Parabola despre drahma pierdută (15, 8-10)

       Pentru a arăta cât de mare este mila lui Dumnezeu şi cât de mult valorează un suflet înaintea Lui, Mântuitorul rosteşte trei parabole de o rară frumuseţe: parabola despre oaia cea pierdută, drahma pierdută şi fiul risipitor[1].

     În timp ce mergea dinspre Galileea spre Iudeea, Mântuitorul a luat parte la o discuţie contradictorie cu cărturarii şi fariseii, prin care vrea să-i convingă pe aceştia că este folositor să se poarte cu bunăvoinţă faţă de păcătoşii care se întorc la credinţă, prin pocăinţă. Printre mulţimile care-L ascultau pe Hristos se aflau, cu siguranţă, şi mulţi dintre păcătoşi şi dintre vameşi, categorii de oameni pe care poporul Israel nu-i putea accepta în comunitatea lui. Conducătorii poporului (fariseii şi cărturarii) Îl acuzau pe Iisus că „Primeşte la Sine păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Lc. 15, 2).  Termenul de „păcătoşi” îi caracteriza pe oamenii care trăiau o viaţă dezordonată, imorală, în adultere, răpitori. Fariseul, în rugăciunea sa, spune despre vameş: „Dumnezeule îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). Din cauza imaginii decăzute pe care o aveau în popor, aceştia erau lipsiţi de drepturi civile, adică nu puteau deţine funcţii în popor şi nici nu aveau dreptul să depună mărturii datorită neîncrederii pe care o arătau. Când fariseii şi saducheii se întreabă de ce Mântuitorul îi primeşte pe vameşi şi păcătoşi, ei nu se arătau surprinşi sau miraţi, ci, mai degrabă, arătau dezaprobarea; în mintea lor exista ideea că şi Mântuitorul era păcătos, iar ei făceau tot ceea ce credeau de cuviinţă să avertizeze mulţimea să nu se asocieze cu El[2].

      Un motiv pentru care fariseii nu au înţeles de ce se purta Mântuitorul cu îngăduinţă faţă de cei marginalizaţi ar fi că ei niciodată nu au înţeles legea de aur: „Ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, aceea fă-le tu lor”. Ei nu au văzut că, de fapt, El intra numai în casele care I se deschideau, adică la acei oameni care au dus o viaţă imorală până la un timp, după care  s-au hotărât să se îndrepte pe calea ce duce la mântuire. Este cunoscut, de exemplu momentul când intră în casa lui Zaheu vameşul, care, prin întoarcerea sa de la calea cea pierzătoare, el şi întreaga familie a dobândit mântuirea. Acesta este de fapt şi motivul pentru care Mântuitorul a venit pe pământ, cum spune El Însuşi: „Căci Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19, 10). Domnul Iisus, Cel care vede ce este în sufletul fiecărui om, a cunoscut gândurile fariseilor şi de aceea rosteşte aceste pilde, iar noi ne vom opri aici la pilda despre Drahma pierdută şi cea a Fiului risipitor. Parabola se prezintă sub forma unei întrebări adresate, în special, fariseilor şi cărturarilor. Astfel, El spune: „… Care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina şi nu mătură casa şi nu caută cu grijă până ce o găseşte? Şi găsind-o, cheamă prietenele şi vecinele sale, spunându-le: Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc. 15, 8-10). În Palestina, drahma este o monedă foarte cunoscută, fiind confecţionată din aur sau din argint. O drahmă din aur cântărea 4,09 grame, iar cea din argint 3,65 grame. Pe lângă această monedă mai exista în uz şi didrahma care avea valoare a două drahme. Pentru cei săraci, drahma era, în mare măsură, foarte preţioasă. Femeia din parabolă pierde una din cele zece drahme pe care le avea şi aprinde lumina căutând cu multă grijă aflarea ei. Pentru că o găseşte, în cele din urmă, îşi cheamă prietenele şi vecinele pentru a se împărtăşi şi ele de bucuria făcută de aflarea ei[3].

      Dacă era vorba de o mină sau o drahmă, monezi cu valoare mult mai mare decât talantul, se putea înţelege că lăcomia şi dorinţa de înavuţire ar fi impulsionat-o pe femeie în căutarea acesteia, dar fiind vorba doar de o drahmă, a unei femei sărace, rezultă că bucuria ei este sinceră, pornită din adâncul fiinţei sale. Faptul că femeia din pildă vrea să împartă cu alţii bucuria este un îndemn pentru fiecare dintre creştini de a-şi manifesta bucuria în mod sincer pentru cineva care reuşeşte să scape de un necaz sau suferinţă[4].

      Nimeni nu pierde ceva preţios fără părere de rău şi nimeni nu găseşte ceva pierdut fără să se arate pe chipul lui bucuria. Aşa este şi Dumnezeu în fiinţa Sa. Niciodată nu rămâne indiferent faţă de vreun suflet care se depărtează de dragostea Lui; sau faţă de purtarea indiferentă, necreştinească, întrucât pentru care Fiul Său, Unul Născut şi-a dat viaţa pe cruce pentru răscumpărarea lui[5].

       Totdeauna regăsirea produce bucurie nemărginită; aşa cum femeia săracă se bucură de drahma ei, tot astfel Părintele Ceresc, împreună cu îngerii Săi, Se bucură pentru un păcătos care se întoarce pe calea mântuirii şi se pocăieşte pentru faptele săvârşite. Parabola se sfârşeşte cu o declaraţie pe care Mântuitorul o rosteşte, şi care a rămas memorabilă: „Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc. 15, 10). Aşadar, pentru a exprima această stare de bucurie, Mântuitorul Iisus foloseşte gradul de comparaţie – „mai multă bucurie” – vrând să arate că, pentru cei drepţi, bucuria Părintelui era permanentă, dar pentru un om rătăcit de la calea dreaptă, care se întoarce, acea bucurie era pierdută, iar acum regăsirea a produs o stare de bucurie şi mai mare. În concluzie, îndreptarea oricărui păcătos este câştigarea lui pentru Împărăţia lui Dumnezeu[6].

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo