Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (16, 19-31)

      Mântuitorul Iisus Hristos Se afla într-o perioadă în care predica cu multă intensitate. După ce spusese pilda iconomului incorect, fariseii Îl batjocoreau[1]. Cu parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, Sf. Ev. Luca încheie reflecția sa asupra bogăției, temă ce a început în Lc. 16, 1[2].

Ei credeau că, după Legea Vechiului Testament, bogăţia era o răsplată acordată celor drepţi, iar Mântuitorul le vădeşte făţărnicia: „Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu”[3]. Pentru instruirea ucenicilor, dar şi pentru combaterea credinţei fariseilor, Mântuitorul arată diferenţa dintre un bogat şi săracul Lazăr, care zăcea la poarta bogatului. El zice „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Lc. 16, 19-31).

Primele trei versete de la începutul parabolei prezintă starea fiecăruia aici, pe pământ, iar restul versetelor starea de dincolo, cu o întorsătură radicală[4]. Din primul verset putem înţelege starea de bogăţie în care se desfăta bogatul, descrisă prin hainele pe care le purta. Porfira era o specie de melc marin, din sângele căruia se pregătea o culoare numită porfiră sau purpură. Acest sânge de porfiră se procura cu mare greutate, în cantităţi reduse, câteva picături de la un melc, ceea ce însemna că veşmintele colorate în porfiră erau foarte scumpe şi le purtau doar cei deosebit de bogaţi[5]. Veşmintele de vison erau confecţionate dintr-o specie de in indian, fiind cele mai preţioase datorită fineţii, dar şi a albului strălucitor. Contrastul prezent în parabolă (bogatul care se lăfăie în desfătări,trăieşte lângă săracul Lazăr, care se stinge în lipsuri şi suferinţe şi este ignorat de cel bogat) era obişnuit în societatea antică, în care, unii, prin moştenire şi exploatarea cruntă a muncii sclavilor, îşi duceau viaţa în lux şi desfrâu, în timp ce sclavii, care munceau fără odihnă, de multe ori mureau în lipsuri, boală şi foame. Această stare jalnică a dus, pe de o parte la elogiul mângâietor pentru acele vremuri, iar pe de altă parte la mustrarea aspră, în ameninţările profetice, ale justeţei faţă de bogaţii care au existat de la El până în zilele noastre. În acest sens, Giovanni Papini, lăudând sărăcia şi osândind bogăţia şi pe bogaţi spune: „Iisus este sărac. Este săracul infinit şi riguros de sărac. Sărac de o sărăcie absolută. Prinţul sărăciei, Domnul celei mai desăvârşite mizerii. Sărac cu săracii, venit pentru săraci, vorbind săracilor, dând săracilor, muncind pentru săraci”[6].

Mântuitorul, în pilda rostită, nu pomeneşte numele bogatului deoarece, prin atitudinea dispreţuitoare şi lipsită de omenie faţă de Lazăr, l-a lipsit de o asemenea vrednicie. Prin urmare, numele celor răi nu sunt vrednice de pomenit. Psalmistul spune despre unii ca ei: „Nu voi pomeni numele lor pe buzele mele” (Ps. 15, 4). Faptul că nu se pomeneşte numele bogatului poate arăta că Mântuitorul se adresează oricărui bogat, după cum şi oricare nu se poate numi Lazăr. Acesta este singurul personaj din parabolele Mântuitorului căruia i se precizează numele. Acest lucru nu înseamnă neapărat că Mântuitorul rosteşte o întâmplare reală, ci numele lui era simbolic. Numele de „Lazăr” se tâlcuieşte „Dumnezeu este ajutorul meu”[7], arătând că acesta era un om liniştit, credincios, un om care îşi punea mereu nădejdea în Dumnezeu. Conform unui Sfânt Părinte al Bisericii noastre, numele lui Lazăr „era scris în ceruri, iar al bogatului era şters, pierzându-se odată cu amintirea”[8].

Săracul Lazăr era mereu prezent la poarta bogatului zăcând în suferinţă, plin de bube şi flămând, aştepta zadarnic ca cineva să-i ofere măcar firimiturile ce cădeau de la masa bogatului, însă starea jalnică a lui nu a înmuiat inima nimănui. Aşadar, în acest caz, primele păcate ale bogatului sunt cruzimea şi lipsa de omenie de neîntrecut faţă de Lazăr. Bogatul s-a dovedit mai crud şi decât judecătorul care nici de Dumnezeu nu se temea (Lc. 18, 1-8) întrucât acesta, la stăruinţa văduvei supărătoare la un moment dat, renunţă la orgoliul său şi îi face pe plac femeii, doar pentru a scăpa de ea. Ori acest sărac, spre deosebire de aceea, în tăcere nu dorea decât să-şi potolească foamea. Dacă manifestarea femeii produce mânie judecătorului, cu atât mai mult atitudinea săracului care zăcea tăcut la poartă, cu înfăţişarea lui vrednică de milă, supt de foame, ar fi trebuit să-i înmoaie inima şi să se milostivească faţă de el. Astfel, bogatul era mai crud şi decât câinii care, aproape sălbatici şi cu toată răutatea lor, neputând să-l ajute pe Lazăr în alt mod, îi ling rănile de putreziciune, pentru a-i uşura durerile[9].

Murind, Lazăr a fost mântuit prin suferinţă şi răbdare. El a fost dus de îngerii „slujitori ai celor ce vor moşteni mântuirea” (Evrei 1, 14) în „sânul lui Avraam”, locul I de odihnă a celor drepţi unde trăiesc fericirea veşnică, alături de Hristos. Acest loc este cel mai înalt la care se poate spera. Pentru Lazăr s-a petrecut o răsturnare completă a soartei: dacă pe pământ îl vede pe bogat la capul mesei veselindu-se, acum, acum el este învrednicit să stea la masa festivă; dacă pe pământ a fost desconsiderat, acum are parte de bucuriile şi onorurile cele mai înalte. Despre bogat ni se spune că a murit şi el, şi a fost înmormântat (v. 22). După acest moment, de trecere de la viaţă la moarte, el nu are parte decât numai de funerariile ce se aduc după moartea oricărui om.

Viaţa lui trăită numai în păcate, îngrijindu-se doar de trup, a îngreuiat sufletul, neputând să se înalţe la cer. Dumnezeu a pedepsit, aşadar, sufletul bogatului, aruncându-l în iad. Astfel, soarta celor doi este radical schimbată. Bogatul, care s-a folosit în mod egoist de bogăţii, suferă în veşnicie, pe când săracul Lazăr, răbdând cele mai cumplite chinuri şi lipsuri, se veseleşte acum în veşnicie[10].

Un eterodox întrebându-l pe Părintele Cleopa dacă este drept ca pentru păcatele făcute de oameni temporar, pe pământ, Dumnezeu îi pedepseşte la chinuri veşnice, părintele îi răspunde: „Nu ai auzit atâtea cazuri întâmplate chiar în viaţa de aici, când cineva, pentru păcatele făcute într-o clipă sau într-un minut, primeşte osânda pe ani îndelungaţi sau chiar pe viaţă, până la moarte? Căci nu durata de timp în care s-a săvârşit greşala este hotărâtoare în stabilirea pedepsei, ci gravitatea ei, intenţia şi altele. Unul cu o armă automată, puternică, seceră sute de oameni într-un minut, dar dacă a făcut atâtea ucideri nedrepte într-un timp, nu se va pedepsi pentru fapta sa numai un minut. Cel ce moare în păcate grele, moare cu ură faţă de Dumnezeu şi în viaţa de dincolo nu se mai poate îndrepta; acolo păcatele lui rămân veşnice şi de aceea munca lui trebuie să fie veşnică”[11].

Mântuitorul Hristos ne arată, prin soarta bogatului, că lipsa de fapte bune este egală cu săvârşirea de fapte rele. În viaţa sa de pe pământ, bogatul nu apare ca un asupritor sau înşelător, dar, această lipsă de milostivire nu-l face mai bun, de aceea el merge în locul unde merg toţi păcătoşii. El este asemenea smochinului neroditor sau asemenea slugii care şi-a îngropat talantul în pământ.

Ajuns în iad, el îl zăreşte pe Lazăr printre cei drepţi. El încearcă zadarnic să primească alinarea suferinţelor cumplite din iad, aşa cum, oarecând Lazăr dorea să-şi potolească foamea cu firimiturile căzute de la masa sa. Fariseii care ascultau acest cuvânt al Mântuitorului, au fost puşi într-o situaţie ruşinată: bogatul, care pe pământ niciodată nu se ruga de nimeni, ci doar poruncea, îl văd acum în stare de rugăciune. El se adresează direct lui Avraam zicând: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie” (v. 24). Chiar dacă, prea târziu, acesta descoperă în sfârşit rugăciunea, ceea ce trebuie reţinut, din această rugăciune adresată părintelui Avraam, este faptul că bogatul îl recunoaşte pe cel care şedea zi de zi la poarta lui, numindu-l chiar după nume. În acest sens el nu se mai poate justifica în niciun fel că nu l-a cunoscut vreodată[12].

Așadar, bogatul Îi cere să-şi facă milă şi să-l trimită pe Lazăr să-i aducă măcar o picătură de apă, însă rugăciunea lui este zadarnică. Dacă pe pământ Lazăr nu a putut să se sature de la masa bogatului, acesta, în locurile rânduite lui, nu numai de mâncare ducea lipsă, ci nici de o picătură de apă nu era vrednic întrucât Avraam îi spune de prăpastia care există între cei drepţi şi cei păcătoşi. Însă, oricât de păcătos ar fi fost acest bogat, nu se putea ca, în viaţa lui pământească, să nu fi săvârşit şi o faptă bună, asemenea şi judecătorului nedrept; dar nici Lazăr nu se putea să nu fi săvârşit în viaţa lui măcar un păcat.

De aceea, spune Părintele Avraam, că bogatul, pentru acele câteva fapte bune ale sale, „a primit” răsplata pe pământ, învrednicindu-se să trăiască în bogăţie şi veselie, asemenea şi săracul Lazăr, pentru greşelile săvârşite, a fost chinuit pe pământ, trăind în sărăcie. Sfântul Ioan Gură de Aur, imaginând un dialog cu bogatul, spune: „Dacă ai făcut primeşte răsplătirile; şi cel de pe urmă după măsura lucrării. Iar cel ce nimic n-a câştigat, se osândeşte”[13].

Cei doi slujitori sunt răsplătiţi în funcţie de sporul pe care l-au adus stăpânului lor. Acestea sunt numite „slugi bune şi credincioase, întrucât au ascultat şi împlinit ceea ce li s-a poruncit. Marele duhovnic, ieromonahul Arsenie Boca arată cât de valoaroase sunt faptele bune în viaţa oricărui om: „Cel flămând şi însetat, gol, străin şi bolnav şi, peste toate acestea, în temniţă, în înţelesul tainic, nu mai este sărac, ci îl are pe Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, pe care Îl avem în noi fiecare, de la Botez[14].

„Dacă în vremea vieţii, în vremea minţii depline, nu ne întoarcem de la cele din afară şi vremelnice la cele dinlăuntru şi veşnice, la făptura noastră cea născută de la Dumnezeu, la Hristos Cel ce petrece în adâncul profund, dar apropiat fiecărui om; dacă nu vom căuta darul naşterii noastre celei din Duhul Sfânt, atunci Iisus Hristos Se află în noi: flămând şi însetat, gol, străin şi bolnav de durearea întunecării noastre şi, pe deasupra, într-o temniţă în care mişună viermii patimilor şi şerpii răutăţilor. Căci numai făcând aceasta lui Iisus cel din noi, le facem şi semenilor noştri”[15].

Cei care nu au făcut să sporească darul, fiind copleşiţi de grija pentru ei înșişi, făcându-se nepăsători faţă de darul lui Dumnezeu, aceia vor fi aspru pedepsiţi, luându-se de la ei şi ceea ce mai cred că au. Această slugă necredinciosă îi poate simboliza pe iudei, poporul ales, cărora li s-au încredinţat atât de multe, însă nu s-au folosit cu nimic. Sfântul Evanghelist Ioan spune în acest sens: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In. 1, 11). Mântuitorul se poate să Se fi referit şi la farisei, care s-au arătat mereu preocupaţi de mântuirea personală, prin respectarea formală a Legii.

Având în vedere aceste idei, parabola poate fi un avertisment adresat conducătorilor poporului, îndeosebi cărturarilor, că se apropie ziua în care Dumnezeu va veni și va dezvălui dacă ei s-au purtat cu credință faţă de prescripţiile Legii încredințate sau dacă au abuzat de ele. Indiferent cui i-a fost adresată această parabolă, în timpul în care a fost rostită ea, este valabilă pentru toate timpurile, îndemnând pe fiecare să înmulţească talantul primit în fiinţa sa şi să se ferească de atitudinea slugii a treia care nu a fost ascultătoare şi supusă stăpânului. Din moment ce-l ştia pe stăpân că era aspru şi sever, cu atât mai mult ea trebuia să împlinească voia lui, pentru a scăpa de pedeapsă. De aceea, stăpânul ia darul de la sluga leneşă şi îl dă celui care a făcut roadele cele mai bogate.

Mântuitorul încheie parabola arătând pedeapsa pe care o vor primi cei care au uneltit împotriva Lui, fiind aruncaţi în focul veşnic, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi unde chinurile nu vor înceta niciodată[16].

Acestea sunt parabolele specifice Sfântului Evanghelist Luca şi principalele învăţături care se desprind în urma tâlcuirii lor corecte.

Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Unul Născut, a desfăşurat pe pământ o întreită activitate: de împărat, arhiereu şi învăţător. Cei din preajma Sa I se adresau cu apelativul „Învăţătorule”. Învăţătura oferită oamenilor nu putea fi egalată de niciun vorbitor, lucru recunoscut chiar şi de cei care Îi erau împotrivă. Astfel, slugile trimise de arhierei şi farisei, ca să-L prindă, mărturisesc:

„Niciodată nu a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (In. 7, 46). Puterea Cuvântului lui Iisus i-a făcut să nu îndrăznească să pună mâinile pe El, ci, dimpotrivă aceştia L-au admirat şi L-au mărturisit înaintea celor care i-a trimis.

Învăţăturile Lui erau simple şi clare şi se adresau mulţimilor din jurul Său, din diferite categorii sociale. Cuvântul era plin de conţinut şi urmărea să producă o schimbare în sufletul ascultătorului. În unele situaţii Mântuitorul foloseşte, după cum am văzut până acum, şi parabole, al căror cuvânt trebuia ascultat mai atent şi trecut prin minte, pentru a atinge efectul dorit asupra sufletului. Prin intermediul lor, credincioşii primesc învăţăturile morale necesare pentru mântuirea sufletului, dar, pentru a ajunge la mântuire, este nevoie ca învăţătura să fie aplicată în viaţă. Numai împlinind voia lui Dumnezeu, vom înţelege toată învăţătura predată de El”[17].

Nu ştim cât a pătruns mulţimea sensul fiecărei parabole rostite de Mântuitorul, prin propriile puteri. Ucenicii au cerut mereu explicaţii, iar aceştia, probabil, au transmis mai departe tâlcul lor. Textul de la Marcu 4, 10-12 este un pasaj, care la prima vedere, ar sugera că scopul urmărit de Mântuitorul, atunci când a rostit pildele, a fost acela de a condamna pe cel necredincios de necredinţa lui şi nu de a aduce lumină celor care nu înţelegeau tainele lui Dumnezeu. Este, întradevăr, posibil ca, în urma rostirii acestor învăţături, efectul să fie împietrirea inimilor după cum a proorocit Isaia: „Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec” (Is. 6, 9-10)[18].

În concluzie, putem spune că Mântuitorul, printr-o singură propoziţie, poate să exprime un scop (Marcu 4, 12) şi tot printr-o propoziţie poate să exprimă o consecinţă, cum este, de pildă cazul în Matei 13, 13. Adevărul este că pildele lui Iisus sunt unice. Dacă pildele altor învăţători pot fi separate de autorul lor, pildele lui Iisus nu se pot separa de El, întrucât El Însuşi a fost o pildă. A nu-L înţelege pe Iisus înseamnă a nu-I înţelege pildele.

Prin pildele sau parabolele Sale, Mântuitorul ne învaţă că nimeni nu se poate mântui fără fapte bune, că strângerea de bunuri materiale, în mod egoist, reprezintă o abatere gravă de la legea divină, creând o ruptură între om şi Dumnezeu, că intrarea în Împărăţia Cerească este posibilă numai dacă viaţa de pe pământ este trăită în sfinţenie, că legătura de comuniune, cu Dumnezeu şi cu sine, este întreţinută numai prin păstrarea comuniunii cu semenii, iar omul are datoria ca, prin puterile lui, să participe la instaurarea Împărăţiei încă de aici de pe pământ[19].

În concluzie, putem afirma că parabolele Mântuitorul Iisus Hristos rămân pentru fiecare creştin al Bisericii, cuvântul care zideşte şi fapta care înalţă sufletul către Dumnezeu.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează