De ce democrație occidentală și nu dictatură orientală?

Lupta românilor pentru integrarea în Europa a fost un deziderat încă din epoca medievală, datorită contextului internațional defavorabil. România, aflată la confluența marilor puteri: regatul ungar, regatul polonez și imperiul otoman, era deseori nevoită să încheie tratate secrete de plurivasalitate pentru a evita accentuarea sărăciei cauzată de plata tributului. În epoca modernă, regatul ungar este ocupat de otomani, iar cel polonez împărțit între imperiul rus și prusac. Situația românilor devine și mai anevoioasă, deoarece vasalitatea față de acestea este dublată de favorizarea minorităților naționale din Transilvania de noul imperiu habsburgic. Românii din toate zonele țării participă activ la lupta de emancipare națională împotriva intereselor rusești, austriece și otomane, reușind în cele din urmă să treacă la valorile Europei occidentale prin “garanția marilor puteri”, conform tratatului de la Paris din 1856. Tot occidentul, reprezentat în mod special de imperiile coloniale engleze și franceze, au sprijinit lupta românilor pentru independența și unitatea națională, finalizată în timpul regelui Ferdinand I Întregitorul la 1 decembrie 1918.

Nici nu apucasem să ne bucurăm bine de valorile democrației occidentale și de garantarea drepturilor și a libertăților individuale, că România este din nou nevoită să accepte dominația Rusiei comuniste care ne-a întors la vechile cutume ale evului mediu sclavagist.

După căderea regimurilor comuniste, în statele est-europene şi în România s-a conturat tot mai clar libertatea individuală, cu toate că perioada de tranziţie nu a încetat.  

Afirmaţia conform căreia pentru România sau al oricărui stat fost comunist, nu există alternativă la schimbare, trebuie examinată cu atenţie. Adaptarea la ambientul politic este cheia stabilităţii oricărei guvernări, ceea ce presupune capacitatea de a opera modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale. Preluat din antropologie, conceptul de cultură, aplicat spaţiului politic, desemnează setul de convingeri şi sentimente ce determină atitudini şi comportamente caracteristice unei comunităţi umane, în raport cu  care se poate evalua eficacitatea unor iniţiative politice şi gradul de „loialitate partizană” a cetăţenilor.

Chiar dacă, în general, cultura politică este privită ca o componentă unitară a unei comunităţi statale, se pot face diferenţieri între diferite tipuri de subculturi, ca acelea ale elitei şi ale maselor, sau ale grupurilor etnice, religioase, care pot evalua, în funcţie de contexte, fie spre contraculturi politice, fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot transforma în familii politice. Rolul elitei politice ca agent al schimbării este acela de a adapta exigenţele transformării sociale şi economice la sistemul de valori europene comune statelor membre.

În concluzie, statele-est europene au luptat activ sute de ani pentru realizarea “unității în diversitate”, așa cum spune sloganul UE, deoarece toate popoarele au avut valori sociale, politice, educaționale, culturale și spirituale comune, absolut necesare asigurării securității internaționale împotriva tendințelor expansioniste a țărilor cu înclinații totalitare.

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. 
• Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează