✝12 aprilie 1962 | Moare, la Aiud, scriitorul Constantin Gane

La 12 aprilie 1962, se stingea, în Zarka închisorii Aiud, într-un regim de exterminare, bătrân şi bolnav, marele scriitor român Constantin Gane, ca urmare a refuzului său ferm de a participa de la reeducarea de la Aiud şi de a da declaraţiile de dezicere de lupta sa anticomunistă.

Născut în 1885 la Botoșani, a creat o operă uriaşă literară şi istorică, conducând în anii 1930 şi în 1940-41 ziarul cultural Sânzana. Meritele sale culturale au fost recunoscute prin premiul pe care Academia România l-a acordat operei sale “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. A fost un adept fervent al Mişcării Legionare.

După 1944, deşi înaintat în vârstă, îl găsim implicat în organizarea rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Carpaţi, fiind arestat în 1948, împreună cu membrii grupului de rezistenţă din zona Mănăstirii Tismana, în cadrul căruia activa.
A murit la Aiud, izolat la Zarka, în 1962, în condiţii de exterminare şi grea umilinţă.
Astfel se stingea încă un geniu al neamului românesc, ce lăsase posterității o operă vastă, dintre care strălucește ca o nestemată capodopera în 3 volume “Trecute vieți de doamne și domnițe”. Locul de odihnă al osemintelor lui Constantin Gane nu este cunoscut, trupul său fiind aruncat, într-o noapte, în gropile comune de pe Râpa Robilor din Aiud.
În veci pomenirea lui!

MARTURIE: Într-o seară, după numărătoare, [Alexandru Mironescu n.n.] intră în legătură, prin țeavă, cu Constantin Gane, aflat în celula de sub noi, la etajul unu. Acesta era pe sfârșite, de abia își mai trăgea sufletul. Suferea de spondiloză.
– Domnilor, ne zise profesorul, de abia pâlpâie viața în el, e pe sfârșite! Nu mult după aceasta, Constantin Gane, cu un ultim efort, s-a ridicat la geam și a strigat printre jaluzele:
”Aici este Constantin Gane. Să știți că mor în pușcăria asta nevinovat!”
După acest ultim strigăt, adresat de el acestei lumi rele, a fost scos pe brațe de un caraliu de serviciu și dus la spital, de unde după câteva zile a fost adus înapoi, tot pe brațe, căci nu avea mai mult de trezeci și cinci de kilograme. În celulă, între ceilalți, poposi doar pentru câteva ore și plecă în lumea libertății și liniștii veșnice. Erau orele douăsprezece de noapte, când se porni ca o grindină ropotul ciocăniturilor la țeavă, în întreg celularul, cu vestea morții celui care a scris ”Trecute vieți de Doamne și Domnițe”. A plecat în miez de noapte…

• George Ungureanu, Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, p. 151

”Cele câteva vorbe schimbate cu Constantin Gane vor rămâne printre amintirile mele cele mai duioase din Zarcă”

Încă din primele momente de când intrasem în izolare,¹ imediat după ce gardianul se îndepărtase, încercasem să iau contact cu celulele vecine. Din dreapta, nici un semn de viaţă! Din stânga, am primit răspuns. Mi se răspundea la fiecare bătaie în perete, dar atâta tot. Vecinul meu nu încerca să vorbească cu căniţa la perete. Bănuind că nu cunoaşte sistemul, am început să-mi deplasez treptat ciocăniturile de-a lungul peretelui, ca să-l fac să înţeleagă să vină la fereastră. Numai după multe stăruinţe, l-am auzit în sfârşit deschizând fereastra.

Încredinţîndu-mă mai întâi că gardianul era tot ocupat cu împărţirea mesei la celălalt capăt al coridorului, m-am grăbit şi eu să deschid fereastra şi dintr-o săritură m-am apucat de gratii, rămânând agăţat de ele. Măsurându-mi cu grijă vocea, ca să nu fie auzită până în curte, m-am adresat vecinului meu, începând prin a-i spune cine sunt, de unde vin şi în ce împrejurări am ajuns la etajul Zărcii.²

Mi-a răspuns cu o voce tremurândă, de om bătrân şi suferind. A început prin a se scuza că n-a putut da mai repede curs chemării mele. Era chinuit de dureri mari reumatice şi îi venea tare greu să se mişte şi mai cu seamă să se suie la fereastră. Când mi-a spus numele, am rămas înmărmurit: era scriitorul Constantin Gane! În vremea evadării, cât stătusem ascuns în casa Haritonilor, recitisem tocmai Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Dialogul pe care l-am avut cu el a durat atâta timp cât l-au ţinut puterile să stea agăţat la fereastră.

S-a bucurat de veştile pe care i le-am dat despre nepoţii lui, Ştefan şi Gheorghe Gane, pe care îi văzusem cu un an şi jumătate în urmă, la Bucureşti. Identificîndu-mă al cui fiu eram, mi-a spus:

– Nici nu se putea ca fiul lui Tilică, să nu fie în închisoare!

În acel moment, s-a auzit o altă voce, de la o altă fereastră:

– Bădie, mă bucur să-ţi aud glasul!

Intrusul era Radu Gyr! A urmat un schimb de urări de sărbători, după care conversaţia a încetat brusc. Se auzeau paşii gardianului pe coridor! Cu puţin înainte, Constantin Gane ne anunţase de altfel că nu-l mai ţin puterile să se menţină la gratii. Mă gândeam şi la efortul pe care trebuia să-l fi făcut Radu Gyr pentru a se căţăra la geam. Cu cîteva luni înainte, îl văzusem adus în spinare de Cărămidaru, la cabinetul medical.

Cele câteva vorbe schimbate cu Constantin Gane, limba lui aleasă cu accent moldovenesc, ca şi farmecul acelui glas firav şi puţin trist vor rămâne printre amintirile mele cele mai duioase din Zarcă. Altă ocazie n-am mai avut să-l aud pe C. Gane, dar în fiecare dimineaţă şi seară, cât am stat în izolare, l-am salutat cu câte un pumn în perete, primind şi eu acelaşi răspuns.

• Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Vol. 2

1. Acțiunea are loc la închisoarea Aiud, în ajunul Crăciunului din anul 1954.

2. Motivul pentru care memorialistul a ajuns la izolare a fost din pricina protestării față de acuza de a fi vorbit prea tare în celulă.

Constantin Gane, un om fenomenal

Într-o zi, după o percheziție sumară, am fost mutat la o celulă împreună cu doi aromâni din comuna Tudor Vladimirescu (fostă Potur) din județul Constanța. (…) De la ei am aflat că în celula vecină se află profesorul universitar Manu, închis încă de pe vremea lui Antonescu.

În aceeași celulă cu el, se afla și scriitorul Constantin Gane, care îmi era cunoscut cu mult înainte de a intra în pușcărie, de când își publicase cele trei volume de ”Trecute vieți de doamne și domnițe”.

Prin publicarea acestor volume, a devenit unul din cei mai cunoscuți scriitori de literatură istorică din țara noastră; apreciat de marele public pentru migala cu care a cercetat hrisoavele și vechile documente, precum și pentru felul meșteșugit și interesant în care a prezentat figurile istorice, în stilul său de povestitor iscusit. În prima perioadă când am fost laAiud, 1952-1954, l-am văzut la Zarcă. Acum, de la începutul vecinătății noastre deținutul care ținea legătura cu noi, tot un tânăr macedoromân ne-a spus la cană că domnul Costică Gane este bolnav. Mare ne-a fost mâhnirea când, într-o noapte, corespondentul nostru din camera vecină, ne-a comunicat: ”A murit domnul Constantin Gane”. Era prin luna iunie-iulie 1962. Cei care, în decursul timpului, au stat în celulă cu el povesteau despre scriitorul Gane ca despre un om fenomenal. Era burduf de carte și, mai ales, istorie, nu numai istoria noastră, ci și a celorlalte popoare. Vorbea germana și franceza, se descurca în turcește și în limbile slave, cunoștea greaca veche. Spera să scape și să-și publice scrierile pe care le mai avea în manuscris. Am făcut o rugăciune pentru sufletul lui bun și mare.

• Ion Antohe, Răstigniri în România după Ialta, Editura Albatros, București, 1995, pag. 431-432

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează