Scurt istoric al apariției monahismului

   În Duminica a 5-a din Postul Mare, Biserica Ortodoxă o prăznuiește pe Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca. Având în vedere importanța Sfintei Maria, ca model de pocăință, am găsit de cuviință să subliniez câteva aspecte referitoare la apariția fenomenului monastic.

Renunţând în mod deliberat la bunurile acestei lumi, deopotrivă bărbaţi şi femei, oameni  simpli sau educaţi, s-au retras departe de aşezările umane, în inima deşertului, unde au format adevărate „oaze de spiritualitate” pentru a trăi intens dezideratul Evangheliei lui Hristos.

Apariția monahismului în viața Bisericii are un caracter spontan. Un fapt fără precedent apărea în istoria creștinismului în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al III-lea: se constată că unii creștini, în număr din ce în ce mai mare, părăsesc comunitățile de credincioși și pleacă în pustie, pentru a începe o nouă viață, consacrată exclusiv ascezei. Se crede de regulă, că monahismul a apărut în Egipt, o dată cu Sfântul Antonie, care în anul 270 s-a retras în deșert; sau, poate, cu vreo 20 de ani mai devreme, o dată cu Sfântul Pavel Tebeul- dacă ar fi să ne luăm după biografia, scrisă de Sfântul Ieronim; de aici s-ar fi răspândit în întreaga lume creștină, unde îl aflăm deja practicat la finele secolului al IV-lea: în Palestina, Siria, Mesopotamia, Asia Mică, Grecia, Italia, Galia etc. Acesta este un fapt de o imensă importanță în istoria creștinismului, căci idealul monastic a marcat profund spiritualitatea si chiar morala creștină tradițională, atât în Orient cât si în Occident.

În genere, atunci când se vorbește despre originea monahismului, exegeza de specialitate ne furnizează un răspuns standard: întemeietorul monahismului anahoretic a fost Sfântul Antonie cel Mare, iar fondatorul monahismului cenobitic a fost Sfântul Pahomie, locul de origine fiind plasat în Egiptul sec. al IV lea. Acest răspuns este într-o oarecare măsură inexact, deoarece el dă impresia că originile monahismului sunt bine cunoscute, acestea putând fi reduse la una sau două persoane și, totodată la o singură regiune. [1]

Monahismul în Biserică nu este la origine un fenomen exclusiv egiptean. La ora actuală  avem indicii numeroase care ne îndreptățesc să credem că monahismul a apărut în mai multe puncte ale creștinității, independente unele de altele si aproape simultan.  Deși nu poate fi considerat un întemeietor al monahismului întrucât nu a creat un curent în acest sens (ca în cazul Sf. Antonie), episcopul Narcis de Ierusalim pe la începutul sec. al III-lea, în perioada împăratului Septimiu Sever (193-211); ,,se retrăsese dintre oameni încât nimeni nu știa unde se mai află”.[2]  Independent de el, la mai bine de o jumătate de veac, din Asia Mică sosește în Palestina monahul Hariton, întemeind primele comunități de monahi în perioada împăratului Aurelian (270-275). Aproximativ în același timp, în Siria apar “fii și fiicele legământului” (bnei/bnat qyama), monahi care nu se retrag în pustie ci trăiesc ascetic în mijlocul așezărilor omenești ca și singuraticii (ihidaia) care aveau să urmeze mai târziu. Spre sfârșitul sec.al III-lea, în Sciția Minor este menționat monahul Astion, devenit mucenic în 295, în timpul împăratului Dioclețian (284-305). [3]  Cu certitudine monahismul mesopotamian are origini autohtone si nu a suferit influențe egiptene masive decât după secolul al V-lea. Mai mult, în Actele martirice ale Sfinţilor Galaction şi Epistimia, soţia sa, martirizaţi în 253, aflăm de existenţa unei mici mănăstiri de maici, aproape de Sinai. Erau primele aşezări ale viitoarei Mănăstiri Sfânta Ecaterina, care există încă şi care deţine probabil recordul de longevitate în istoria monastică; originile sale se situează înainte de 250, adică înainte chiar şi de naşterea Sfântului Antonie. [4]

Astăzi cunoaștem însă mai bine preistoria monahismului. Acesta, așa cum s-a manifestat în Biserică la sfârșitul secolului al III-lea, nu este un fenomen chiar atât de nou; elemente constitutive esențiale existau în Biserică din chiar primul ei secol. Cu alte cuvinte, înainte de monahismul propriu-zis a existat un pre-monahism.

Istoricul Adolf von Harnack vorbeşte în acest context de „metamorfoza” evangheliştilor şi didascălilor itineranţi, ei înşişi trăind în înfrânare, în nevoitorii de mai târziu, pentru care înfrânarea devine însăşi marca lor specifică.

„Totuşi, putem să spunem, cu certitudine: o linie a acesteia conduce până la didascălii harismatici itineranţi ai Didahiei şi până în vremile străvechi ale Evangheliei. Apostolii, evangheliştii şi didascălii itineranţi s-au transformat în nevoitori”. [5]

Genealogia monahismului creştin poate fi urmărită și pe filiera constituţiilor bisericeşti, a rânduielilor de vieţuire din Biserica primară, care se vor continua ulterior în regulile de vieţuire monahală şi care atestă, de asemenea, această preocupare pentru vieţuirea desăvârşită în Hristos. Unul dintre termenii folosiți pentru a-i desemna pe asceți a fost cel de ,,apotaktikoi” adică ,,renunțători”. Aceștia au ales să trăiască o viață în care au renunțat la statutul lor social, la bogăție și la familie, o viață trăită totuși la marginea satului sau a orașului lor.

La începuturile sale monahismul s-a manifestat ca o puternică dorință de a renunța la lume, de a avea o viață bazată exclusiv pe Sfânta Scriptură și pe trăirea evanghelică, atât în singurătate cât și în comunitate. Egiptul nu a fost singur în aceste începuturi; însă exemplul pe care la dat a rămas o sursă de inspirație care s-a simțit pretudindeni în lumea creștină.

Pustia este locul luptelor duhovnicești, care permite omului să se roage, să postească, să mediteze la viața sa lăuntrică și la relația sa cu Dumnezeu. Aici are loc o pregustare a Împărăției lui Dumnezeu.

Preot Popescu Daniel

Parohia Sf. Nicolae,  Tg-Jiu

[1] Daniel Lemeni, Originile monahismului egiptean(sec.III-IV), în Rev. Studii Teologice, nr.1, 2014,     București, p.233.

[2] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p.234.

[3] Pr.Lect.Univ.Dr.Picu Ocoleanu, Harisma filozofiei duhovnicești. Introducere în genealogia teologică a monahismului creștin, Ed.Christiana, 2008,  pp. 230-231.

[4]Arhimandrit Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013, apud. Analekta, Nr.9, Pustia, Febr. 2014, p. 2.

[5] Pr.Conf.Univ.Dr.PICU OCOLEANU,  Profeţi, didascali, protomonahi. Din nou despre genealogia monahismului creştin: ipoteza Harnack-Kretschmar-Lilienfeld, în Mitropolia Olteniei, Nr. 9-12, 2013, p. 130.

1 aprilie 2017