Biserica Ortodoxă şi fenomenul secularizării

        Dacă am afirmat că secularizarea, ca proces în curs de desfăşurare, este tot mai pregnantă în Occident şi dacă am analizat-o mai mult prin ochii teologilor apuseni, trebuie să spunem acum că şi în Orient, înţelegând spaţiul ortodox, se resimte tot mai puternic influenţa acestui fenomen. În linii generale, el are aici aceleaşi cauze, dacă înţelegem prin aceasta cultura şi civilizaţia apuseană, care influenţează îngrijorător de mult, cultura şi civilizaţia răsăriteană. Sunt însă şi cauze locale, net diferite de cele menţionate anterior şi care împreună cu acestea, favorizează secularizarea. De aceea şi teologia şi Biserica Ortodoxă sunt chemate să formuleze un răspuns comun la această provocare a prezentului, pentru a-i reveni, dar mai ales pentru a ajuta pe credincioşi să depăşească pericolele secularizării, vizibile deja în viaţa lor religioasă. Pot fi semnalate câteva luări de poziţie ale teologilor ortodocşi faţă de procesul secularizării, exprimate deja în diferite contexte. Mesajul întâi stătătorilor ortodocşi, reuniţi la Constantinopol în 1992 şi care constituie practic poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe: „Pe parcursul acestui secol s-au revelat deopotrivă forţa şi slăbiciunea omului. Se vede bine că dominaţia omului asupra mediului înconjurător nu aduce automat fericirea şi plenitudinea vieţii. Progresul ştiinţific şi tehnic poate deveni un instrument al destructurării naturii şi vieţii sociale. Fapt cu deosebire evident după ruina sistemului comunist. Într-o accepţiune mai largă, eşecul aparţine tuturor ideologilor antropocentrice, care creează în oameni un vid spiritual şi o insecuritate existenţială şi-i determină pe mulţi să-şi caute salvarea în noile mişcări religioase sau para-religioase, în secte şi în tot felul de prozelitisme, care nu fac altceva decât să manifeste profunda criză a lumii înconjurătoare”[1].

       Descrierea sintetică a fenomenului secularizării, a cauzelor lui printre care observăm ca fiind foarte importantă ideologia totalitară, precum şi a unora dintre consecinţele sale, demonstrează faptul că Ortodoxia ia în serios această problemă şi trage, în mod responsabil, un semnal de alarmă. În document, fără a se dramatiza, apare un avertisment serios în privinţa creşterii riscurilor de a compromite însăşi supravieţuirea omului. Se dă şi un exemplu concret, confirmat din păcate, în prezent: „Dezvoltările geneticii, unele capabile să aducă imense contribuţii la combaterea multor boli, pot şi să transforme fiinţa umană într-un lucru, un obiect controlat şi dirijat de cei care deţin puterea”[2]. Experienţele foarte recente privind clonarea fiinţelor, cu posibilitatea extinderii şi la fiinţele umane, sunt foarte elocvente în acest sens. Pericolul secularizării este sesizat diferit de către ortodocşi, în sensul descifrării unor implicaţii mai profunde asupra vieţii şi destinului omului. Dintre consecinţele nefaste sunt exemplificate câteva, care creionează un tablou sumbru asupra viitorului umanităţii. „Pierderea sensului şi a curajului de a trăi, distrugerea simbolisticii tradiţionale privitoare la relaţia dintre bărbat şi femeie, dintre tată, mamă şi copil…Civilizaţia producţiei nelimitate proletarizează lumea a treia, în vreme ce societăţile occidentale însele explodează din cauza şomajului şi a gherilelor urbane”[3]. Pe lângă cauzele comune Apusului şi Răsăritului, care analizează secularizarea, pot fi observate şi unele specifice spaţiului ortodox. „În Europa răsăriteană creştinii văd prăbuşind-se culturile pe care credinţa lor le inspirase mai mult sau mai puţin, o întreagă artă de a trăi împreună, pe care o distrug banul, individualismul, un hedonism adesea grosier. Aproape un secol sau o jumătate de secol de persecuţie au transformat Biserica într-un ghetou liturgic, în care credincioşii sunt mai degrabă „liturgizaţi” decât evanghelizaţi. Şi ceea ce este şi mai nociv, reapariţia naţionalismului religios, care reprezintă forma ortodoxă a secularizării”[4].

        Afirmaţiile acestea aparţin Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, care are în general o atitudine foarte echilibrată faţă de secularizare. Pe de o parte el avertizează ferm asupra pericolului pe care îl reprezintă pentru ortodocşi resuscitarea naţionalismelor şi decreştinarea culturii, iar pe de altă parte propune acceptarea secularizării dar în alt mod decât îl concepeau occidentalii. „Ar fi fals şi periculos să nu vedem decât aspectele negative ale secularizării pentru a le denunţa şi să visăm la o nouă creştinătate. În lumea secularizată care va dura fie şi numai ca meterez împotriva asaltului fanatismelor, se regăsesc multe urme ale rădăcinilor ei greceşti şi biblice…Europa răsăriteană trebuie să facă, într-un fel sau altul ucenicia laicităţii”[5].

     Aceiaşi perspectivă echilibrată asupra secularizării regăsindu-se şi în studiile Pr. Prof. Dumitru Popescu, prin care teologia românească şi-a spus un cuvânt autorizat în această problemă. Ceea ce aduce în plus teologul român faţă de alte poziţii ortodoxe, este faptul că oferă o explicaţie teologică şi filosofică a fenomenului, de natură să faciliteze înţelegerea complexă a acestuia, precum şi a tuturor consecinţelor ce decurg din el. „Ca orice produs cultural fenomenul secularizării, are atât aspecte pozitive dar şi aspecte păgubitoare. Nimeni nu poate contesta că iluminismul, care este motorul procesului de secularizare, a pus în circulaţie idei de o valoare deosebită pentru civilizaţia şi cultura europeană, adică ideea de naţiune, ideea de drepturi ale omului, ca să nu mai vorbim de progresul ştiinţific pe care l-a făcut posibil în lupta cu forţele conservatoare. Dar marea problemă pe care secularizarea o ridică în faţa creştinismului constă în tendinţa lui în a orienta pe om mai mult faţă de lumea de aici, decât faţă de lumea spirituală”[6].