Rânjetul bancherului

Majoritatea dintre Dumneavoastră ați privit la televizor zilele acestea frământările din țară. Bucureștiul fremăta sub presiunea zecilor de mii de protestatari, care invadaseră străzile în timpul manifestațiilor antiguvernamentale, strigătele disperate ale celor îngroziți de perspectiva sumbră a zilei de mâine se ridicau până la ferestrele înalte ale conducătorilor, în parlament unii strigau ,,Sus!”, alții ,,Jos!”, iar într-un colț de țară o învățătoare depășise  60 de zile de când intrase în greva foamei. Peste tot tensiunile erau puternice și fiecare își făcea socotelile cu înfrigurare, constatând că oricum ar întoarce problemele, cheltuielile depășesc cu mult veniturile. Guvernul se clătina ca o barcă pe valuri în vremea furtunii și mulți credeau, că dacă se vor schimba oamenii de la cârmă va fi raiul pe pământ. Sărmane iluzii, căci, atâta vreme cât buzunarele sunt goale, indiferent care mână ai băga-o în ele, tot nimic nu vei scoate!

În vremea aceasta, o delegație a Fondului Monetar Internațional era în țară și făcea expertize și bilanțuri. Surd la ceea ce se petrecea în stradă, indiferent față de temerile românilor, sigur pe sine, sfidător și arogant, șeful delegației făcea aprecieri și dădea sentințe străine de interesul românilor și de nevoile lor. Omul știa că suntem datori vânduți, că nu mai avem alte șanse decât să ne ploconim în continuare la porțile lor, ale bancherilor, și pentru asta rânjea cu aroganță, sfidând pe fiecare în parte și pe toți laolaltă. Rânjetul lui semăna cu al fiarei care ședea lângă victima prăbușită, așteptându-și  sfârșitul fără nici o speranță. Pe bancher nu-l interesau nevoile omului de rând, ale maselor; pe el îl interesau ,,obiectivele FMI-ului” și atâta tot. Mai presus de  parlamentul și guvernul nostru, acest domn dădea dispoziții și soluții, ne învăța cum să facem și să desfacem legile țării. Individul își dădea aere de atotștiutor și atotputernic. Ca român, m-am simțit umilit!

Cu câțiva ani în urmă asistam la o scenă asemănătoare, la altă scară. La ghișeul unei bănci, o femeie de țară plângea ca după mort și lacrimile-i curgeau ca ploaia. Ruga fierbinte  pe funcționara băncii s-o mai amâne cu plata ratelor, să nu-i pună casa în vânzare, fiindcă avea copilul grav bolnav și trebuia să plece cu el la spital, la operație. Funcționara o întrerupea mereu, cu voce răstită, și-i explica rece, parcă i-ar fi comunicat o sentință la pedeapsa cu moartea: ,,-Nu mă interesează problemele de familie ale dumneata! A venit termenul de scadență, trebuie să plătești! Ai semnat contractul de împrumut, trebuie să-l respecți! În rest nu mă interesează nimic, îți răcești gura degeaba!”

Am simțit atunci fiori reci pe șira spinării, am simțit aceiași fiori acum, ascultându-l pe șeful delegației FMI. Mi-am adus aminte de vorbele bunicului meu, care-mi spunea ori de câte ori se ivea prilejul: ,,- Tată, dacă ai sta flămând, dar la bănci să nu te împrumuți! Plouă, ninge, rata merge! Ești sănătos, ești bolnav, ești pe pat de moarte, ratele trebuie plătite, altfel te scoate gol în drum și-ți ia tot!”  Prin 1994 am vrut să cumpăr un motocultor. Costa 12 milioane. Aveam patru, îmi mai trebuiau opt. Am făcut actele la Bancoop, ca să împrumut opt milioane. A venit expertul băncii să-mi evalueze bunurile cu care vreau să garantez împrumutul. Mi-a socotit casa, grajdul, cotețele, gardul și mașina și mai-mai să nu fie suficiente ca să garantez suma respectivă. M-am dus la bancă apoi să iau banii. Mi-au completat formularele și mi le-au pus pe ghișeu ca să le semnez. Am cerut îngăduință să ies până afară. Cu toată viteza mi-am luat tălpășița de acolo și nici azi nu m-am mai reîntors. Până la urmă am găsit o motosapă mai mică, cu patru milioane, adică atât cât aveam eu. Nu cumva și la nivel de țară, – desigur, respectând proporțiile -, situațiile sunt asemănătoare cu cele din viața individului? Nu cumva Ceaușescu avea dreptate, când voia cu orice preț să lichidăm datoriile față de bănci, fiindcă altfel intrăm robi la bancheri de bunăvoie și nesiliți de nimeni?

Am intrat în Uniunea Europeană cu mari speranțe și, din păcate, vedem că acestea se risipesc de la o zi la alta. Într-o lume civilizată, unde nivelul de viață este destul de ridicat, un om care se respectă nu umblă cu o căruță, care are pe o parte roți de camion și pe cealaltă parte roți de bicicletă. Strigă Uniunea Europeană că nu accesăm fondurile europene, că nu vrem să ne ridicăm la nivelul lor. Uită coana  uniune un lucru esențial. Degeaba-i dai moșului ciolanul să-l roadă, dacă el nu are dantură și nici bani să și-o repare. Degeaba vrea coana să ne dea fonduri, dacă nu avem fonduri proprii, cu care să facem cofinanțarea și să dăm înainte. Fondurile acestea sunt ca stolurile de păsări călătoare, pe care le auzim doar țipând pe deasupra norilor.

Cine a fost bogat, tot bogat rămâne; cine a fost sărac, tot sărac rămâne! Bancherii continuă să rânjească învingători, așteptând un moment de răgaz ca să-și împlânte adânc colții în beregata victimei răpuse. Sărmană Românie!^[33]

[33] Rânjetul bancherului, în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012, pp. 537 – 539; în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXVI(2016), nr. 6621(8 apr.), p. 2;

Fragment din cartea ,,Europa, Europa!!!…“, Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA, Editura Cuget Românesc, Bârda, 2019.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo.