Parabola fiului risipitor (15, 11-32)

Parabola fiului risipitor face parte dintr-o triadă de pilde ce au ca temă unică bucuria Tatălui pentru regăsirea omului pierdut din pricina păcatului[1].

     Este cea mai frumoasă şi impresionantă parabolă în care sunt prezentate trei personaje din cadrul unei familii: tatăl, fiul cel mare, şi fiul cel mic. Având în vedere atitudinea pe care o are tatăl la primirea fiului pierdut, la revenirea sa acasă, parabola poate fi numită şi parabola despre iubirea tatălui. Ea poate fi o povestire extrasă de Mântuitorul din viaţa oamenilor, aşa cum se poate vedea din versetul 18, 21: „Tată, am greşit la cer (adică înaintea lui Dumnezeu) şi înaintea ta”. Din acest verset se poate vedea clar distincţia dintre Dumnezeu şi tatăl celor doi fii. Cu toate acestea, imaginea tatălui, plin de dragoste şi iertare pentru copilul său, este chip al lui Dumnezeu, Care, din marea Sa milostivire şi iubire pentru păcătoşii care se pocăiesc, îi primeşte pe toţi la El[2]. Pilda este rostită după ce Mântuitorul mai rostise, pentru mulţime, pildele despre oaia cea pierdută şi drahma cea pierdută. Mântuitorul spune: „Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul dintre locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind de el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui. Şi aduceţi viţelul cel mai îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mai mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă aceasta. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl rugă. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Lc. 15, 11-32).

      În această parabolă Mântuitorul zugrăveşte în culori atât de vii dragostea dumnezeiască pentru fiecare om păcătos care se pocăieşte şi se îndreaptă spre Dumnezeu. După conţinut, parabola poate fi împărţită în trei tablouri remarcabile. Primul tablou oglindeşte purtarea necuviincioasă a fiului cel mai mic. Fiul nu a avut răbdare ca tatăl său să moară, ci merge înaintea tatălui său şi îi cere dreptul său din moştenire[3]. Tatăl le împarte averea ce li se cuvine fiecăruia, iar peste puţin timp fiul cel mic se hotărăşte să plece departe de casă. Plecarea fiului de sub protecţia familiei arată, în mod deosebit, libertatea pe care Dumnezeu lăsat-o omului încă de la crearea lui, iar el are datoria să se folosească de acest dar, în mod duhovnicesc, pentru creşterea lui spirituală sau, din contră, libertatea poate însemna şi îndepărtarea de Dumnezeu, dacă nu este după poruncile dumnezeişti şi adevărata înţelepciune[4]. Tocmai acest lucru îl prezintă şi această parabolă. Fiul s-a folosit în mod păcătos de averea pe care o primeşte de la tatăl lui şi, implicit, de libertatea pe care a primit-o de la el, odată cu plecarea sa din casa părintească. Această libertate devine pierdere şi moarte sufletească şi astfel duce la ruperea legăturii dintre om şi Părintele Ceresc. Pe lângă risipirea mijloacelor de trai pe care le mai deţinea tânărul, Dumnezeu trimite, peste ţara în care locuia acesta o foamete care creşte starea jalnică în care se afla. Înfăptuirea acestor necugetate acte a făcut ca, dintr-un fiu iubit al unei familii înstărite, să ajungă să păzească porcii şi să râvnească la roşcovele acestora[5] . În Vechiul Testament, conform textului de la Levitic 11, 7, aceste animale erau considerate spurcate, interdicţie dată de Dumnezeu poporului Israel, având în vedere temperaturile ridicate din acele ţinuturi. Starea decăzută în care a ajuns acest tânăr l-a determinat să intre în contact cu aceste animale; mai mult, el ajunge în situaţia de a renunţa la prescripţiile Legii, întrucât parabola ne spune că „dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii” (v. 16). Tabloul al doilea descrie starea de mizerie a vieţii în care a ajuns, lipsurile şi foamea care îl determină să se gândească la căldura şi protecţia din familie. Dacă omul nu se întoarce de bunăvoie şi nu se smereşte, Dumnezeu, în marea Sa iubire, nu-l lasă pe om. Chiar dacă îi trimite necazuri şi încercări o face pentru a-l trezi, pentru că smerenia trupească atrage după sine pe cea sufletească, iar omul ajunge să-şi conştientizeze starea păcătoasă. De aceea Dumnezeu îngăduie foametea ca mijloc de trezire a conştiinţelor adormite; este o foamete providenţială, adică după pedagogia divină, întrucât tânărul ajunge, în cele din urmă, să-şi vină în fire. Prin expresia „şi-a venit în sine” (v. 17), Mântuitorul arată că, odată plecat de acasă, acest tânăr este căzut în robia păcatului; ieşind astfel din firea lui, dar, prin conştientizarea stării decăzute, el îşi capătă identitatea, devenind el însuşi. A intra în sine este a începe să regăsim pe Dumnezeu, căci inima omului este, din fire, sanctuarul lui Dumnezeu[6]. Aşadar, libertatea păcătoasă, în care el îşi petrecea viaţa, poate fi convertită într-o libertate a apropierii de Dumnezeu, o revenire la legătura de comuniune dintru început cu El. Din inima lui izvorăşte acum sentimentul de pocăinţă, întorcându-se de la lucrurile cele rele la lucrurile cele bune. Suferinţa şi lacrimile pocăinţei i-au descătuşat sufletul de orgoliul care l-ar fi împiedicat să se întoarcă umilit la casa tatălui său[7].  Momentul schimbării este hotărâtor, căutând cu orice preţ să înceapă o viaţă nouă. Această revenire este semnul prezenţei lui Dumnezeu, care a lucrat în el încât ea a devenit o împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu. Părăsind pământul străin al patimilor, pentru a se întoarce la tatăl său, fiul risipitor a grăbit milostivirea dumnezeiască; tatăl vine înaintea sa pentru a-l primi în braţele sale”[8]. Momentul hotărârii sale este cel mai important al întoarcerii; ceea ce urmează după hotărâre este deja împlinirea a ceea ce şi-a pus în gând să facă. Dacă fiul cel risipitor nu ar fi ajuns la această hotărâre, nu ar fi avut prea multe şanse să mai ajungă la tatăl său; iar dacă nu se întorcea, era nevoit poate să trăiască, în continuare, în sărăcie şi mizerie pentru tot restul vieţii. Această „înviere” a fiului mort sufleteşte, îl determină să conştientizeze că nu mai este vrednic să se numească fiu al aceluia căruia îi greşise cel mai mult. Totodată, el este uimit şi speriat, pentru că se vede pe sine; îşi vede adâncul negru al sufletului său; se simte neajutorat. Aceste stări au făcut să se nască în el sentimentul smereniei. Acum el nu mai are pretenţii la nimic, ci vrea doar să fie slujitor la casa tatălui său.

      Trecând prin acest examen de conştiinţă, el se întoarce acasă, „şi încă departe fiind de el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (v. 20). Cu siguranţă, tot timpul în care fiul era rătăcit într-o lume străină, tatăl său îl simţea, ştia că fiul lui suferă, dar, mai mult de atât, ştia că se va întoarce şi, poate nu trecea o zi fără să privească capătul drumului, unde-l văzuse pentru ultima oară plecând de acasă. Aceasta se poate vedea din atitudinea tatălui care îi iese în întâmpinare, şi nu oricum, ci „alergând”. Această grabă a tatălui în întâmpinarea fiului iubit simbolizează coborârea Fiului lui Dumnezeu către tot omul căzut în păcate[9]. Ajuns în braţele părintelui său, îşi deschide sufletul, mărturisindu-i ceea ce-şi propusese încă din momentul hotărârii: greşeala faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl prin neascultarea lui, dar nu reuşeşte să spună tot ceea ce avea pe suflet, pentru că aceasta se înţelege din cuvintele sale: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Dar tatăl îl opreşte. El nu vrea să-l primească ca pe o slugă, ci ca pe un oaspete de cinste[10]. Prin mărturisirea pe care o face înaintea tatălui său, el îşi dă seama că orice greşeală făcută aici pe pământ, faţă de semenul său, o săvârşeşte şi înaintea lui Dumnezeu care este în cer. Cele săvârşite pe pământ nu au importanţă numai aici; ele vor fi judecate şi în cer, tot acolo de unde vine şi iertarea. Mântuitorul spune la un moment dat: „Întrucât aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40). De aceea şi acest tânăr spune: „Greşit-am la cer şi înaintea ta”. După aceste clipe, tatăl dă trei porunci, porunci asemănătoare cu cele din textul de la Facere, când Iosif a fost desemnat rege, primind de la Faraon un inel, o haină fină de vison şi un lanţ de aur: „Şi şi-a scos Faraon inelul din degetul său şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat în haina de vison şi i-a pus un lanţ de aur împrejurul gâtului lui”. Dacă din reproşurile aduse tatălui de fiul cel mare reiese că acest tată era „strâns la masă”: „De atâţia ani îţi slujesc (…) şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei” totuşi, la întoarcerea fiului mai mic, el se dovedeşte a fi, de fapt, „risipitor”, prin darurile pe care acesta i le dăruieşte. Acest mic portret pe care ni-l putem face despre tatăl iubitor din parabolă îl simbolizează pe Dumnezeu, arătând totodată că iubirea Sa este nemărginită, iar mila Sa este bogată pentru un păcătos care se îndreaptă şi se pocăieşte. Un exeget al timpurilor noastre spune: „Cu cel întors de pe căile pierzării, El face risipă de daruri. O astfel de „risipă” dumnezeiască este harul mântuirii dat nouă prin Jertfa şi Învăţăturile lui Iisus”[11]. Cele trei daruri pe care tatăl le înmânează fiului său sunt semne de iertare, de restaurare sau de refacere a legăturii de iubire şi comuniunii dintre cei doi. Pe cât de mare i-a fost răbdarea în aşteptarea fiului pierdut, pe atât de mari îi sunt acum iertarea şi bucuria la reîntoarcerea fiului pierdut. Haina cea nouă era un însemn de înaltă distincţie în Orient, simbolizând pe omul cel nou, iertat şi primit de Dumnezeu în locaşurile Sale. Fără această „haină” curată, omul nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mt. 22, 2-14)[12]. Inelul era simbolul acordării unei autorităţi, după cum reiese din textul de la I Macabei: „Şi i-a dat lui stema şi veşmântul său şi inelul, ca să aducă pe Antioh, fiul său, şi să-l crească pentru domnie” (I Mac. 6, 15). Încălţămintea era considerată un lux, fiind purtată îndeosebi de persoanele înstărite. Oamenii săraci, prizonierii şi sclavii umblau desculţi; astfel, dăruirea încălţămintei fiului regăsit arată că nu trebuia să mai umble ca un sclav. Sacrificarea viţelului îngrăşat se făcea foarte rar, la momente speciale din cadrul unei familii. În cazul de faţă, întoarcerea fiului în sânul familiei era o adevărată bucurie şi prilej de veselie pentru întreaga familie[13]. Un sfânt părinte ierarh vede inelul de pe deget dăruit de tatăl „logodna sufletului cu Hristos (…), înfăptuită cu puterea şi harul Duhului Sfânt, care pecetluieşte toate darurile cereşti”, iar în încălţăminte „voinţa tare, care-l face pe om să umble neabătut în căile lui Dumnezeu fără să o apuce încolo şi încoace şi fără să se uite înapoi”[14]. Nichifor Calist merge cu detaliul exegezei şi mai departe, încât vede în veşmântul dat fiului de către tată, simbolul hainei de la Botez, în inel, harul Duhului Sfânt dat prin Mirungere, în sandale, semnul restaurării libertăţii omului şi biruinţele asupra demonilor, iar în viţelul cel îngrăşat, Împărtăşirea cu Fiul înjunghiat[15]. Motivul acestei revărsări a darurilor făcute de tatăl este reînvierea sufletului fiului său din starea de păcat şi patimi, simbolizate de roşcovele pe care le mâncau porcii. Tatăl din parabolă nu încetează să spună: „Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 24 şi v. 32). Era, într-adevăr, un motiv justificat pentru acest tată nemângâiat care şi-a recăpătat fiul. Îndepărtarea de Dumnezeu, printr-o viaţă trăită în păcate, înseamnă moartea sufletului, pierderea totală a harului dăruit de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ultimul tablou al acestei parabole descrie comportamentul „revoltător” al fiului mai mare, protestând faţă de felul în care tatăl săul-a primit pe fratele său, care i-a risipit averea. Acest ultim tablou este rostit de Mântuitorul ca un răspuns dat celor care Îl acuzau că-i primeşte la Sine pe păcătoşi şi pe vameşi. Fariseii se oglindeau cel mai bine în poziţia acestui fiu mai mare. El nu a putut să se bucure de întoarcerea fratelui său. Mântuitorul îl rânduieşte în pilda Sa ca venind de la ţarină, ceea ce arăta că acesta era un fiu muncitor, supus tatălui şi tocmai din acest motiv el se simte nedreptăţit de tatăl său. Chiar dacă, la prima vedere, apare ca un tânăr ascultător, el are dificultăţi în a înţelege că milostivirea lui Dumnezeu este mai mare decât dreptatea oamenilor. Fiul cel mare a fost şi rămâne, în ochii tatălui său, serios, deoarece nu a greşit asemenea fratelui său, dar „în concepţia sa mai îngustă decât aceea a tatălui său socoteşte îndepărtarea de păcat mai bine tratată decât statornicia în virtute”[16]. Se putea întâmpla ca acesta să fi procedat asemenea fratelui său, dar nu a avut suficient curaj pentru a-şi cere partea de moştenire şi de a pleca departe de casa părintească. Răsplata cuvenită fratelui său păcătos, în trecut, dar sfinţit, prin mărturisire, nu afectează cu nimic răsplata dreptului. Greşala mare pe care el o săvârşeşte este în momentul când îl judecă pe tatăl pentru că l-a primit sănătos pe fratele mai mic; în gândirea lui considera că acesta nu merita să fie primit înapoi în sânul familiei, cu atât mai mult răsplătit, cu daruri şi onoruri. Referitor la fiul cel mic, vedem că cel care risipeşte orice agoniseşte şi orice moşteneşte ajunge în sărăcie; apoi el este nevoit să recurgă la mila altora. Antiteza lăcomiei este, aşadar risipa, iar mijlocul între aceste două vicii este virtutea cruţării, mama bunăstării[17]. Constantin Noica spune despre risipă: „Sunt două feluri de a risipi. Fiul risipitor nu făcea altceva decât să cheltuiască fireşte. Dar fratele său risipea. Există risipa celui care, întocmai fiului din parabolă, cheltuieşte fără să fi strâns, dar există şi risipă la cel care strânge fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat. La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa niţică dragoste? Tot ce a strâns fratele acesta al fiului risipitor, toate instrumentele întru desăvârşire pe care le-a pregătit, nu-l desăvârşesc, de vreme ce lipseşte instrumentul cheie, şi nu-l însoţesc în singurătatea sa morală”[18].

    Atitudinea fratelui mai mare este în multe privinţe asemănătoare cu a fariseului de la templu. Astfel, el mărturiseşte, asemenea aceluia, faptele sale bune, dar este nemulţumit de aprecierea dată celui mai mic. Din această parabolă trebuie să reţinem ideea că iubirea multmilostivă a Tatălui Ceresc nu de puţine ori oferă păcătoşilor convertiţi un prisos de har şi-i ridică la o înaltă treaptă a sfinţeniei: Maria Magdalena sau Dumnezeiescul Apostolul Pavel sunt exemple grăitoare în acest sens[19]. Din această parabolă trebuie să reţinem în primul rând că drumul întoarcerii de pe calea păcatelor reprezintă mai mult partea de contribuţie a credinciosului la mântuirea proprie. Dar harul lui Dumnezeu nu-l părăseşte, ci îl ajută în diferite chipuri, mai ales atunci când are mai multă nevoie, mai ales atunci când crede că este părăsit de toţi. Dumnezeu face în aşa fel încât păcatul să nu-i mai aducă omului plăcere, ci suferinţă, pentru ca să trezească în el conştiinţa căderii; îl determină să-şi aducă aminte de bunurile pierdute şi îl îmbărbătează ca să se poată ridica[20].

      Parabola fiului risipitor prezintă aşadar două moduri în care putem păcătui, dar, în acelaşi timp, putem să ne mântuim. Mai întâi este prezentat chipul fiului risipitor care s-a pocăit şi s-a întors la calea adevărului şi chipul fratelui său mai mare care, deşi n-a părăsit casa părintească şi rânduielile morale, totuşi a păcătuit foarte grav, în final, întrucât nu l-a iertat pe fratele său şi nu şi-a arătat iubirea frăţească faţă de el. Dacă acest tânăr nu l-a putut iubi pe fratele său care nu l-a supărat personal cu nimic, ne întrebăm dacă unul ca el va putea iubi pe vrăjmaşii lui, căci Mântuitorul porunceşte tuturor: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce că vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5, 44). Prin această iubire, ridicată la treaptă deplină, creştinul va putea participa la marea bucurie a ospăţului pregătit pentru cei care se învrednicesc să ducă o viaţă în comuniune şi iubire cu Dumnezeu şi cu semenii săi[21].

MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează