Secularism şi creştinism

       Spre ce fel de maturizare mai poate tinde însă omul modern, dacă el refuză să-şi mai cunoască destinul propriu, conceput din veşnicie de Dumnezeu, în solidaritate atât cu lumea văzută cât şi cu cea nevăzută? Dacă această maturizare va echivala cu încercarea de a-şi fi sieşi singurul model, atât de subiectiv şi veşnic schimbător, cum îl arată viaţa, atunci ea nu va reprezenta altceva decât înfruntarea în individualism, în oportunism şi într-o separare egoistă de toţi ceilalţi. Sunt însă, printre cei care fac apologia secularizării, şi unii care nu vor să renunţe la creştinism, de dragul modernismului sau post-modernismului, ci încercă o împăcare între cele două, propunând o soluţie care li se pare credibilă. Astfel, ei încearcă să convertească secularismul la creştinism sau mai precis să găsească chiar în secularism un mod de acomodare şi chiar de reînnoire a prezenţei creştine în lume. Într-o lume secularizată, se va zice, creştinismul trebuie să ia un chip nou, să devină un „creştinism secular”[1]. Raţionamentul este periculos şi în esenţă fals, ceea ce se propune este, în termeni teologici, adaptarea Revelaţiei la raţiune, a transcendentului la imanent. Dumnezeu s-a coborât la nivel uman, a intrat în istorie a reînviat fiinţa omenească, dar n-a făcut aceasta renunţând la existenţa sa eternă, la fiinţa Sa care rămâne incognoscibilă şi de nepătrunsă. Acomodarea creştinismului la realităţile seculare, dacă ar însemna cumva renunţarea la adevărul adus de Hristos-Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi anume că omul a fost creat să ajungă asemenea lui Dumnezeu şi că şansa îndumnezeirii reprezintă sensul şi scopul ultim al vieţii sale, ar însemna tocmai pierderea mesajului central, a puterii „de foc” care înnoieşte fiinţa omenească şi odată cu ea întreg cosmosul, ar echivala cu diluarea şi transformarea creştinismului într-unul din multele curente filosofice, care, aşa cum au apărut pe scena istorică, vor şi dispărea fără urme[2]. Nu creştinismul trebuie să devină secular, adică după măsura omului care se înstrăinează de sine, fiindcă se înstrăinează de Dumnezeu, ci omul şi viaţa lui trebuie reîncreştinată, adică recentrată în Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, modelul şi sursa de viaţă divino-umană, spre care trebuie să tindă şi de care trebuie să se împărtăşească. La o analiză mai atentă, asumarea responsabilităţii totale faţă de propria lui istorie pe care şi-o propune omul secularizat se dovedeşte a fi dorinţa ascunsă şi veche de când lumea, mai corect zis de la căderea protopărinţilor, de a fi ca Dumnezeu, absolut suveran asupra propriei sale existenţe. Cum se împacă însă această tendinţă, ce pare până la un punct justificată, cu datul revelat, potrivit căruia omul este chip al lui Dumnezeu, creat spre asemănarea eternă cu El?

        Omul vrea să se asemene lui Dumnezeu doar prin forţele sale proprii şi mai mult decât atât, în opoziţie cu Dumnezeu. Ori a tinde să devii absolut şi atotputernic, aşa cum numai Dumnezeu este prin Sine, odată ce eşti creat din nimic, deci ai o existenţă relativă, mereu dependentă de Cealaltă Existenţă, adică de Dumnezeu, sursa existenţei tale, este ilogic şi absurd, nu doar a încerca să realizezi aceasta, ci chiar şi să o gândeşti. Perspectiva autentic creştină este diametral opusă: poţi şi chiar trebuie să ajungi la asemănarea cu Dumnezeu, dar nu rupând relaţia cu El, care este înscrisă ontologic în fiinţa ta, ci întărind această relaţie prin acceptarea dialogului liber cu Dumnezeu, de la Care vine fluxul vieţii divino-umană, prin care se realizează asemănarea cu Dumnezeu sau cu Hristos Mântuitorul prin Duhul Sfânt. Desigur, nu trebuie să uităm că doar începutul asemănării îl realizăm în orizontul acestei vieţi, împlinirea sau desăvârşirea ei aparţinând veacului viitor, în care legătura omului credincios şi îndumnezeit cu Hristos, nu va mai putea fi niciodată ruptă[3]. În măsura în care fenomenul secularizării atrage atenţia asupra faptului că toate problemele care confruntă pe omul de astăzi trebuie privite cu seriozitate, că omul însuşi trebuie să-şi asume liber şi conştient toate responsabilităţile ce-i revin, printre care şi grija ce trebuie s-o poarte lumii înconjurătoare, cu care este întru toate solidar, se poate discerne un element pozitiv în această perspectivă. Dacă însă, pe plan religios toată atenţia se îndreaptă asupra omului, ca şi cum soluţiile religioase ar putea fi oferite doar de om însuşi, oarecum separat de Dumnezeu, de Revelaţie şi pronia Lui, uitând că Dumnezeu Însuşi a intrat în istorie sau, mai bine-zis, nu a lipsit niciodată din ea, fără să anuleze libertatea umană, atunci elementul pozitiv se pierde, se dizolvă într-o serie de elemente negative, care în loc să favorizeze progresul spiritual şi material al omului, îl încătuşează într-un determinism orb, făcându-l dependent de propriile lui slăbiciuni. Schimbările operate în domeniul tehnicii au antrenat adevărate mutaţii în structura psihologică şi spirituală a indivizilor. S-au schimbat criteriile de selecţionare a valorilor şi o anumită exigenţă faţă de ceea ce scapă experienţei şi raţiunii pragmatice a pus în umbră sau a început a ignora cu totul valorile religioase. Accentul s-a mutat pe uman, pe lumea văzută, pe „saeculum”, şi de aceea procesul s-a numit secularizare.

       Fascinat de miracolul tehnologic, atras de facilităţile oferite de ştiinţă, de comoditatea unei vieţi robotizate, copleşit de bombardamentul informaţional fără oprire, dar şi de grijile pe care singur le-a înmulţit fără sfârşit sau de existenţele civilizaţiei rafinate, omul contemporan are toate şansele să uite limbajul religios, semnificaţiile adânci ale tradiţiilor grele de sensuri, bogăţia spiritualităţii şi culturii creştine şi prin aceasta să se înstrăineze de sine şi de sensuri, de natura zidită ca o casă de Dumnezeu, pe care el trebuie să o umanizeze şi să o transfigureze, odată cu sine[4]; în sfârşit, de scopul existenţei sale pe pământ, acela de a uni cele văzute cu cele nevăzute, cele materiale cu cele spirituale, cele relative cu cele infinite, pe sine cu Dumnezeu. Latura negativă a secularizării, care odată cu trecerea timpului se îngroaşă tot mai mult, constă în limitarea, voluntară sau involuntară a umanului la sfera lui seculară, istorică, vizibilă, ceea ce tinde să confere omului şi vieţii lui un caracter de unilateralitate.

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo