Aprilie – îndurarea zeilor

 „În vechime nici nu se încheiau căsătorii nici nu se lucra pământul fără săvârşirea unui sacrificiu”. – Servius Danielis

Conform calendarului agrar roman, perioada cuprinsă între 13 și 19 aprilie reprezenta un prilej de onorare a zeilor cu scopul de a primi binecuvântările divinității în ceea ce privește agricultura, dar și generozitatea în viitoarele mariaje. Timp de 7 zile, ceremoniile, sacrificiile, ofrandele erau destinate obținerii bunăvoinței zeilor.

Timpul era purtător de valoare lucrativă și era strâns relaționat cu viața de zi cu zi și activitățile sale. Fertilitatea era cerută zeilor pe mai multe planuri, iar luna aprilie reprezenta un moment propice îmbunării zeilor.

O bună relație cu zeii era de o maximă importanță pentru romani, în general. Bineînțeles că, referindu-ne la religia domestică, existau numeroase ceremonii, ceremonii care erau cu atât mai importante în ceea ce privește cele trei mari momente din existența umană: nașterea, nunta și moartea.

Romanii au venerat cu ardoare o sumedenie de zeități, fiecare cu rol propriu și fiecare cu „cerințe” proprii. Totodată, romanii se autoproclamau ca fiind un popor religios, care își punea destinul în mâinile zeilor, evlavia lor (pietas) fiind cea care putea obține generozitate din partea divinităților adorate sau, din contră, lipsa și/sau insuficiența ei puteau atrage furia, răzbunarea sau pedeapsa zeilor.

În citatul menționat în incipit, Servius Danielis (gramatician și comentator), cu privire la Eneida lui Vergilius, face referire la unul dintre marile momente prin care omul trece, și anume căsătoria. Acesta subliniază faptul că sacrificiul reprezintă una dintre formele ceremoniale esențiale prin care zeitățile venerate sunt dispuse să susțină și să „binecuvânteze” mariajul respectiv, iar prin mariaj înțelegem aici uniunea bărbatului cu femeia în fața oamenilor și a zeilor. Totodată, pune în evidență și munca agricolă, aceasta fiind esențială și sacră.

În conturarea Eneidei, trebuie să ținem cont că Vergilius încerca, pe lângă evidențierea eroismului roman, și o reanimare a virtuților vechi care să completeze armonios specificul eroului. Printre aceste virtuți, se numără, bineînțeles, și respectarea cu fervoare a îndatoririlor religioase și familiale. Așadar, diferită de predecesoarele ei, Eneida devine o epopee cu background ideologic și social, iar personajul ei, Enea, dispune de perseverență morală și de o evoluție treptată în care se reliefează pietatea sa, valorile sale familiale și patriotice. De fapt, la romani, putem observa conceptul avansat de Vergilius în epopeea sa. Într-adevăr, succesul militar, forța masculină tipică eroului, ambianța de bătălie încă sunt pe piedestal pentru romani, dar Vergilius îi amintește cumva Romei, prin scriitura sa, că pacea, armonia, generozitatea zeilor, puterea și (așa cum se presupunea) eternitatea i le datorează omului de rând, cu principii morale, cu credința în familie, cu evlavie față de zei, cu sensibilitate – acelui om care muncește pământul asigurând hrana și în același timp soț, tată și războinic.

În societatea romană, familia constituia o bază, iar căsătoria era un element ce avea putere de influență asupra societății. Era, conform lui Modestiunus, pentru „întreaga viață” și conținea în ea un „drept divin”.

Pe de altă parte pământul era cel care asigura nu doar hrana, ci supraviețuirea și bunăstarea familiei, așadar, lucrul pământului era considerat a reprezenta o activitate sacră, iar zeii trebuiau înduplecați ca munca să fie însoțită de rodnicia pământului. Deschiderea unui ciclu agrar avea o importanță majoră în religia romanilor și perioada era însoțită de ceremonii și manifestări religioase diverse.

Atât în cazul căsătoriei, cât și în cazul muncilor agricole, fertilitatea și fecunditatea erau absolut necesare, iar onorarea zeilor, inclusiv prin sacrificii, se cerea de la sine cu scopul obținerii acestor două atribute.

De exemplu, atunci când se căsătoreau, se sacrifica o ovină, o dovadă în acest sens fiind pielea de oaie pe care erau așezați cei doi miri în căsătoria confarreatio. Referitor la munca pământului, un exemplu sugestiv îl reprezintă sacrificiile de porci ale fermierilor închinate zeiței Ceres, în timpul festivalului Cerealia. 

În ceea ce privește sacrificiul, acesta a constituit componenta principală a cultului vechilor romani. Sacrificiile erau semne de recunoștință, folosite pentru a-i liniști pe zei sau pentru a le obține favorurile și generozitatea. Cele mai comune sacrificii de animale la Roma au fost suovetaurilia sau solitaurilia, constând în sacrificarea unui porc, a unei oi și/sau a unui bou. Ele au fost efectuate în toate cazurile de lustrație, iar vietățile erau purtate în jurul lucrului care urma să fie lustrat, fie că era un oraș, un popor, o persoană sau o bucată de pământ.

Atât în cazul căsătoriei, cât și în cazul începerii lucrului câmpului, se efectuau sacrificii care, în ambele cazuri, urmau să „înduplece” zeii să le acorde romanilor fertilitate și fecunditate. Să nu uităm că religia romanilor implica cultul, ritualul, ceremonia. Aprobarea zeilor nu depindea neapărat de comportamentul unei persoane, ci, în primul rând, de respectarea cu acuratețe a unor ritualuri religioase – jertfa fiind un astfel de ritual. Atât muncile agrare, cât și uniunea cu o altă persoană reprezentau axe existențiale în viața oamenilor, ambele fiind de o importanță majoră. De aici și ceremoniile care presupuneau sacrificii, tocmai ca zeii să fie „convinși” pentru a acorda generozitate.

Provenind din limba latină, termenul sacrificium poartă sensul săvârșirii unei acțiuni care face ca un loc/un act/ un popor/o activitate să devină sacer (sacru/ă). Sacrificiile aveau menirea de provoca manifestarea puterilor și atributelor ființelor divine și le determina pe acestea să ofere beneficii în schimbul ofrandelor și jertfelor aduse. Voința zeilor – numen – putea fi „modelată” prin aceste sacrificii, mergându-se pe principiul reciprocității – do ut des (îți dau/ îmi dai).

Atât la ceremonia de nuntă a romanilor cât și la deschiderea ciclului agrar (pe o perioadă de 7 zile, între 13-19 aprilie) sunt onorate zeițele Tellus și Ceres. Vedem, așadar, și legătura dintre căsătorie și lucrul pământului. Tellus (Tellus Mater) era însăși zeița Pământului sau „mama” Pământului, iar Ceres era zeița grânelor – ambele relaționate cu fertilitatea – agricolă sau umană. Această fertilitate, fiind o necesitate pe axa existențială a romanilor, era cerută zeităților cu fervoare, ritualurile incluzând sacrificii ca formă de onorare supremă.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo – Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet