Cunoaşterea lui Dumnezeu

        „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”[1] Adevărul fiind Dumnezeu, spiritul, cunoaşterea lui de către conştiinţă înseamnă unitate a ei cu divinul, libertate. Adevărul e viaţă, adică libertate; moartea e supunere, limitare, constrângere, sclavie. Cunoaşterea vieţii e cunoaştere a valorilor care o întreţin, între care, mai presus de toate, sursă a tuturor, e iubirea. Trăirea iubirii eliberează; iubirea e sacrificiu, renunţare la sine pentru un altul, e abandonare a unei vieţi anoste pentru viaţa reală. Marginile eului sunt reperele ce definesc sclavia, la cunoaşterea adevărului ajungându-se doar în comuniune de iubire cu celălalt, care e prezent în adâncurile eului, îl constituie. Ieşirea din sine, din egoism, înspre a-l iubi pe celălalt e, atunci, calea cunoaşterii de sine, apoi a cunoaşterii spiritului. A-l leza pe celălalt e lezare de sine. Raportarea la alteritate cu iubire eliberează, e a-l cunoaşte pe Dumnezeu, în vreme ce înstrăinarea de celălalt, ura sau dispreţul faţă de el, sunt uitare a spiritului, înrobire de sine. Cunoaşterea lui Dumnezeu îl detaşează pe om de toate particularităţile, îi aduce libertate, orice spaţiu şi orice timp fiind favorabile concilierii cu spiritul. Motivul este că spiritul e peste tot şi întotdeauna prezent. Aceasta lămureşte posibilitatea ca o conştiinţă să-şi interiorizeze evolutiv iubire divină, încetarea interiorizării din alte cauze decât cele aparţinând libertăţii ei fiind excluse; căci sursa iubirii  e inepuizabilă, neafectată de timp, încât nicicând nu  ajunge a se identifica unei conştiinţe anume, oricât se va fi înălţat aceasta înspre ea. Creştinismul nu concepe divinitatea ca fiind marcată de afectări generate de cauze exterioare, care să-i tulbure echilibrul. Afirmă, astfel, net specificul imuabil al spiritului şi îndepărtează sufletul de supunerea faţă de exterior, îl aduce în comuniune cu transcendenţa. Nimic din cele ale timpului nu primeşte, atunci, însemnătate ultimă, deşi rămân, toate, ca şi timpul însuşi, cu atributul de mediu al înălţării către participarea la eternitate; căci timpul nu i se opune eternităţii, ci e cale înspre ea. Nu sensibilul, aşadar, îi e obiect ultim conştiinţei creştine, ci inteligibilul. Aici se află adevărata înţelepciune, ce i-a atras şi pe filosofii Greciei antice. Cu referire la ei, Pavel afirmă, însă, că, „deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, nu ca pe Dumnezeu l-au slăvit şi nici nu i-au mulţumit.”[2] Filosofia greacă se găsea în posesia unei veritabile cunoaşteri a spiritului, dar nu sesiza că însuşirea acesteia i-ar fi foat imposibilă, fără aportul unei energii transcendente. Atingerea unei înalte trepte a înnoirii, învingerea dependenţei de istorie, trebuie să aducă o aptitudine de a intui, în raţiunile particulare ale celor imanente, reflectarea unei raţiuni şi iubiri depăşind determinaţiile, a cărei putere e, totuşi, vădită dintotdeauna. Dacă e pusă problema modului în care creştinismul înţelege starea de unitate cu spiritul şi felul în care aceasta aduce eliberarea , atunci răspunsul nu poate fi decât unul. Anume, acela că „descoperirea lui” (a spiritului) „se face prin aceea că însuşi se face cunoscut.”[3] Mai lămurit, Logosul, lumină a spiritului absolut, comunicându-se unui suflet ale cărui intenţii îl au ca singur obiect, are puterea ca, odată cu revelarea de sine, să o facă prezentă şi pe aceea a transcendenţei. Aceasta din urmă fiind inaccesibilă conştiinţei în lipsa manifestării ca Logos, o cale a eliberării, a concilierii, e de conceput doar cu mijlocirea Logosului. Trăirea Logosului eliberează calea înspre unitatea deplină.  Spiritul, locuind profunzimile sufletului, îi e acestuia accesibil prin interiorizare. Aşa ajunge sufletul liber, căci spiritul din adâncul  fiecărei conştiinţe e libertate, pe când ignorarea de sine ca imagine a divinului înseamnă sclavie; aceasta e răul, a se considera pe sine, şi a-l considera şi pe celălalt, ca făptură finită, destinată parcurgerii unui timp oarecare şi, la urmă, morţii. Cunoaşterea lui Dumnezeu e scuturare a umbrelor morţii, primire şi asumare a vieţii ca pasaj către eternitate, nu  ca realitate ultimă, născând grijă, ba chiar angoasă, pierdere a rostului în lume, cădere în stăpânirea deplină a timpului, adică  în  rău.

9 aprilie 2014 

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează