BAZELE SOCIETĂŢII MARXISTE

         Scopul fundamental al lui Karl Marx (1818-1883) a fost acela de a analiza sistemul de putere din societăţile capitaliste şi de a arăta că el are în centru puterea economică. Puterea în societăţile capitaliste nu este disipată în societate, între diverse grupuri largi ale populaţiei. Din potrivă, ea este deţinută de o clasă dominantă, care se bazează pe poziţia sa privilegiată pe plan economic, anume aceea de proprietară a mijloacelor de producţie.[1]

            Bazele societăţii comuniste sunt în aşa numita „erezie politică” numită leninism. Leninismul nu a fost o erezie pur şi simplu; a fost exact aceeaşi erezie care a creat fascismul. Italia era şi ea o ţară semiindustrializată, unde marxiştii se aflau în căutarea căilor de a grăbi venirea revoluţiei. Şi marxiştii italieni se simţeau atraşi de conceptul de violenţă revoluţionară a lui Sorel. Aceste idei au fost preluate de un al treilea marxist italian, Benito Mussolini, care era cu treisprezece ani mai tânăr decât Lenin şi tocmai intra în politică la vremea aceea. Dar, ca şi Lenin, el propovăduia formarea unor „minorităţi de avangardă” care ar putea angaja sentimentele, credinţele şi voinţa maselor nehotărâte.[2]

            La nivel teoretic confuzia cea mai des întâlnită este cea între regim şi sistem politic. Sistemul politic, model teoretic introdus sub influenţa teoriei sistemelor şi folosit în special în anii „70-80” exprimă la nivel conceptual, interacţiunile politice instituţionale ce determină deciziile cărora li se supun colectivităţile şi indivizii. Pentru unii, de exemplu, sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce rezultă din practica instituţională dominantă, pentru alţii el este rezultanta tuturor structurilor sub aspectul lor politic.[3]

            Criticii burghezi ai marxismului afirmă că marxismul dă istoriei o explicaţie „unilaterală”, numai cu ajutorul „factorului economic”, negând, chipurile, influenţa şi rolul celorlalţi factori politici, ideologici, psihologici, religioşi, culturali, etc. O astfel de critică a marxismului vădeşte superficialitatea criticilor. Materialismul istoric nu neagă deloc rolul activ al suprastructurii, acţiunea ei asupra bazei, nu neagă, ci cere să se ia în consideraţie în mod obligatoriu interacţiunea dintre bază şi suprastructură în procesul dezvoltării societăţii. Interacţiunea dintre bază şi suprastructură se produce pe temeiul bazei economice, care, chemând la viaţă o anumită suprastructură, determină direcţia dezvoltării acesteia. Suprastructura nu este efectul pasiv al bazei sau ceva în genul unui ornament exterior al edificiului societăţii. Dacă clasele exploatatoare au creat şi au consolidat timp de veacuri instituţiile lor politice şi juridice, au sprijinit religia şi biserica, au dezvoltat şi au impus maselor ideologia lor, ele au procedat astfel pentru că au găsit în aceasta un mijloc de a-şi întări dominaţie asupra maselor muncitoare, asupra majorităţii societăţii. Dacă clasele exploatatoare tind să nimicească instituţiile care le asupresc, create de clasele dominante exploatatoare, şi îşi creează organizaţiile proprii, o ideologie proprie, aceasta se explică prin cerinţele luptei pentru propria lor eliberare. Dacă marxiştii ar considera că suprastructura nu joacă un rol activ în istorie, atunci de ce ar chema muncitorii la luptă împotriva statului burghez şi al politicii şi ideologiei burgheze reacţionare, pentru victoria dictaturii proletariatului şi a ideologiei socialiste? Statul, conchide Karl Marx, este cel mai puternic instrument al clasei dominante, el concentrează în sine puterea economică şi politică a clasei respective. Statul socialist concentrează în mâinile sale întreaga putere politică a poporului.[4]

            În gândirea lui Marx, locul central îl are ceea ce Fr. Engels numea „concepţia materialistă asupra istoriei”: ideea importanţei vieţii economice şi a condiţiilor în care oamenii produc şi reproduc mijloacele lor de existenţă. Potrivit lui Marx, modul de producţie al fiecărei societăţi (condiţiile materiale ale vieţii economice, precum şi felul în care diverşii actori se raportează la producţie; felul în care sunt structurate relaţiile de proprietate, felul în care se face schimbul şi se consumă bunurile produse) condiţionează sau determină toate celelalte elemente ale societăţii. Astfel, în societatea capitalistă existenţa proprietăţii capitaliste face să existe o diviziune între burghezie (caracterizată prin faptul că are în proprietate mijloacele de producţie) şi proletariat (lipsit de proprietate, membrii săi fiind nevoiţi pentru a trăi să-şi vândă forţa de muncă). De exemplu la sfârşitul anilor 90, s-a putut observa oprirea dezvoltării economice a gospodăriilor ţiganilor angajatori pentru că paleta lor de posibilităţi nu s-a extins. Deşi unele familii au ajuns în poziţii de patroni, poziţiile de putere, în general, sunt în mâinile maghiarilor. Imaginea ţiganilor este mai nuanţată, însă prejudecăţiile sunt în continuare puternice, în ciuda faptului că se observă în rândul ţiganilor o puternică stratificare. Posibilităţile sunt deschise tuturor, însă, mai deschise maghiarilor.[5]

            Puterea pe care o exercită burghezia nu se reduce însă la exploatare şi la proprietate. Burghezia este clasa dominantă şi într-un alt sens: ea exercită puterea politică, prin intermediul statului capitalist, precum şi puterea ideologică, întrucât îşi impune ideile sale cu privire la societate ca idei dominante. Care este rolul statului în societate? (reformulând, răspunsul la această întrebare este în acelaşi timp şi un răspuns la întrebarea privind felul în care se desfăşoară, din punct de vedere Marxist, procesul de înfăptuire a politicilor în statul capitalist modern.) În lucrările lui Marx se pot întâlni trei poziţii principale. Cea mai cunoscută – modelul instrumental al statului – este cea din celebrul Manifest comunist: acolo Marx argumentează că “puterea executivă în statul modern nu este decât un comitet de gestionare a afacerilor burgheziei”. Aşadar, statul nu face altceva decât să impună interesele clasei dominante; politicile publice servesc burgheziei, cel mai adesea în contra intereselor celorlalte clase din societate şi, în primul rând, în contra intereselor proletariatului. Astfel, în societatea modernă statul (ai cărui oficiali provin preponderent din clasa burgheză) sprijină capitalul autohton împotriva competiţiei străine şi dezvoltarea tehnologică; statul oferă subsidii în acele ramuri economice în care profiturile sunt mici; iar cele mai multe politici de asistenţă socială (de exemplu, cele privind protejarea persoanelor handicapate,asistenţa sanitară, educaţie) reprezintă instrumente de a face ca mare parte a costurilor care revin capitaliştilor să se transfere asupra întregii societăţi. Un mod diferit de a înţelege rolul statului este propus de Marx în studiile asupra evenimentelor contemporane lui. Astfel, în „Optsprezece Brumar al lui Louis Bonaparte” (1851) el admite că instituţiile statului pot se funcţioneze într-un mod mai autonom de interesele burgheziei. Statul joacă în unele situaţii rolul de arbitru între interesele diferitelor clase sociale, limitând puterea burgheziei şi dominând societatea civilă. Marxiştii moderni (precum N. Poilantzas, 1978) au argumentat că acest rol de arbitru nu este vremelnic; dimpotrivă, dată fiind complexitatea funcţiilor statului, el trebuie să acţioneze autonom faţă de interesele de clasă opuse. Susţinerea burgheziei nu se realizează prin aceea că oficialii şi birocraţii provin din această clasă, sau pentru că au valori comune, reţele de contacte cu membrii ei. Mai curând, susţinerea burgheziei se face ţinând seamă de interesele ei de lungă durată, nu de cele imediate şi concrete, menţinându-se armonia între interesele diferitelor tipuri de capital. În acelaşi timp, statul modern apare ca deschis intereselor tuturor cetăţenilor săi, inclusiv celor ale muncitorilor. Pentru a susţine pe termen lung interesele burgheziei, statul trebuie să apară ca şi cum ar fi neutru.[6]

            Un al treilea mod de a înţelege din punct de vedere marxist rolul statului este cel funcţional (Marx l-a dezvoltat în operele sale târzii, de exemplu în al treilea volum din „Capitalul”). Statul are două tipuri de funcţii; unele sunt comune oricărei comunităţi umane (menţinerea ordinii sociale, economice etc.), altele rezultă din nevoie de a promova interesele burgheziei şi de a mări capacitatea acesteia de a extrage plusvaloarea de la muncitori. Caracterul capitalist al statului înseamnă că funcţiile care contribuie mai mult la satisfacerea intereselor capitaliştilor dobândesc prioritate şi proeminenţă în raport cu celelalte.[7]

            De pildă, sprijinirea acumulării capitaliste a dus în secolul al XX-lea la creşterea sectorului public, prin furnizarea de bunuri publice precum drumuri, aeroporturi etc.; dar au existat şi alte mecanisme: pentru a reduce costul forţei de muncă şi pentru a o menţină sănătoasă, statul capitalist a oferit servicii publice precum asistenţa socială sau sprijinirea construcţiei de locuinţe.

1 martie 2014

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo