Parabola celor invitaţi la cina cea mare (9, 15-24)

       Această parabolă poate fi plasată în cadrul poveţelor de la masă, prin care Mântuitorul se adresează mai întâi celor invitaţi (Lc. 14, 7), apoi gazdei (Lc. 14, 12), în cele din urmă unuia dintre oaspeţi (Lc. 14, 15). Mai precis, ea a fost determinată de afirmaţia pe care un fariseu, aflat la masă împreună cu Mântuitorul, o face, zicând înaintea tuturor: „Fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 14, 15). Fariseii, trăind cu ideea că sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu şi acesta care face afirmaţia de mai sus crede că va avea parte de moştenirea cerească; că are deja un loc rezervat în împărăţia cerurilor. El nu reuşeşte să pătrundă sensul adevărat al cuvintelor pe care Mântuitorul le spune în legătură cu modul de orientare al invitaţilor pentru masă şi, din acest motiv, Domnul Iisus alege metoda parabolică pentru a-i da o replică fariseului zicând: „Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi că iată toate sunt gata. Şi au început toţi, câte unul să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi întorcându-se sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se stăpânul casei a zis: ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Niciunul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea” (Lc. 14, 16-24). Parabola prezintă trei pretexte diferite aduse de cei invitaţi la cină prin intermediul slujitorului trimis de gazdă. Unii motivează că şi-au cumpărat bunuri agricole, unii doreau să încerce boii pe care îi cumpărase, iar ultimul se căsătorise recent şi din acest motiv nu dorea să-şi lase soţia singură. Astfel, toţi oamenii invitaţi refuză invitaţia, unul câte unul, pe motive economice şi familiale[1]. În Orient, refuzul unei invitaţii deja acceptate este o jignire de neiertat, un semn de mare vrăjmăşie faţă de gazdă. De aceea stăpânul casei se mânie cumplit când află că cei invitaţi de el nu l-au onorat cu prezenţa. Din acest motiv, el face tot posibilul ca să umple locurile la mesele pregătite pentru cei dintâi, trimiţând slujitorul său să meargă în cetăţi şi să adune pe cei aflaţi în greutăţi şi suferinţe: orbi, şchiopi, săraci. Pentru că locurile nu au fost ocupate în totalitate trimite sluga a doua oară, de data aceasta în afara cetăţii şi să îndemne la cină pe toţi cei care îi va întâlni pe drum, pentru a i se umple casa[2]. Rostind această parabolă Mântuitorul are în vedere ospăţul mesianic, de care vor avea parte doar cei ce au acceptat şi au participat la cina organizată pe Pământ, adică la credinţa în Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mesia. Gazda din parabola prezentată, făcând afirmaţia că niciunul din cei care nu au venit la cină nu va gusta din ea, este de la sine înţeles că, odată refuzată invitaţia, nu vor avea parte de ea[3]. Însă Mântuitorul când rosteşte aceste cuvinte nu se referă la ospăţul de pe Pământ, ci la cel din ceruri la care vom fi prezenţi, faţă către faţă cu Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. El a fost trimis pe pământ, pentru a întemeia mai întâi aici împărăţia lui Dumnezeu, adică Biserica Sa. Ea a început să existe odată cu începerea activităţii publice a lui Iisus, imediat după botezul Său, după aceea, cu alegerea apostolilor şi instituirea Sfintelor Taine. Ea este scopul final al chemării şi alegerii, căci toţi „fii împărăţiei” sunt „chemaţi” mai întâi, şi apoi „aleşi”. Sfântul Apostol Pavel spune: „Umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, celui ce vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa” (I Tes. 2, 12), iar Sfântul Apostol Petru grăieşte: „… siliţi-vă, fraţilor, mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica Împărăţie a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (II Petru 1, 10-11). Părintele Stăniloae spune că „toţi oamenii sunt făcuţi pentru a se bucura la sfârşitul lumii de Împărăţia luminoasă şi iubitoare a lui Hristos, de relaţia internă cu ea. Dar în ea vor ajunge numai cu voia lor. Cei ce nu vor ajunge în ea vor fi aruncaţi în focul chinurilor veşnice. Soarta veşnică a lor depinde de recunoaşterea sau nerecunoaşterea lui Hristos ca izvor al fericirii veşnice, de viaţa lor conformă sau neconformă cu a Lui”[4].  Prin aceste cuvinte, părintele arată caracterul universal al mântuirii, fapt descris şi de prezenta parabolă, atât prin omul care organizează cina, cât şi prin porunca dată slujitorului său de a merge în afara cetăţii să adune pe toţi cei întâlniţi în cale (Lc. 14, 23). Această chemare la ospăţ este făcută fără nicio deosebire, chiar dacă este cineva care are sau nu haină de nuntă. Ospăţul sau cina este un moment de mare bucurie, de comuniune între toţi cei prezenţi. Stăpânul care cheamă la ospăţ este Dumnezeu, iar cei dintâi chemaţi îl reprezintă pe poporul ales dintre neamurile păgâne, adică pe Israel. Ca popor ales, el trebuia să fie „râvnitor la fapte bune” (Tit. 2, 4) [5]. Din nefericire, acest popor nu a răspuns la chemarea ce i s-a făcut prin prooroci şi apostoli de-a lungul timpului. Ascultând numai de preoţi şi cărturari, iudeii au rămas în afara Împărăţiei lui Dumnezeu, lăsându-se cuprinşi de mrejele deşertăciunii lumeşti. Categoria primilor chemaţi îi poate avea în vedere şi pe conducătorii poporului. Ei cunoşteau cel mai bine Scriptura şi profeţiile ce s-au făcut despre Mesia şi venirea Lui pe pământ. Ei nu s-au învrednicit să împărtăşească credinţa în Mântuitorul pentru că cea dintâi grijă a lor a fost să respecte litera Legii care, conform Sfântul Apostol Pavel, ucide (II Cor. 3, 6). Odată cu venirea Mântuitorului, aceştia L-au izgonit şi răstignit, astfel încât apostolii au fost nevoiţi să-şi îndrepte propovăduirea cuvântului, la celelalte neamuri, adică la păgâni, consideraţi de iudei spurcaţi, întrucât aceştia aveau o religie politeistă. Dumnezeu a vestit acest fapt prin prooroci, şi anume că va părăsi pe Israel şi va alege un nou popor dintre toate neamurile care vor primi pe Mesia Hristos şi vor crede în El: „Şi-Mi voi semăna pe Israel în ţară şi Mă voi milostivi spre Lo-Ruhama (cea neiubită) şi voi zice către Lo-Ami (nu este poporul meu): «Tu eşti poporul meu, iar el îmi va răspunde: Tu eşti Dumnezeul meu»” (Oseia 2, 25), iar Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă, spune: „Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară nu aveţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi” (I Petru 2, 10). Chemarea păgânilor în Împărăţia lui Dumnezeu este, de fapt, o pedeapsă pentru poporul Israel. Mântuitorul combate totodată ideea fariseilor care credeau că sunt fiii lui Avraam şi că au tot dreptul să ocupe locurile cele mai înalte din împărăţie. Însă Domnul le arată că le va fi foarte greu să ocupe aceste locuri, întrucât ei pun preţ mai mult pe lucrurile pământeşti, îndeplinind Legea mai mult formal. Astfel, locul lor va fi ocupat de oameni simpli, săraci cu duhul, de cei flămânzi şi însetaţi, dar curaţi cu inima şi modeşti, mai puţin legaţi de cele materiale. Ei nu au fost chemaţi de la început, însă, din momentul din care li s-a oferit această posibilitate sau chemare, ei au umplut casa stăpânului. În acest sens, Mântuitorul afirmă că: „Mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi”. Un bătrân călugăr grec, părintele Porfirie, dând o explicaţie acestei expresii spune: „Toţi sunt copiii lui Dumnezeu… Tot gândindu-mă, am ajuns la concluzia că toţi sunt copiii lui Dumnezeu, în sensul general al cuvântului, dar puţini erau copii, adică fiii Săi, în sensul înfierii, aceştia urmând să moştenească Împărăţia cerurilor. Într-adevăr, sunt fiii lui Dumnezeu, dar nu toţi sunt moştenitorii Săi. Sensul general al termenului de înfiere se referă la toată lumea, dar sensul particular de înfiere se referă doar la creştinii care sunt singurii moştenitori”[6]. Din această parabolă trebuie să reţinem şi să transpunem în viaţă învăţătura creştină potrivit căreia, tot pământeanul (creştinul), în orice vreme, este pregătit să dea răspuns bun (sfârşit creştinesc vieţii noastre şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată…) la chemarea lui Dumnezeu, participând cu toată fiinţa la învăţăturile cele mântuitoare, lăsate aici de Mântuitorul prin Evanghelia Sa şi propovăduite de apostoli şi de urmaşii lor, de-a lungul timpului. Lepădându-ne de plăcerile din lumea aceasta şi căutând hrana cea bună pentru suflet vom dobândi comuniunea cu Hristos şi împărăţia cerurilor în veşnicie[7].

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo