Draga mea,

Îți scriu această poate ultimă scrisoare, avînd mirosul morții flămînde în nări. Port cu mine cartea dăruită de tine, primul tău dar. Știi că textul meu preferat din Biblie e ,,Imnul iubirii”.
Iartă-mă că am irosit o viață de om și tot nu știu să te iubesc.
Dacă ,,dragoste nu am, nimic nu sunt.”
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.”
Uneori țipam de nebun, sub imboldul mîniei. Îmi pare rău că nu am știut să fiu îndelung răbdător cu tine și cu pruncii noștri, dăruiți de Atotbunul.
Deși cu o inimă bună, mă port urît uneori. Oare nu ascund, sub chipul blîndeții, un lup gata să sfîșie trupuri și suflete?
Poate că, totuși, pizmaș nu sunt, dar sunt oare departe de laudă sau trufie?
Mă port eu, oare, cu tine ca-n preajma unei icoane? Știu să le caut nu pe ale mele, ci pe cele ale aproapelui? Sunt preot, levit sau samarinean?
Of, Doamne, fă-mă străin de focul mîniei și de tot gîndul pătimaș!
Aș vrea să lepăd nedreptatea, căci dragostea e doar în Adevăr.
Ochiul iubirii nu se smintește de frumusețe străină, căci privește spre cer.
Pot eu să sufăr, să cred, să rabd toate, pentru tine? Pot toate să le nădăjduiesc pentru noi?
,,Dragostea nu cade niciodată”, dar tare mi-e teamă că eu cad, adesea, sub povara ei.
Mi-aș dori ca, atunci cînd Dumnezeu mi te-a scos în cale, să nu fi aruncat mărgăritare porcilor!
La ,,nevedere” aici și revedere dincolo,
T.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet