Iubim noi oare?

scris de Hetti Benedek iulie 6, 2023

A devenit iubirea un soi de marfă de schimb, pe care o scoatem din buzunarele prăfuite atunci când ne dorim ceva din partea celui către care ne vărsăm neputincioși sentimentele. Ne dăm de ceasul morții că nu putem trăi fără cel drag, că viața noastră a devenit el, că atenția noastră toată se duce înspre cel vizat, din toți rărunchii și cu toată priceperea. Ba mai mult, facem și afirmații care ne depășesc până și iluziile, cum că ne-am da viața pentru cel față de care nutrim dragoste, habar n-având de fapt că fluturii din stomac, stările de leșin, mâinile transpirate și bâlbâiala, nu-s iubire, zău. Nu ne mai imaginăm fără cel drag, îl facem jumătatea noastră, îl prindem bine de noi, să nici nu mai respire bietul, fără libertate, fără sine, doar cu noi și patimile noastre, cu nevoile și slăbiciunile noastre, cu obsesia de a controla, de a-l răpi, subjuga, domina, deține.

E iubirea oare însoțirea trup lângă trup, pe care o dorim până în veșnicie? Se limitează ea la cineva, un singur om, pe care să îl purtăm cu noi, după noi, lângă noi, arareori în noi? Sau măcar are ea vreo legătură cu toți bâzdâcii noștri pe care îi avem atunci când cineva ne este, cică, drag? Ori tot ceea ce facem, tot ceea ce spunem că dăm celuilalt, e de fapt hrană pentru noi înșine, e de fapt o nevoie ascunsă cu pricepere, de a ne odihni pe noi înșine, de a simți siguranță, de a primi ajutor, căldură, înțelegere și tot ce mai avem nevoie? Tare mă tem că asta facem, îl sugrumăm pe cel care ne-a căzut cu tronc, făcându-l al nostru, în loc să-l facem om viu în noi, însă liber, diferit, aparte, unic.

Înțelegem oare că iubirea autentică este despre a-i purta pe ceilalți, nu doar pe cel care ne dă ce avem nevoie, în inimă, necondiționat, cu căldură, în lumină, fără a ne dori să îl schimbăm, să îl mulăm pe noi înșine, să îl facem al nostru? Fără a ne dori să îl cucerim, să îl simțim, vedem, atingem, să îi vorbim, să îl îmbrățișăm, sărutăm, privim? Putem oare pricepe că iubirea e asumare, însă o asumare liberă, este alegerea de a-l face pe celălalt parte din tine, fără a-l constrânge câtuși de puțin, pur și simplu, purtându-l după tine indiferent de cum răspunde el la ceea ce tu simți? Și putem oare iubi un om dacă el nu ne iubește? Putem să îl avem mereu în minte, inimă și rugă, pe cel care ne respinge, pe cel ce fuge de noi, pe cel pentru care noi suntem inexistenți? Păi și dacă nu putem, oare știm ce este iubirea?

Iubim noi oare? Sau alergăm după zvâcniri ce se simt bine în piept, uitând că tot ce este autentic în interiorul nostru, pur și simplu nu piere, nici măcar un pic, indiferent de ce se întâmplă în exterior? Mare lucru, să nu ai nevoie de cineva special ca să poți iubi, să dai pur și simplu, necontând cine este cel care primește. Și să rabzi tot, ca pe o binecuvântare, fără a te clătina.

De n-am mai vrea atâtea și nu am aștepta prea multe, tare ușor ne-ar fi să înțelegem cum se simte dragostea, cea pe care suntem povățuiți să o oferim aproapelui nostru. Și dacă noi nu putem sui iubirea acolo unde îi este locul, măcar să mulțumim pentru cei dintre noi care ne iubesc cu toate ale noastre, pe care nici nu-i știm, dar pentru care Dumnezeu ține pământul ăsta cu noi toți pe el. (fateom.ro, preluat cu permisiune)

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet