Învățătura dogmatică cuprinsă în pildele Sf. Ev. Luca

        Lucrarea în două părţi a Sf. Luca evidenţiază planul lui Dumnezeu. Aceasta explică calea prin care evreii şi neevreii puteau deveni egali într-o comunitate plantată de Dumnezeu, deşi res­pectiva comunitate era înrădăcinată într-o promisiune făcută lui Israel. Mai specific, patru aspecte posibil să le fi cauzat probleme celor care frecventau Biserica în timpul lui Luca.[1]

    Mai întâi, era problema mântuirii. Cum puteau fi incluşi neevreii ca popor al lui Dumnezeu la egalitate cu evreii, problemă care se extindea până la chestiuni precum partici­parea la masa de comuniune şi eliminarea necesităţii circumciziei? În al doilea rând, era aparentul paradox al pretenţiei că planul lui Dumnezeu se derula, în timp ce evreii, destinatarii cei mai naturali ai Evangheliei, răspundeau în mare măsură în mod negativ. Cum puteau planul lui Dumnezeu şi mesagerii lui Dumnezeu, în special Pavel, să întâmpine atât de multă ostilitate? În al treilea rând, era problema explicării modului în care persoana şi învăţătura îl prezintă pe Iisus ca pe un osândit nevinovat care Se încrede în Dumnezeu (Lc. 23, 26-56; Ps. 22, 8-9; 19; 69, 22; 31, 6). Capitolul 24 al Evangheliei după Luca prezintă trei scene ale învierii şi ale îndreptăţirii. Luca 24, 1-12 anunţă mormântul gol, dar vestea femeilor entuziasmate este întâmpinată cu scepticism. Anunţul angelic atrage atenţia femeilor asupra predicţiilor suferinţei. Experienţa discipolilor pe drumul spre Emaus descrie revoluţia pe care o aduce învierea în inimile disperate ale discipolilor (Lc. 24, 13-36). Doi discipoli jelesc dispariţia unui profet al lui Israel care ar fi putut răscumpăra poporul. Dar Scriptura şi revelaţia lui Iisus Hristos demonstrează că planul lui Dumnezeu includea moartea lui Iisus Hristos. Cu adevărat, Dumnezeu L-a înviat, pe Iisus, îndreptăţindu-L pe El şi strategia divină. Disperarea se transformă în bucurie când ei înţeleg natura planului lui Dumnezeu şi rolul pe care Iisus l-a avut în cadrul lui, o notă semnificativă în Luca.[2]

    Tot aşa cum Luca 1-2 s-a deschis cu speranţa împlinirii promisiunilor Vechiului Testament, Luca 24 revine la tema centrală a lui Iisus Mesia ca împlinire a planului şi a promisiunii lui Dumnezeu (Lc. 24, 36-53). Arătarea finală a lui Iisus din Evanghelie se încheie cu o trimitere, un plan şi o promisiune. Amintindu-le încă o dată că Scripturile au prezis suferinţa şi înălţarea lui Mesia, Iisus le spune discipolilor că, în calitate de martori, ei sunt chemaţi să predice pocăinţa. Planul este acela de a merge la toate popoarele, începând din Ierusalim. Promisiunea este „făgăduinţa Tatălui”, sosirea Duhului (Lc. 24, 49). S-a întâmplat, aşa cum promisese Sf. Ioan Botezătorul (Lc. 3, 15-17). Următoarea trecere în revistă va schiţa prin­cipalele teme şi conexiuni care demonstrează preocupările teologice şi pastorale ale lui Luca. În centrul preocupării lui Luca de a-l linişti pe Teofil este discutarea detaliată a planului lui Dumnezeu. Luca subliniază şi enunţă această temă mai mult decât oricare dintre evanghelistii sinoptici. Câteva dintre pasajele specifice lui Luca prezintă această temă (Lc. 1, 14-17, 31-35, 46-55, 68-79; 2, 9-14, 30-32, 34-35; 4, 16-30; 13, 31-35; 24, 44-49), unul dintre textele cheie suprapunându-se peste celelalte evanghelii (întrebarea lui Ioan Botezătorul, Lc. 7, 18-35). Mai mult, Luca utilizează texte privind suferinţa Fiului Omului, unele dintre acestea fiind unice (Lc. 9, 22, 44; 17, 25; 18, 31-33; 22, 22 ; 24, 7). Faptele apostolilor, de asemenea, subliniază detaliile planului (Fapte 2, 23; 4, 27-28; 13, 32-39; 24, 14-15; 26, 22-23). Elementele majore ale planului sunt: viaţa lui Iisus, speranţa celor umili şi nevoiaşi din punct de vedere spiritual, binecuvântarea lui Dumnezeu, venirea Noii Ere, împreună cu suferinţa lui Iisus şi diviziunea lui Israel.[3]

    Tema planului lui Dumnezeu este susţinută de nota promisiunii şi a împlinirii care străbate întreaga Evanghelie şi cartea Faptelor, raportată în special la Scripturi. Apelul la Vechiul Testament se concentrează asupra a trei domenii: hristologie, respingerea lui Israel și includerea neevreilor şi dreptatea finală. Ultimele două teme sunt mai proeminente în Fapte, pe măsură ce „Calea” (Fapte 24, 14) este prezentată şi apărată în faţa diferitelor acuze, în special aşa cum este reprezentată de eforturile Sf. Ap. Pavel în rândul neevreilor. Cu toate acestea, tema neevreilor care răspund Evangheliei în timp ce Israel se poticneşte este prezentă în numeroase texte (Lc. 2, 34; 3, 4-6; 4, 25-27; 7, 1-10; 10, 25-37; 11, 49-51; 13, 7-9, 23-30, 31-35; 14, 16-24; 17, 12-19; 19, 41-44). Există dife­rite teme care întăresc planul. Pasajele referi­toare la „astăzi” demonstrează disponibilitatea imediată a promisiunii (Lc. 2, 11; 4, 21; 5, 26; 13, 32-33; 19, 5, 9; 19, 42; 23, 42-43). Sf. Ioan Botezătorul este puntea care se întinde din Vechiul Legământ a promisiunii până în Noul Legământ (Lc. 1-2; în special Lc. 1, 76-79; 3, 4-6; 7, 24-35; 16, 16). Luca cap. 7 este deosebit de instructiv aici. Sf. Ioan Botezătorul este înaintaşul din predicţia lui Maleahi, dar dincolo de acest fapt, Ioan este cel mai mare profet al Vechiului Testament (Lc. 7, 27). Cu toate acestea, Noul Legământ este atât de măreţ încât cel mai umil membru al împărăţiei este mai mare decât cel mai mare profet al Vechiului Legământ (Lc. 7, 28). Acest pasaj prezintă structura de bază a planului din Luca: era aşteptării promisiunii urmată de era inaugurării. Mesajul Bisericii privind Evan­ghelia şi învăţătura lui Hristos despre sfârşit, servesc la clarificarea timpului şi a structurii erei nou inaugurateNoului Legământ. Planul are încă elemente viitoare care vor fi realizate (Lc. 17, 21-37; 21, 5-38), dar punctul de cotitură major a sosit. Astfel, cea de-a doua parte a planului are la rândul ei o subdi­viziune, chiar dacă tot ceea ce aparţine acestei ere reprezintă împlinirea. Aceste subdiviziuni sunt inaugurarea (Fapte 2, 14-40) şi consumarea (Fapte 3, 14-26), acel „deja, dar nu încă”.[4]

     Alte elemente ale planului pot fi văzute în declaraţiile lui Hristos despre propria Lui misiune, declaraţii prin care îşi defineşte însărcinarea. Mântuitorul Hristos a venit să le predice Vestea Bună celor în nevoie (Lc. 4, 18-19), să îi vindece pe bolnavi (Lc. 5:30-32) şi să fie auzit, fie că mesajul este comunicat prin El sau prin reprezentanţii Lui (Lc. 10, 16-20). El a venit să caute şi să salveze ce era pierdut (Lc. 19, 10). Această viaţă a Lui este expusă în Fapte 10, 36-43. Progresia geogra­fică revelează la rândul ei creşterea mişcării conform planului. Schiţa de bază a Evangheliei de la Galileea la Ierusalim demonstrează această creştere, aşa cum o demonstrează şi necesitatea plecării lui Pavel la Roma, din Fapte (Fapte 1, 8; 19, 21; 23, 11).[5]

     Multe pasaje declară că „este necesar” ca un anumit lucru să se întâmple. Hristos trebuie să fie în casa Tatălui (Lc. 2, 49), El trebuie să predice împărăţia (Lc. 4:43) şi să o vindece pe femeia chinuită de Satana (Lc. 13, 16). Sfârşitul trebuie să fie precedat de anumite evenimente (Lc. 17, 25; 21, 9). Mântuitorul Hristos trebuie să fie numărat în rândul celor nelegiuiţi (Lc. 22, 37). Hristos trebuie să sufere şi să învie, iar pocăinţa în vederea iertării păcatelor trebuie predicată. După cum am observat deja, necesitatea suferin­ţelor Fiului Omului se încadrează tot în această temă. Cartea Faptele Apostolilor continuă să atingă această coardă (Fapte 1, 16; 3, 21; 9, 6, 16; 13, 46; 14, 22; 19, 21; 23, 11; 25, 10; 27, 24).[6]

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează