţie pământească, după cum credeau majoritatea fariseilor[3].

Ajuns la casa lui Simon, Iisus este întâmpinat de oaspeţi, între care fariseii ocupaseră locurile de frunte. Simon se simţea copleşit de privirile pe care cei din jur le îndreptau spre el, din momentul când mulţimea de faţă a aflat că Iisus va fi oaspetele lui la masă. Simon era însă nevrednic de cinstea de a sta la masă cu Iisus Hristos, întrucât el nu credea în mesianitatea şi dumnezeirea Lui, mai mult, ca majoritatea fariseilor, Îl dispreţuia. Aceste sentimente de dispreţ se pot vedea din faptul că atunci când Domnul Hristos soseşte la casa lui Simon, acesta nu are grijă să-i ofere apă pentru spălarea picioarelor, nici miresme pentru ungerea părului, nici sărutare ca semn al dragostei frăţeşti şi creştine[4].

În Orient, acest obicei al spălării picioarelor şi al parfumării părului înainte de a se aşeza la masă avea ca scop îndepărtarea transpiraţiei şi a prafului de pe picioare, în primul rând, pentru a crea condiţii plăcute în asemenea momente, iar apoi erau semnele ospitalităţii ce se practica la acea vreme. Dintre invitaţii pe care fariseul îi avea la masă numai Mântuitorul este lipsit de această cinste.

Între mulţimile care erau de faţă la locul unde se desfăşura acel ospăţ, ascultând cuvintele de învăţătură ale Marelui Prooroc, se afla şi o femeie, care, observând gestul de dispreţ al lui Simon merge înaintea Mântuitorului Hristos, aducând cu ea un vas de alabastru cu mir. Alabastrul era un vas special, în formă de con utilizat pentru păstrarea mirului. Se confecţiona din piatră alabastră, astupată bine şi sigilată, iar când era nevoie de mir, adesea se rupea gâtul subţire al sticlei[5].

Văzând indiferenţa cu care fariseul Îl primeşte pe Mântuitorul, o femeie din popor merge în grabă şi aduce un vas de onix oriental plin cu untdelemn parfumat, îşi face loc printre mulţime, intră în casă șiparfumează apoi demonstrativ picioarele lui Iisus. Atingerea trupului Domnului trezeşte dintr-odată conştiinţa ei morală: femeia începe să verse lacrimi de pocăinţă pe picioarele Lui şi să le şteargă, plină de iubire, chiarcu părul capului ei. Scenă impresionantă, sublimă, unică. Numai fariseul Simon conchide, în inima sa, că dacă Iisus ar fi cu adevărat profet, ar şti ce fel de femeie este cea care se atinge de El şi S-ar feri de necurăţia ce se face prin atingerea unei păcătoase[6].

Simon rămâne cu inima împietrită şi ochii inimii lui nu se luminează pentru a înţelege că Cel ce era cu el, la masă, cunoaşte şi gândurile omului[7].

Văzând gândurile Simon, Mântuitorul Iisus Hristos îi reproşează că această femeie a făcut ceea ce el era dator să facă atunci când Iisus i-a călcat pragul casei. Tocmai acesta este şi motivul pentru care Iisus rosteşte parabola celor doi datornici, în care pune faţă în faţă iubirea şi pocăinţa femeii cu nepăsarea şi gândul de răutate al lui Simon. El zice: „Simone, am să-ţi spun ceva (…) Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci mii de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns” (Lc. 7, 40-43). Din această scurtă parabolă putem înţelege multe învăţături morale. Iertarea datoriei băneşti simbolizează iertarea greşelilor semenilor noştri. Cu cât iertăm mai mult, cu atât vom fi iubiţi mai mult. Aceasta o înţelegem din faptul că Mântuitorul vorbea despre nemărginita bunătate a lui Dumnezeu pe care şi-o revarsă peste fiecare om, în măsura dragostei pe care o arată faţă de El. Celor doi datornici care nu puteau să-şi plătească datoria li se iartă în cele din urmă, iertarea fiind în raport cu iubirea fiecăruia faţă de Binefăcătorul lor, întrucât Mântuitorul, după ce rosteşte această pildă, spune: „Cui i se iartă puţin, puţin iubeşte” (Lc. 7, 47).

Pocăinţa şi dragostea cu care această femeie se apropie de Iisus este o expresie a nemărginitei recunoştinţe pentru bunătatea nemăsurată a lui Dumnezeu. Judecând după legile pământeşti pe această femeie şi pe Hristos pentru că o lăsa să se atingă de El, Simon pierde cel mai mare dar de la Dumnezeu, adică iertarea[8].

Iertarea este mijlocul prin care se poate reface legătura de dragoste şi comuniune între Dumnezeu şi om, implicit între oameni. Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire pentru oameni, a hotărât de la început să-i ierte pe oameni şi să restaureze relaţia acestora cu El. Pentru aceasta a trimis pe Fiul Său să Se întrupeze şi să mântuiască lumea: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască, prin El, lumea” (In. 3, 16-17). Prin moartea Sa, ispăşitoare, şi prin sângele Său, vărsat pe cruce, a iertat păcatele întregii lumi[9].

Din atitudinea femeii păcătoase putem înţelege că numai cei ce cred şi se pocăiesc, cu adevărat, pentru păcatele săvârşite, se pot bucura deplin de iertare şi mântuire[10].

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet