Invitație la spovedanie generală și la responsabilitate

La terminarea uneia dintre slujbele bisericești specifice Săptămînii Luminate, o prietenă m-a pus pe gînduri: „Sînt răscolită: am văzut «21 de rubini»…“

N-aveam de gînd să văd curînd producția cinematografică a lui Ciprian Mega (nu fac aici adaosul profesiei, fiindcă mă voi referi doar la regizorul cu acest nume), dar abia terminînd un al doilea articol pentru revista la care lucrez, mi-am zis că, trecînd și Postul, ca pauză meritată, poate că filmul cu pricina ar merita atenție, mai ales că nu vizionasem pînă acum niciunul dintre cele datorate acestui controversat cineast.

Tot ca parte a acestui preambul, mărturisesc a fi rămas singur dinaintea foarte micului ecran al computerului cam după o jumătate de oră de vizionare: soția mea se retrăsese sub lumina unei veioze cu o carte…

*

Pelicula are o temă urîtă, adeseori vînturată mai ales prin campanii electorale: corupția semigeneralizată. (Aveam să aflu însă dintr-un interviu acordat unui jurnalist[1] că regizorul și scenaristul au avut în vedere ca temă iertarea; fie, îmi asum cecitatea inițială și pun în paranteză și această intenție!). Izbește conștiințele printr-un realism devastator ca un tsunami, fără edulcorări și fără sferturi de măsură, sfidînd îndeosebi condiția căldiceilor, depășind orice norme estetice, orice așteptări cuminți, orice interese materiale și momentane, orice „corectitudini politice“… Filmul acesta pune în fața românului – fie el de rînd, fie academician – o oglindă, recunosc, înadins deformată, ca una dintr-acelea pe care am avut prilejul în copilărie să le văd în Herăstrău, nu spre amuzament, ci spre meditație profundă, așa încît ticălosul se vede-n ea de sute de ori mai ticălos decît crede el că este, furăciosul la fel – fiecare cu defectele sale, dar înadins îngroșate; e un fel de pedagogie drastică, o chemare asemănătoare – păstrînd proporțiile – aceleia pe care Sfîntul Ioan Botezătorul o adresa locuitorilor regatului condus de Irod cel mare și genocidar: „pocăiți-vă!“, ori ca acea veste cumplită adusă în Ninive de mai vechiul prooroc Iona.

Depinde, prin urmare, la ce nivel existențial și de înțelegere ne situăm fiecare, în care condiție ne aflăm: infailibili justițiari și deținători ai adevărului absolut, schimonosiți de minciuni cotidiene și cronice sau de măști ocazionale covidice, ajunși în criza profesională specifică tuturor impostorilor, chirchiți în egoism și rapacitate, îngîmfați ca toți cei aflați în treabă clevetind fără istov în dreapta și-n stînga, creștini, musulmani, atei, liber-cugetători, ideologi ai lgbtq+ ș.a.m.d.

Personal, m-am simțit parcă împins la o spovedanie cum n-am ajuns încă s-o depun înaintea icoanei Mîntuitorului, ca un ultim exercițiu înainte de Judecata particulară.

Le dau dreptate celor care gîndesc creștinește: cine sînt eu să-i judec pe semenii mei adulterini, delapidatori, lacomi, plini de slavă deșartă?… Cine sînt eu să-mi judec Biserica, fie ea și cu ierarhi vehiculînd felurite erezii precum cele emanate din Creta? Oare n-au ei să dea socoteală Dreptului Judecător?… N-am eu, oare, de luptat cu propriile-mi păcate?…

Dincolo de aceasta, toate dovezile deloc noi de lacune, nedreptăți, neputințe, lașități, căderi din har (i.e. sinuciderea tînărului), sodomii și simonii pe care le aduce filmul, ce-mi revine mie, ca adult, ca intelectual, să fac începînd de astăzi înainte spre îndreptarea societății?

Meditația eminesciană care mi se pare adecvată situației generate în societate de filmul de autor 21 de rubini este:

E ușor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai a spune

Înșirînd cuvinte goale   

Ce din coadă au să sune […]

Critici voi, cu flori deșarte,

Care roade n-ați adus –

E ușor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai de spus.

București, 11 florar 2024

[1] Radio Guerrilla.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet