Soteriologia

              Hristos aduce promisiune şi mântuire. Mântu­irea implică împărtăşirea speranţei, experimen­tarea împărăţiei, gustarea iertării şi participarea la puterea Duhului care împuterniceşte. Tot aşa cum persoana lui Iisus revelează caracterul şi dăruirea Celui care aduce binecuvântarea, învăţătura şi lucrarea Lui explică şi proclamă rezultatele dorite. Iisus era un învăţător şi un taumaturg (Lc. 4, 14-15, 31-32, 44; 6, 17-19; 7, 22). După cum am văzut, învăţătura Lui se focaliza pe oferta împărăţiei. Această oportuni­tate este descrisă ca fiind eliberarea şi vindeca­rea specifice Jubileului (Lc. 4, 16-21; cf. Lev. 25, 10; Is. 61, 1-2), dar include totodată şi o che­mare la onoarea etică care reflectă experienţa binecuvântării (Lc. 6, 20-49).[1]

      Parabolele demon­strează aceeaşi preocupare dublă. Câteva dintre parabole se referă la planul lui Dumnezeu (Lc. 13, 6-9, 23-30; 14, 16-24; 20, 9-18), iar în câteva dintre acestea este implicată o scenă a mesei sau a ospăţului. Ospăţul înfăţişează nu doar bucuria mântuirii, ci şi comuniunea prilejuită de luarea mesei împreună în viitor, o realitate la care comunitatea poate acum să participe fără discri­minări rasiale (Fapte 10-11; 15). În poporul lui Dumnezeu trebuie să existe unitate.[2]

Dincolo de unitate stă chemarea la un mod de viaţă etic. Viaţa relaţiei cu Dumnezeu, angajarea în misiune şi onoarea etică trebuie să fie dominate de iubire, de umilinţă, de slujire şi de dreptate – subiectul majorităţii celorlalte parabole (Lc. 10, 25-37; 11, 5-8; 14, 1-12; 12, 36-49; 15, 1-32; 16, 1-8, 19-31; 18, 1-8; 19, 11-27). Iisus nu a venit doar să izbăvească pe oameni pentru cer, ci şi să îi ajute să cunoască activitatea transformatoare a lui Dumnezeu în viaţa lor. Ei sunt responsabili înaintea acestui Dumnezeu. Iată de ce dedicarea este atât de importantă în învăţătura lui Iisus (Lc. 9, 21-26, 57-62; 14, 25-34; 18, 18-30).

Până la acest punct în studiul lucrării şi al învăţăturii lui Iisus s-au spus puţine lucruri despre Cruce. Aceasta se datorează faptului că Luca acordă mai multă importanţă învierii şi înălţării decât Crucii. Unii cercetători au mers până acolo încât au negat că Luca ar fi atribuit morţii lui Hristos o funcţie mântuitoare, susţi­nând, în schimb, că Luca îl descrie pe Iisus ca pe un exemplu prin moartea Sa. Deşi în naraţiunea morţii lui Iisus Luca include elemente cu caracter exemplar, astfel adresându-se nevoilor unei Biserici prigonite, a concepe moartea lui Iisus doar ca pe un exemplu etic înseamnă a rata alte accente din Luca.[3]

Deşi Crucea este mai puţin proeminentă la Luca decât la Pavel, semnificaţia ei trece dincolo de o funcţie etică sau istorică şi ocupă o poziţie teologică importantă în învăţătura lui Luca. Aşa cum am observat în studiul asupra lui Luca 22-23, Iisus este Osânditul Drept. Dar înţelesul morţii Lui este pus în lumină de două texte. Luca 22, 20 afirmă că moartea lui Iisus Hristos inaugurează Noul Legământ cu Dumnezeu, în timp ce Fapte 20, 28 argumentează că Biserica era, în cuvintele lui Pavel, „câştigată” cu sângele lui Hristos. In moartea lui Hristos are loc inaugurarea Legă­mântului şi o tranzacţie soteriologică. Această concepţie este întărită de alte două imagini. Substituirea lui Baraba cu Iisus reprezintă faptul că Iisus a luat locul unui păcătos, schimb subliniat mai puternic atunci când Luca observă că oamenii s-au raliat „într-un glas” acestei opţiuni nedrepte (Lc. 23, 18-25). Oferta paradisului pe care Iisus i-o face tâlharului pe când îşi dădeau duhul împreună (Lc. 23, 43) demonstrează că, în pofida morţii Sale, Iisus poate oferi viaţă.[4]

Nu numai învierea, ci şi miracolele Lui autentifică rolul lui Iisus în planul divin (Lc. 7, 22; Fapte 2, 22-24). De fapt, scopul lucrărilor de vindecare ale lui Iisus demonstrează amploarea autorităţii Sale. El exorcizează duhuri rele, îi vindecă pe cei numiţi cu termenul generic „bolnavi” şi tratează o varietate de afecţiuni specifice: o hemoragie, o mână uscată, orbire, surzenie, paralizie, epilep­sie, lepră, hidropizie şi febră. El reanimează morţii şi exercită putere asupra naturii. Lucrarea lui Iisus atestă persoana şi misiunea Lui. Pentru că Faptele apostolilor consemnează înfăptuirea în continuare, de către apostoli, a unora dintre aceste lucrări demonstrează că autentificarea continuă (Fapte 3, 6, 16) şi că autoritatea lui Iisus continuă, de asemenea.[5]

Descrierea pe care Luca I-o face lui Iisus Hristos vizează în mod fundamental autoritatea Lui şi apoi promi­siunea pe care El o aduce. Lucrarea mântuitoare a lui Iisus inaugurează împărăţia, îl izbăveşte pe păcătos, iartă păcatul, asigură Duhul, cheamă la o viaţă dedicată şi evlavioasă trăită în contextul speranţei în consumarea viitoare şi îi face pe toţi responsabili în faţa planului lui Dumnezeu. De fapt, toate promisiunile Legământului lui Dumnezeu sunt inaugurate de Hristos. Luca face cunoscută promisiunea avraamică a binecuvân­tării tuturor popoarelor pământului aşa cum este împlinită în Iisus (Fapte 3, 22-26). La fel şi speranţa davidică (Lc. 1, 31-33, 69; 22, 69; Fapte 2, 25-36) şi speranţa Duhului asociată cu venirea Noului Legământ (Lc. 22, 20; Fapte 2, 14-21). Teofil ar trebui să fie încurajat că Iisus poate şi într-adevăr izbăveşte pe baza acestor promisiuni. Dar cine formează noua comunitate şi ce trebuie să fie ea? Cum se raportează hristologia la conţinutul şi la misiunea noii comunităţi în concepţia lui Luca?

 În cadrul Evangheliei după Luca, noua comunitate formată în jurul lui Iisus nu este realmente o entitate organizată. Există grupul celor 12 şi cei 70 (sau 72), dar dincolo de aceste grupuri de bază nu există nicio structură formală. Mai degrabă, cei care vor deveni noua comunitate a cărţii Faptelor sunt numiţi discipoli. În evanghelie, acest grup este format preponderent din evrei, dar există câteva insinuări că beneficiile planului lui Iisus pot să se extindă asupra samaritenilor şi a neevreilor (Lc. 3, 4-6; 4, 22-30; 7, 1-10; 13, 23-30; 14, 16-24; 17, 12-19; 20, 15-16; 24, 47). Această temă multirasială devine proeminentă în Fapte, dar de o importanţă mai mare pentru evanghelie este faptul că mesajul ajunge la cei de la marginea societăţii.[6]

Luca se focali­zează pe primirea mesajului Evangheliei de către cei proscrişi societăţii: săraci, păcătoşi şi perceptori. Mai mult, femeile au parte de un tratament special. Potrivit lui Luca, cei săraci sunt secătuiţi atât material, cât şi spiritual. Elementul spiritual este clar indicat în Luca 1, 50-53 şi în Luca 6, 20-23 unde cei săraci şi cei umili sunt asociaţi ai promisiunea Legămân­tului lui Dumnezeu sau cu modul de tratare a profeţilor lui Dumnezeu. Câteva texte îi men­ţionează pe cei săraci sau proscrişi (Lc. 1, 46-55; 4, 18; 6, 20-23; 7, 22; 10, 21-22; 14, 13, 21-24; 16, 19-31; 21, 1-4). Păcătoşii sunt, de asemenea, evidenţiaţi ca ţinta specială a Evangheliei (Lc. 5, 27-32; 7, 28, 30, 34, 36-50; 15, 1-2; 19, 7). Perceptorii, consideraţi din punct de vedere cultural ca trădători ai poporului lor, sunt şi ei menţionaţi ca potenţiali beneficiari (Lc. 5, 27-32; 7, 34; 18, 9-14; 19, 1-10).[7] În cele din urmă, Luca subliniază reacţia pozitivă a femeilor (Lc. 7, 36-50; 8, 1-3; 8, 48; 10, 38-42; 13, 10-17; 24, 1-12). Adeseori, nu este vorba doar de o simplă femeie, ci de o văduvă, deoarece ea avea statutul cel mai vulnerabil în cadrul societăţii (Lc. 2, 37; 4, 25-26; 7, 12; 18, 3, 5; 20, 47; 21, 2-3). Fie în parabolă, fie prin exemplu, aceste femei demonstrează că ele sunt sensibile faţă de mesajul lui Hristos. Deşi la mar­ginea societăţii din secolul I, ele sunt în miezul relatării lui Luca. Adesea stau alături de bărbaţi (Lc. 2, 25-28; 4, 25-27; 8, 40-56; 11, 31-32; 13, 18-21; 15, 4-10; 17, 34-35; Fapte 21, 9-10), trăsătură care sugerează că Evanghelia este pentru ambele sexe, după cum este pentru toate rasele şi pentru toate straturile sociale. Pe scurt, structura noii comunităţi nu cunoaşte graniţe. Vestea Bună este la dispoziţia tuturor, dar cei neputincioşi şi vulnerabili sunt adesea cei mai pregătiţi să răspundă la mesajul ei de speranţă şi de încredere în Dumnezeu.[8]

Pentru descrierea răspunsului la mesaj, Luca foloseşte trei termeni: „pocăinţă”, „întoarcere” şi „credinţă”. Termenul tradus „pocăinţă” îşi are rădăcina în Vechiul Testament, „a se întoarce” (Lc. 11, 32). Termenul grecesc metaneo se referă la schimbarea minţii. Ideea este că pocăinţa implică o reorientare a perspec­tivei, un nou punct de vedere. Cât priveşte planul lui Dumnezeu, aceasta implică a vedea planul respectiv într-un mod nou şi a te orienta spre acesta. Potrivii lui Luca, rodul pocăinţei se exprimă în mod concret. Expresiile specifice ale pocăinţei sunt exemplificate într-un material specific lui Luca în care Ioan Botezătorul le dă răspuns celor care îl întreabă: „Atunci ce trebuie să facem?” Pocăinţa se exprimă în viaţa cotidiană, în special în modul în care oamenii se tratează unii pe alţii (Lc. 3, 7-14).

Se remarcă patru imagini ale pocăinţei. Luca 5, 31-32 dezvoltă observaţia că cei care îi răspund lui Iisus sunt asemeni celor care caută un medic. Tot aşa cum un pacient bolnav care are nevoie de asistenţă medicală depinde întru totul de îndemânarea medicului, cel care se po­căieşte vine la Dumnezeu ca pentru vindecare. Luca 15, 17-21 înfăţişează pocăinţa fiului ri­sipitor şi arată că inima care se pocăieşte nu are pretenţii, încredinţându-se întru totul îndurării Celui implorat. Pocăinţa implică o atitudine schimbată faţă de păcat, dar schimbarea provine în primul rând din recunoaşterea că numai Dumnezeu şi îndurarea Lui pot să ofere ajutor. Luca indică rolul crucial al pocăinţei când, la finalul evangheliei sale, el rezumă esenţa Veştii Bune astfel: „să se propovăduiască (…) în numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Lc. 24, 47). Parabola vameșului care strigă în Templu: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Lc. 18, 9-14) atestă răspunsul celui care se pocăieşte, deşi nu este întrebuinţat termenul pocăinţă (cf. Lc. 19, 1-10).[9] Cuvântul întoarcere (gr. epistrepho), deşi rareori folosit în evanghelie (Lc. 1, 17; 17, 4; 22, 32 devine proeminent în Fapte, unde acesta descrie schimbarea de direcţie fundamentală care însoţeşte pocăinţa (Fapte 3, 19; 9, 35; 11, 21; 14, 15; 15, 19; 26, 18-20; 28, 27). „Credinţa” (gr. sub. pistis, vb. pisteuo) descrie, de asemenea, acţiunile care sunt o sursă de credit, şi de beneficii pentru cel care o deţine. Potrivit lui Luca, credinţa se exprimă concret, asemenea credinţei prietenilor paraliticului (Lc. 5, 20), a credinţei centurionului (Lc. 7, 9) sau a credinţei femeii păcătoase care L-a uns pe Iisus (Lc. 7, 47-50). Leprosul samaritean şi orbul au şi ei credinţa că Iisus poate să le redea sănătatea (Lc. 17, 19; 18, 42). Credinţa se bazează pe încredere și, prin urmare, acţionează. În Fapte, cei care au răspuns au fost numiţi uneori „credincioşi” pentru a arăta centralitatea credinţei (Fapte 5, 14; 15, 5). Pe scurt, credinţa este recunoaşterea şi convingerea că Dumnezeu are ceva de oferit prin Hristos – iertarea şi binecuvântările promisiunii -, ceva ce trebuie îmbrăţişat în mod activ. Astfel de oameni „cheamă Numele Domnului” (Fapte 2, 21; cf. Rom. 10, 13).[10] Pentru a descrie binecuvântările pe care le oferă, Evanghelia după Luca întrebuinţează diferiţi termeni: iertare sau eliberare (Lc. 1, 77 şi Lc. 3, 3 în legătură cu Sf. Ioan Botezătorul; Lc. 4, 18; 24, 47; Fapte 2, 38; 5, 31; 10, 43; 13, 38), viaţă (Lc. 10, 25; 12, 16, 21; 18, 29-30), pace (Lc. 1, 79; 2, 14; 10, 5-6; Fapte 10, 36) şi, după cum am văzut, împărăţia şi Duhul. În contrast cu cei care răspund pozitiv la Evanghelie, Luca îi identifică pe adversarii spirituali şi umani ai noii comunităţi. La nivelul transcendent, forţele spirituale ale răului opun rezistenţă, deşi sunt neputincioase în faţa planului (Lc. 4, 1-13, 33-37; 8, 26-39; 9, 1; 10, 1-12, 18; 11, 14-26; 22, 3). Potrivit lui Luca, lupta lui Dumnezeu nu presupune doar recâştigarea devotamentului oamenilor, ci şi anularea efectelor datorate prezenţei forţelor răului.[11]

La nivelul uman, adversarii sunt în principal cărturarii şi fariseii. Din momentul în care Iisus pretinde că are autoritatea de a ierta păcatul şi contestă tradiţia Sabatului (Lc. 5, 24; 6, 1-11), opoziţia lor devine un aspect regulat al naraţiunii. Sursa acestei respingeri stă în refuzul lor de a răspunde Sf. Ioan Botezătorul (Lc. 7, 29-30). Fariseii sunt avertizaţi de Iisus în trei situaţii în care stă la masă cu ei (Lc. 7, 36-50; 11, 37-52; 14, 1-24). Atât în secţiunea călătoriei cât şi în Ierusalim, conducătorii se află în centrul condamnării lui Iisus (Lc. 11, 37-52; 12, 1; 14, 1-4; 15, 1-10; 16, 14-15; 19, 45-47; 20, 45-47). Deşi rarele excepţii, cum ar fi Iair (Lc. 8, 41) şi Iosif din Arimateea (Lc. 23, 50-53) ne captivează atenţia, Luca, în cea mai mare parte, îi vede pe conducători ridicându-se împotriva lui Hristos şi urzind moartea Lui (Lc. 6, 11; 11, 53-54; 20, 19; 22, 3-6, 31; 23, 3-5). Reacţia mulţimii este amestecată. Ei do­vedesc interes faţă de Hristos, totuşi răspunsul lor faţă de El este superficial şi adeseori instabil. Tranziţia se petrece în Luca 9-13. În secţiunea crucială din Luca 12, 49-14, 24, Iisus le dă multe avertismente. Pe lângă aceasta, în Luca 11, 29-32 El mustră „neamul acesta”, în Luca 10, 13-16 condamnă diferite cetăţi ale lui Israel, iar mai târziu rosteşte câteva parabole despre eşecurile poporului (Lc. 13, 6-9; 20, 9-19). Răs­punsul final al mulţimii exemplifică răspunsul general al majorităţii din Israel. Respingerea lor atrage după sine avertismentele judecăţii, dar aceste avertismente nu reprezintă mânia lui Iisus. Acestea descriu regretul profetic, ca în cazul în care Iisus plânge pentru cei avertizaţi de El (Lc. 19, 41-44). În final, mulţimea devine şi ea răspunzătoare pentru moartea lui Iisus atunci când îl cere pe Baraba (Lc. 23, 18-25). În ceasul din urmă, pe calea Crucii, Hristos are un mesaj profetic de judecată pentru fiicele Ierusalimului şi pentru copiii lor (Lc. 23, 27-31).[12]

Răspunsul majorităţii din Israel este unul tragic. Era pe punctul de a primi binecuvân­tarea, dar a ratat ziua cercetării şi acum își aşteaptă judecata (Lc. 19:44). Acum sunt „vre­murile neamurilor” (Lc. 21, 24). Israel nu şi-a pierdut locul în planul lui Dumnezeu deoarece credincioşia promisiunii lui Dumnezeu faţă de el nu poate fi negată, dar acum este lăsat „pustiu” până Îl va recunoaşte pe Mesia (Lc. 13, 34-35; Fapte 3, 14-21). În Fapte, poporul este avertizat să se răzgândească cu privire la Iisus şi să se pocăiască (Fapte 2, 22-24; 5, 27-32).[13] Luca a fost acuzat de antisemitism (Sanders), dar aceasta este o judecată aspră. Luca argu­mentează că noua comunitate este cea care îndură persecuţia din partea celor care nu au răspuns la mesajul speranţei. Iisus şi discipolii au oferit cu consecvenţă Evanghelia întregului popor şi au suferit în tot acest timp. Nu discipolii au provocat neînţelegerile şi nu ei au stârnit violenţa în comunitatea evreiască. Cei care i-au răspuns lui Iisus au fost excluşi din comunitate, după cum demonstrează persecuţia din Fapte şi după cum a prezis Iisus (Lc. 12, 1-12). Noua comunitate nu era antievreiască. În mod constant, în Fapte, noua comunitate se expune unor riscuri mari întorcându-se la sinagogă pentru a oferi speranţă poporului. Aceşti duşmani trebuiau iubiţi şi aduşi înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, cum făcuse şi Hristos (Lc. 6, 27-36; 23, 34; Fapte 7, 60). Una dintre cauzele de tensiune primare din evan­ghelie şi din Fapte este relaţia noii comunităţi cu Legea. În acelaşi timp, modul exact în care Luca înţelege această chestiune a făcut obiectul unei permanente dispute în cadrul cercetării lucane.

Unii cercetători au susţinut că Luca demonstrează o atitudine foarte conservatoare faţă de Lege, în sensul că existenţa şi conduita noii comunităţi sunt în acord cu Legea. Există un singur Israel, un singur Legământ, o singură Lege, iar comunitatea iudeo-creştină, în special, împreună cu creştinii neevrei care i s-au alăturat sunt adevăraţii moştenitori ai promisiunii Vechiului Testament (Jervell). Mai recent, Esler a susţinut că Luca menţine această poziţie, oricât de greu ar fi de apărat, animat fiind de motivaţia sociologică a legitimării comunităţii.[14] Alţii sugerează că Luca are o atitudine ambivalentă în raport cu Legea. Luca îi vede pe creştinii evrei respectând Legea, în timp ce neevreii sunt liberi de unele dintre cerinţele ei (circumcizia) şi legaţi de altele (idoli, carnea oferită idolilor, imoralitate).[15]

În fine, s-a susţinut că Luca înţelege Legea ca pe o parte a vechii ere, dar descrie Biserica în procesul lent de recunoaştere a acestui adevăr. Legea nu a fost privită ca fiind obligatorie, deşi practica misionară a Bisericii primare permitea respectarea acesteia în aspectele care nu implicau chestiuni centrale pentru noua credinţă. Ultima perspectivă este ferm susţinută de evanghelie şi de Fapte.[16] Legea sau tradiţiile asociate, în special reglementările ce privesc Șabatul (Lc. 6, 1-11, mai ales Lc. 6, 4), sunt o sursă centrală de disconfort în Evanghelia după Luca. Este important să observăm că Șabatul a fost contestat după ce Hristos a proclamat că vinul nou trebuie păstrat în burdufuri noi şi că cei cărora le place vinul vechi nu îl vor încerca pe cel nou (Lc. 5, 33-39). Această remarcă era parte a unei dispute iscate pe marginea faptului că Iisus neglija tradiţiile iudaice legate de curăţare. Iisus a contestat Legea, cel puţin în ce priveşte interpretarea ei iudaică din primul secol, iar Luca priveşte această provocare ca pe un catalizator al opoziţiei iudaice.[17]

Cartea Faptelor aruncă mai multă lumină asupra înţelegerii pe care o are Luca asupra Legii. Înţelegerea că toate alimentele sunt curate, comuniunea deplină cu neevreii, prilejuită de luarea mesei împreună, şi refuzul de a circumcide pe neevrei (Fapte 10-11, 15) reprezintă exemple vii ale faptului că Biserica primară a respins anumite elemente din Lege şi din tradiţia întemeiată pe aceasta. Relatarea lui Luca despre acuzele iudeilor împotriva primilor creştini privind negarea obiceiurilor mozaice, precum şi descrierea felului în care comunitatea primară se luptă cu respectarea Legii demon­strează o sensibilitate faţă de fermentul existent în cadrul comunităţii primare (Lc. 13, 10-17; 14, 2-6; 23, 2; Fapte 6, 11, 13; 15, 1-5; 21, 28; 25, 8). Potrivit, lui Luca, Legea indica spre promisiune (Lc. 16, 16; 24, 43-47; Fapte 26, 4-23; cf. Fapte 3, 14-26, care citează exclusiv texte din Tora). Cu toate că el descrie franc diferenţele din cadrul Bisericii primare, argumentul do­minant este că Dumnezeu a dovedit acceptarea neevreilor prin revărsarea Duhului asupra lor înainte de a fi fost circumcişi (Fapte 11, 15-18) şi oferindu-i lui Petru o vedenie care impunea masa de comuniune deschisă (Fapte 10, 1-33). Luca prezintă asumarea de juruinţe şi respectarea altor elemente din Lege ca pe aspecte op­ţionale, uneori necesare în vederea unităţii, dar care nu pot fi confundate cu ceea ce este necesar pentru mântuire (Fapte 15, 22-29; 21, 17-26).

Concluzia lui Luca este că toţi creştinii evrei sunt liberi să respecte astfel de obiceiuri atâta timp cât nu le impun neevreilor. Această distinc­ţie este crucială şi nu diferă de soluţia lui Pavel din Romani 13-14. Din această perspectivă, nu se poate susţine că Legea este obligatorie. Multiplele texte din Fapte care tratează această chestiune revelează unele dintre preocupările cărora Luca doreşte să se adreseze. Acestea presupun totodată o comunitate mixtă din punct de vedere rasial care se frământa cu relaţia ei cu rădăcinile ei vechi.[18]  Noua comunitate nu a ales să se separe de iudaism. Aceasta s-a prezentat pe sine ca speranţa poporului, dar a fost forţată să se separe. Totuşi noua experienţă a Duhului o distinge de comunitatea evreiască. Duhul nu reprezintă doar dovada prezenţei Domnului celui înălţat în mijlocul lor (Fapte 2, 14-40; 11, 15), ci şi împuternicirea noii comunităţi pentru a trăi după principiile lăsate de Iisus – o viaţă distinctă de normele contemporane ale pietăţii şi de standardele culturale curente (Lc. 12, 1; 14, 1-14; 22, 24-27).[19]

Comuni­tatea era chemată la o reorientare fundamentală spre Dumnezeu, exprimată sub forma credinţei şi a pocăinţei. Această atitudine de încredere, atât de clar indicată în predicarea lui Iisus, în parabolele Lui şi în întâlnirile Sale cu diferite persoane, nu doar iniţiază umblarea cu Dumnezeu, ci o şi susţine (Lc. 5, 31-32; 15, 17-21; cu Lc. 12, 22-32). Discipolii trebuie să fie în totalitate focalizaţi pe umblarea lor cu Dumnezeu. Calea este dificilă şi necesită reflecţie, predare totală, dedicare zilnică şi purtarea Crucii (Lc. 9, 23; 9, 57-62; 14, 25-35). Comunitatea a fost chemată la misiune. În timp ce Faptele detaliază activitatea misionară timpurie a comunităţii, în evanghelie se explică pe îndelete chemarea de a predica pocăinţa şi iertarea pentru toate popoarele, începând din Ierusalim (Lc. 24, 47). Parabolele din Luca 15, 1-32 reflectă accentul pus pe cei pierduţi, la fel ca şi afirmaţiile clare din Luca 5, 31-32 şi din Luca 19, 10. Discipolii lui Iisus trebuia să îi urmeze în evanghelizarea altora.[20]

Devotamentul faţă de Dumnezeu este subliniat în Luca 11, 1-13, devotament care se exprimă în rugăciune. Devotamentul faţă de Iisus este demonstrat prin alegerea Mariei de a sta la picioarele lui Iisus, absorbindu-I prezenţa şi învăţătura (Lc. 10, 38-42). Mai mult, grija pentru aproapele este, de asemenea, expresia acestui devotament. (Lc. 10, 25-37). De fapt, Iisus Şi-a chemat discipolii să fie ceea ce El însuşi a fost: un apropiat al tuturor, indiferent de rasă sau clasă socială.

Iisus ilustrează şi încura­jează viaţa de rugăciune (Lc. 11, 1-13; 18, 1-8; 18, 9-14; 22, 40). Rugăciunea nu pretinde; ea cere, bazându-se umil pe îndurarea şi pe voinţa lui Dumnezeu. Ea dă glas încrederii în grija şi în providenţa lui Dumnezeu faţă de nevoile fundamentale. Ea recunoaşte că oamenii care caută iertarea ar trebui să fie pregătiţi şi să o dăruiască. Totodată, rugăciunea priveşte cu un sentiment de aşteptare spre consumarea eshatologică a împărăţiei lui Dumnezeu.[21] Comunitatea trebuie să rămână statornică şi credincioasă sub presiunea conflictului şi a opoziţiei (Lc. 8, 13-15; 9, 23; 18, 8; 21, 19). Biserica, din Fapte exemplifică adesea perse­verenţa (Fapte 4, 23-31). Această atitudine este legată la rândul ei de răbdare şi de aşteptare. Apostolii trebuie să se teamă de Dumnezeu, nu de oamenii muritori (Lc. 12, 1-12), recunoscând că Domnul va reveni şi că ei sunt responsabili înaintea Lui (Lc. 12, 35-48; 19, 11-27; 18, 8). Asemeni seminţei căzute într-un sol bun, ei aud Cuvântul, îl urmează şi perseverează pentru a aduce rod (Lc. 8, 15).

Aici este aspectul în care eshatologia are un impact deosebit în Luca. Iisus reprezintă prezentul şi viitorul. Promisiunile care rămân nerealizate vor fi împlinite (Lc. 17, 22-37; 21, 5-38). Judecata Ierusalimului reprezintă garanţia şi imaginea Judecăţii finale. Revenirea lui Iisus va fi o perioadă îngrozitoare în care omenirea necredincioasă va fi aspru judecată, iar credincioşii vor suferi din pricina necredincioşilor. Luca subliniază că venirea Fiului Omului atribuie discipolilor responsabilitatea de a fi credincioşi şi întregii omeniri responsa­bilitatea de a răspunde la Evanghelie. În Fapte el va observa că Iisus este „Judecătorul celor vii şi al celor morţi” (Fapte 10, 42; 17, 31). În timp ce Luca arată că timpul revenirii este necunoscut, acesta va veni pe neaşteptate, iar discipolii trebuie să fie pregătiţi (Lc. 12, 35-40).[22]

Concepţia lui Luca despre bogăţie a făcut obiectul unei investigări academice recente. Avertismentele şi parabolele despre bogăţie abundă în Luca (Lc. 8, 14; 12, 13-21; 16:1-15, 19-31; 18, 18-25). Dar există şi exemple pozitive (Lc. 8, 1-3; 19, 1-10; 21, 1-4; Fapte 4, 36-37). Cercetătorii au discutat dacă Luca critică bogăţia în sine. Zaheu, cel care împarte săracilor jumătate din averea lui şi se achită faţă de cei pe care i-a nedreptăţit, nu pare nicidecum să se fi lipsit de toate bunurile lui. Exemplul lui sugerează că problema nu este ce deţine o persoană, ci ce anume face cu posesiunile ei. Despre apostoli se spune că „au lăsat totul” pentru Hristos (Lc. 18, 28-30), remarcă referitoare atât la familie, cât şi la resurse. Totuşi, mai târziu în evanghelie, sub presiunea arestării lui Iisus, ei manifestă teamă şi tăgadă. Ca şi în cazul celorlalte cerinţe ale uceniciei, chestiunea cu resursele nu este perfecţiunea răspunsului sau despărţirea de cea din urmă monedă, ci direcţia fundamentală a răspunsului. Apostolii sunt chemaţi să recunoască faptul că viaţa în totalitate îi aparţine lui Dumnezeu şi provine din mâna Lui. Bogatul nici măcar nu ia în considerare cerinţa lui Iisus de a vinde tot, în timp ce discipolii şi Zaheu au intrat în acest proces.[23]

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează