Incinerarea – poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de ea
Pr. Birceanu Claudiu-Mihail
INTRODUCERE
Incinerarea morţilor reprezintă o temă recurentă în spaţiul actual. În atare caz, Biserica Ortodoxă are datoria să mărturisească adevărul despre valoarea persoanei umane, trup şi suflet. În societatea postmodernă, relativă şi sfâşiată de tot felul de învăţături străine de duhul creştin, trupul a ajuns să fie ori idolatrizat, ori blamat. Concepţia generală este aceea că atât timp cât poate să ne ofere plăcere, trupul să fie exploatat la maxim, iar după aceea, ca să se curme suferinţa, să se apeleze la moarte asistată. Deci, dacă trupul este privit doar ca furnizator de plăceri efemere, atunci ce valoarea mai are el după moarte?! Această mentalitate nu poate să vadă dincolo de orizontul acestei lumi. Trupul devine un cadavru de care trebuie imediat să se scape, iar incinerarea este soluţia cea mai simplă şi la îndemâna.
Evident, pentru Biserica Ortodoxă trupul omului după moarte nu este un cadavru, ci templul Duhului Sfânt, care va înviat la A Doua Venire a Domnului. Tocmai de aceea Biserica acordă o cinste deosebită trupului. În Tradiţia Ortodoxă, omul – trup şi suflet – este botezat, este miruns, într-un cuvânt, primeşte Sfintele Taine. Acestea reliefează faptul că trupul este preţuit în chip deosebit. La polul opus, incinerarea este un act păgânesc la adresa trupului, este cu alte cuvinte o profanare, o stricare a locaşului Sfântului Duh care sălăşluieşte în om. În aceste condiţii, Biserica „e chemată să lucreze în lume în modul lui Hristos, dând mărturie de El şi de Împărăţia Lui”[1].
Consider că tema este de primă importanţă şi de aceea este nevoie de o prezentare a învăţăturii Bisericii Ortodoxe despre demnitatea omului, pe de o parte, şi de o explicitare a păcatului incinerării pentru a înţelege în profunzime acest fenomen care câştigă tot mai mult teren într-o societate desacralizată. În ceea ce priveşte structura lucrării, ea conţine mai multe subpuncte care prezintă pe scurt poziţia Bisericii despre valoarea omului şi despre atentarea la ea prin practica incinerării.
I.1. Omul – creaţia de mare preţ a lui Dumnezeu
Pentru a înţelege valoarea demnităţii umane nu trebuie să plecăm de la antropologiile atee, cum este regula generală astăzi, ci de la sursa existenţei omului, de la Dumnezeu. Diferitele concepţii despre om au ajuns să reducă omul la un simplu animal sau chiar la o maşinărie. O astfel de înţelegere asupra omului este vrednică de plâns. Doar raportându-ne din perspectiva Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii putem să înţelegem şi să respectăm persoana umană.
Valoarea omului constă în aceea că este creat de Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul/ Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 26-27). În textul Sfintei Scripturi se arată foarte clar că omul nu este produsul lumii, apărut din hazard şi întorcându-se în neant, în nefiinţă, şi nici robul lumii. El este creaţia lui Dumnezeu, făcut după chipul lui Dumnezeu spre asemănarea cu Creatorul a toate.
Cele mai multe probleme pornesc de la greşita raportare la persoana umană. Identic stau lucrurile şi în ceea ce priveşte problema pe care o ridică incinerarea. Omul nu mai este privit din perspectiva luminii dumnezeieşti, ci din optica omului împătimit şi întunecat la minte. În epoca noastră, acest lucru se vede foarte limpede, ameninţările împotriva demnităţii umane înmulţindu-se, începând chiar de la embrionul uman până la arderea trupului după moarte[2]. Nerecunoaşterea sau ignorarea voită a caracterului sacru al omului constituie premisa nerespectării vieţii şi a fiinţei umane: „desconsiderarea omului, dominantă în zilele noastre, este direct legată de desconsiderarea obârşiei existenţei lui, care este Dumnezeu, şi a perspectivei lui, care este părtăşia de viaţa veşnică”[3].
Chipul lui Dumnezeu din om, potrivit mărturiei patristice nu se limitează decât la suflet, ci chipul se prinde la tot datul ontologic al omului, atât la elementele sufleteşti cât şi la elementele pământeşti, deci atât la suflet cât şi trup[4]. Cu alte cuvinte, omul întreg este pătruns de chip[5]. Este esenţial în demersul nostru a înţelege că chipul lui Dumnezeu se referă şi la trup, chipul lui Dumnezeu oglindindu-se atât prin suflet cât şi prin trup, prin elementul material şi spiritual, pentru că incinerarea este un afront adus chiar împotriva datului ontologic primit de la Dumnezeu.
De aici rezultă valoarea şi demnitatea persoanei umane, de aici pornim în înţelegerea vieţii şi a morţii. Acum putem înţelege iconomia plină de bunătate a lui Dumnezeu pentru mântuirea omului căzut. Aici se desluşesc toate, în actul creaţiei care ne evidenţiază de ce omul este atât de valoros, ci nu un simplu produs al naturii. Toţi oamenii se bucură de actul creator al lui Dumnezeu, aşa cum mărturiseşte Psalmistul: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Psalmul 118, 73). Doar omul se bucură de această demnitate de a fi după chipul lui Dumnezeu.
Societatea contemporană secularizată, face rabat de la această învăţătură relevată a Bisericii. Priveşte omul prin sine, deci îl priveşte slab şi supus stricăciunii, ca un consumator excelent. Filosofia lumii de astăzi cu privire la om este total opusă duhului ortodox. În timp ce creştinismul recunoaşte demnitatea omului prin aceea că este creaţia lui Dumnezeu făcut după chipul Său, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, singurul beneficiar al acestei demnităţi aparte[6], duhul lumii îl vede ca lipsit de importanţă, un perfect consumator, o tragică existenţă. Această concepţie eronată cu privire la om stă la fundamentul incinerării.
De asemenea, în scrierile Noului Testament se reliefează în mod absolut valoarea persoanei umane. Însuşi Dumnezeu Întrupat zice: „pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său” (Matei 16, 26). Omul nu are preţ, valoarea lui nu poate fi cuantificată.
De la Sfântul Apostol Pavel aflăm că trupul nostru nu este un element lipsit de importanţă care poate să fie stricat şi ars după moarte, ci dimpotrivă, trupul are o mare valoare, este templul Duhului Sfânt: „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt?” (I Corinteni 6, 19). Secolele următoare se vor caracteriza, printre altele, şi de această luptă dusă împotriva trupului, împotriva materiei. Exponenţii acestor concepţii, considerau materia şi trupul rău, lipsit de importanţă. Deşi combătuţi în nenumărate rânduri, consider că urmaşii acestora sunt aceia care nu preţuiesc trupul şi deci, apelează în mod intenţionat la practica incinerării.
Este necesar să înţelegem, aşadar, că omul nu este produsul lumii, al evoluţiei, ci creaţia lui Dumnezeu. Originea şi scopul existenţei umane este divin[7]. Pentru o înţelegere complexă a fenomenului incinerării, a fost esenţial să scoatem în evidenţă demnitatea şi valoarea omului, trup şi suflet. Marea problemă a incinerării de aici porneşte, de la greşita raportare la subiectul uman, aici este sâmburele care germinează întreaga problematică a arderii trupurilor după moarte.
I.2. Moartea din perspectiva învăţăturii Bisericii Ortodoxe
Moartea este un accident în istorie. Ea a apărut în firea umană imediat după neascultare, ca fenomen spiritual, şi a venit mai târziu ca fenomen trupesc, ca consecinţă a morţii spirituale[8]. Omul, aşa cum am arătat în subcapitolul anterior, nu a fost făcut pentru moarte. El a fost creat pentru viaţă nemuritoare în iubirea Preasfintei Treimi. Sfârşitul vieţii pământeşti apare ca un parazit al existenţei, ca efect al ruperii legăturii cu Izvorul Vieţii, cu Dumnezeu. Omul avea posibilitatea nemuririi, dar pentru că a ales neascultarea, a gustat moartea, acest eveniment cu totul tragic. Păcatul a adus moartea în lume. Dumnezeu este autorul vieţii, nu este autorul morţii, ea survenind ca o consecinţă a ascultării de Creator: „moartea nu a survenit ca o răzbunare a lui Dumnezeu, ci ca o consecinţă naturală a neascultării. Dumnezeu nu este pricinuitorul morţii, ci al vieţii. Neascultarea omului, ca rupere a legăturii lui cu Dumnezeu, este aceea care a adus moartea”[9].
Incinerarea este strâns legată de fenomenul morţii sau mai bine zis de taina morţii. De atitudinea pe care o avem faţă de marea trecere. Dacă moartea este înţeleasă pur biologic, atunci este firesc ca trupul, cadavrul, să fie lipsit de importanţă şi ars. În schimb, dacă ne aşezăm în noima morţii, atunci înţelegem că trupul nu este un simplu cadavru de care trebuie să scăpăm, ci reprezintă casa sufletului care va învia întru slavă şi nestricăciune, este „templu al Duhului Sfânt”(I Corinteni 6, 19).
Din perspectiva ortodoxă, moartea este despărţirea sufletului de trup. Nu este nicidecum trecerea în nefiinţă sau dispariţia completă a omului. În cartea Ecclesiastului citim: „trupul să se întoarcă în pământul în care a fost luat, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecclesiast 12, 7), ceea ce înseamnă că prin moarte omul nu dispare, ci îşi continuă existenţa pe un nou plan. Trupul se descompune în elementele din care a fost alcătuit, iar sufletul se duce să dea socoteală pentru cele lucrate în viaţa aceasta. Acest lucru până la A Doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos când sufletul va reveni în trup şi va merge la Înfricoşătoarea Judecată pentru a-şi lua cele lucrate în timpul vieţii pământeşti. Faptul acesta îl scoate în evidenţă şi mai clar Sfântul Apostol Pavel: „se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune;/ Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru stricăciune, înviază întru putere;/ Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”( I Corinteni 15, 42-44). Prin urmare, moartea este uşa prin care sufletul trece în lumea veşnică, iar trupul se întoarce în pământ până la Obşteasca Înviere de la sfârşitul veacurilor, când are să învie.
Moartea este dată de Dumnezeu spre binele omului, ca răutatea să nu fie fără margini, aşa cum mărturiseşte slujba înmormântării ortodoxe: „Doamne, Dumnezeu nostru, Cel ce cu înţelepciunea Ta cea de negrăit ai făcut pe om din ţărână şi întocmindu-l după chipul şi asemănarea Ta, l-ai împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe o cinstită făptură, spre măreţia şi strălucirea slavei Împărăţiei Tale; dar el călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău, de care era învrednicit, pentru ca răutatea să nu fie fără de sfârşit, din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta, prin vrerea Ta cea dumnezeiască, să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”[10].
În Hristos, moartea devine eliberatoare. Nu ne mai înfricoşează, ci ne determină spre o viaţă trăită în adâncă pocăinţă şi în lucrarea virtuţilor dătătoare de viaţă, pentru că ne aseamănă cu Dumnezeu, cu Viaţa prin excelenţă. El este viaţa şi învierea lumii: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Prin mântuitoarea iconomie, moartea capătă un alt sens. Tragismul ei devine o taină a morţii, a trecerii în lumea veşnică. Creştinismul este plin de acest entuziasm al Învierii, de acest dinamism care copleşeşte pe credincios.
Opus concepţiei despre moarte pe care Biserica o propovăduieşte, duhul lumii priveşte moartea ca pe un fenomen natural, ca o încetare a existenţei. Filosofia aceasta ateistă, alimentează diminuarea demnităţii omului şi cu atât mai mult a trupului neînsufleţit. Dacă existenţa încetează, trupul fiind un simplu cadavru, de ce să nu scap de el, s-ar putea întreba un om care şi-a pierdut busola existenţei. Medicina contemporană crede că moartea este aceeaşi cu dispariţia: „medicina atee crede că moartea înseamnă dispariţie”[11]. Tocmai înţelegerea morţii trupeşti a omului determină raportarea pro sau contra incinerării. De aceea, revenirea la gândirea autentică cu privire la moarte şi la trup, ne oferă cadrele favorabile înţelegerii tainei morţii şi a păcatului incinerării.
I.3. Incinerarea de-a lungul timpului
Incinerarea s-a practicat din cele mai vechi timpuri la popoarele păgâne, aşa cum au atestat arheologii şi istoricii[12]. Odată cu căderea omului în păcatul neascultării, acesta gustă moartea. Apare această stare nefirească şi înspăimântătoare: moartea! În aceste condiţii, s-a născut ideea „ce facem cu trupul neînsufleţit?”. Sigur, răspunsul a venit de la Dumnezeu. Imediat după cădere Dumnezeu zice: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 9). Astfel, primul argument în favoarea înhumării este tocmai porunca lui Dumnezeu. Sigur, această practică a fost respectată în măsura în care omul a ţinut de Revelaţie.
Astfel, vedem că în Vechiul Testament înhumarea este practicată în mod general, incinerarea fiind considerată o faptă respingătoare şi un obicei idolatru[13]. Acest obicei se întâlneşte doar la popoarele care s-au îndepărtat de lumina Revelaţiei. Arheologii şi istoricii atestă faptul că incinerarea trupurilor celor morţi a fost o practică folosită din cele mai vechi timpuri la popoarele păgâne. Incinerarea nu este lipsită de sens, ci este încărcată de multă profunzime şi spiritualitate, arată filosofia lor cu privire la moarte şi la viaţa veşnică. Se pare că pe bătrânul continent european practica incinerării a fost introdusă de greci, apoi fiind preluată de romani[14]. Motivul este unul pur religios. Focul avea proprietatea de-a transforma trupul într-o substanţă cât mai apropiată de divinitate. Era purificator şi totodată transformator[15]. Arderea trupurilor morţilor a fost preluată apoi şi de alte popoare, inclusiv de geto-daci. Nu toate culturile lumii au practicat incinerarea, multe popoare aveau o preţuire deosebită pentru rămăşiţele pământeşti, ele fiind îmbălsămate şi înmiresmate din dorinţa de a rezista cât mai mult timp.
Odată cu apariţia creştinismului incinerarea s-a redus din ce în ce mai mult la neamurile care s-au botezat. S-a ajuns astfel ca incinerarea să fie interzisă prin lege. Trupurile defuncţilor fiind înhumate aşa cum a poruncit Dumnezeu şi cum ne-a arătat Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos care a fost aşezat în mormânt timp de trei zile. Cu timpul, îndepărtarea de credinţă şi de duhul creştinismului autentic, ortodox, a dus la reapariţia incinerării, de data aceasta fără substrat religios, ca la vechile popoare păgâne. De data aceasta alta este motivaţia incinerării. Reîntoarcerea la păgânescul obicei începe să se contureze în timpul Revoluţiei din Franţa din anul 1789, care a cauzat o adversitate faţă de creştinism şi de toate practicile sale. Incinerarea apare pe fondul lipsei credinţei în viaţa veşnică, pe de o parte, şi a sincretismului religios, pe de altă parte[16].
Primul crematoriu apare în Italia, la Milano, în anul 1874. De aici, practica incinerării cunoaşte un avânt puternic, ajungând în câteva decenii să existe 72 de crematorii doar în Europa, exceptând pe cele din Stele Unite ale Americii[17]. Omul occidental devine foarte atras de această metodă, act care a luat o amploare ameţitoare până astăzi. Incinerarea este în permanentă ascendenţă în ţările civilizate ale Occidentului. În România, primul crematoriu apare în 1924[18]. Astăzi, şi în ţara noastră se constată o creştere a actului incinerării, influenţă a mentalităţii ateiste.
După o succintă prezentare a datelor istorice cu privire la practicarea incinerării, trebuie să vedem care sunt argumentele pe care le aduc cei care sunt în favoarea acestei opţiuni. Cele mai importante motive invocare de aceştia ţin de igienă şi de economie, dar sunt şi altele: lipsa locurilor pentru cimitire, păstrarea cenuşii defunctului etc. Evident, aceste motive invocate nu au fundament real, fiind doar artificii care să distragă atenţia de la motivul real al optării pentru incinerare. S-a dovedit clar că cimitirele nu sunt focare de infecţie dacă se respectă minimele condiţii ale înhumării. De asemenea, a susţine că înhumarea este mai ieftină decât arderea este o minciună vădită. Se urmăresc beneficii economice pentru proprietarii de crematorii. Nu are sens să stăruim asupra motivelor invocate de aceştia atât timp cât ele nu au un fundament real.
În mod real, lucrurile stau cu totul altfel de cum le prezintă cei în favoarea incinerării. Dorinţa înhumării sau incinerării este legată de atitudinea omului faţă de viaţa viitoare[19]. În primul rând, acolo unde trupul este tratat ca lipsit de valoare, ca o bucată de carne, evident că se urmăreşte dispariţia lui după moarte. Omul nu mai priveşte trupul ca pe biserică sfinţită, ca botezat, miruns şi unit prin Împărtăşanie cu Mântuitorul Hristos, ci ca pe ceva care într-un moment aduce plăcere şi satisfacţie, iar de cele mai multe ori, mai ales când nu se mai poate desfrâna cu nimicurile lumii, multă durere şi suferinţă. Trupul este lipsit de valoare atunci când nu mai produce plăcere şi cu atât mai mult când rămâne fără viaţă. Aceasta este logica omului vânător de plăcere. Odată cu moartea trebuie să dispară şi trupul. Ce să faci cu un cadavru?
În al doilea rând, omul secularizat vrea să uite cu orice preţ de moarte. De evenimentul care îl aşteaptă pe fiecare dintre pământeni. Fuge de moarte, şi firesc este, numai că nu aleargă înspre Viaţă, ci se afundă chiar în braţele morţii veşnice. Moartea îl tiranizează în permanenţă, presiunea ei devine din ce în ce mai teribilă. Nu-i dă pace. Pe măsură de înaintează în vârstă realizează că moartea este mai aproape, că sursa plăcerii din trup se apropie de sfârşit. În această stare, aleargă să-şi satisfacă poftele egoiste cât mai poate, până epuizează ultima vlagă a trupului. Este o alergătură contra cronometru pentru a acumula cât mai multă plăcere. Profită pe cât poate de mâncare, de băutură, de confort şi, mai ales, de plăcerile desfrânării trupeşti sub toate formele ei. Omul dedat acestei existenţe limitate şi perisabile, vrea cu orice chip să uite de tot ceea ce i-ar putea aminti de moarte[20].
Când cineva vrea să uite de moarte, face tot ce este posibil să elimine toate elementele care i-ar putea aminti de acest eveniment care îl aşteaptă. De aceea, a incinera trupul înseamnă a purifica lumea de prezenţa amintirii morţii. Înhumarea constă într-un spaţiu anume în care se face, într-un cimitir. Cimitirul este cea mai vie imagine a morţii. Sfinţii Părinţi îl numeau şcoala şcolilor, pentru că aici găseşti filosofia cea adevărată a existenţei. În marile capitale, cimitirele sunt la periferie, bine ascunse după ziduri înalte. Pentru omul preocupat de viaţa veşnică, cimitirul nu este un loc sinistru, un spaţiu al morţii, ci un spaţiu în care moartea este biruită, în care învierea o să aibă ultimul cuvânt. Viaţa, nu moartea are ultimul cuvânt în istoria umanităţii. Din contră, pentru cel care s-a împătimit de chipul lumii acesteia, cimitirul este un loc sinistru, deprimant şi fără noimă. Omul contemporan vrea să-şi înlesnească trecerea sub tăcere a morţii, în acest sens: „este firesc să se urmărească şi dispariţia trupului omenesc mort. Îngroparea în mormânt păstrează nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar şi pe cea a morţii”[21].
I.4. Ascunderea morţii
Amintirea morţii este chinuitoare pentru acela care înţelege viaţa doar la nivelul acesta biologic, al satisfacerii poftelor. Pentru omul iubitor de lume, moartea devine cea care îi pune frână plăcerilor. Opus acestei concepţii materialiste şi ateiste, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au învăţat că gândul la ultimul moment al vieţii ne este aducător de mântuire. Cine se pregăteşte pentru moarte, o înfruntă uşor, cine trăieşte în Hristos Cel Răstignit şi Înviat, trece uşor prin moarte pentru că s-a unit cu Acela care a biruit moartea, a călcat moartea şi a sfărâmat porţile iadului. Sfântul Ioan Sinaitul ne învaţă că: „amintirea de moarte înseamnă o moarte zilnică; amintirea de vremea ieşirii sufletului este suspin e fiecare ceas. Teama de moarte este ceva firesc omului care îşi are originea în neascultare; spaima în faţa morţii este semnul că n-am făcut destulă pocăinţă pentru păcatele noastre… Virtuos este acela care aşteaptă moartea în fiecare zi”[22].
Frica morţii şi deci dorinţa ascunderii semnelor ei, domneşte doar în aceia în care păcatul se lucrează. Omul trupesc nu vrea să se gândească că moare, că se îmbolnăveşte şi că îmbătrâneşte. El vrea „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” aici, în această realitate căzută a existenţei. Nu caută slava ceea viitoare, ci pe aceasta trecătoare, amăgitoare şi devoratoare. Ar face orice să scape de amintirea morţii care îl mai înfrânează întrucâtva de la păcat. Nu vrea să vadă muribunzi, nu vrea să vadă morţi, nu vrea să vadă cimitire. Cu alte cuvinte, nu vrea să ştie că există moarte, că există un sfârşit. Omul care se consideră pe sine măsura tuturor lucrurilor, nu poate înţelege că nu este veşnic aici.
Evident, sufletul său tânjeşte spre nemurire, dar o caută în lucrurile cele de jos, cele pieritoare. Dorul omului de cer se manifestă, nu vrea moartea, vrea să trăiască. Dar pentru omul care boleşte de necredinţă şi afundat într-o viaţă împătimită nu decodifică corect frământarea sufletului său, o receptează ca o căutare de plăceri efemere. Lumea divertismentului, de asemenea, facilitează o astfel atitudine, a uitării de moarte. Încearcă cu orice chip să te distragă de la adâncirea în sinele tău, acolo unde te întâlneşti cu tine, cu sinele tău adevărat. Atunci masca ar cădea şi te-ai vedea cum eşti cu adevărat, nu în cel care pozezi de multe ori, într-o lume a reclamei şi publicităţii. Modul în care este gândită lumea, este falimentar în ceea ce priveşte sondarea sinelui şi a aflării sensului existenţei. Această interfaţă a lumii secătuite de duh, conduce la pierderea sensului vieţii, răstoarnă toată logica lumii. Urmăreşte divertismentul pentru a uita de responsabilitatea vieţii şi mai ales a morţii.
Pe fondul acestor considerente a apărut în epoca modernă practica incinerării. Vrea să scape cât mai repede de cadavru şi de toate cele ce presupune grija faţă de cei adormiţi, pentru a se întoarce în starea lui de confort, în care se vrea veşnic tânăr, sănătos şi nemuritor. Aşa au apărut toate aceste inginerii care promit cât mai multă plăcere şi cât mai puţină durere.
Necredinţa ne face captivii fricii şi ai dorinţei de a scăpa cumva de aducerea aminte a morţii. Doar în Hristos frica morţii este depăşită, pentru că întru El avem viaţa veşnică şi fericită în iubirea Preasfintei Treimi. Părinţii erau mereu cu gândul la moarte, iar acest lucru nu-i deprima, nu le tăia dinamismul, din contră, îi responsabiliza şi mai mult, îi umplea de dorinţa unirii cu Domnul Vieţii.
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a încredinţat că „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), ceea ce arată că condiţia umană nu este străină suferinţei. Dar ea trebuie înfruntată duhovniceşte. Omul prin nădejdea în Dumnezeu rezistă şi rămâne statornic în orientarea lui. Primeşte neplăcerile şi greutăţile vieţii, le rabdă şi le încadrează în împlinirea scopului celui după Dumnezeu. Precum observă Sfântul Ioan Gură de Aur, nădejdea în Dumnezeu pe toate le preschimbă. Deci, nădejdea creştină schimbă omului optica pe care o are asupra lumii, ridicând spre ceva mai presus de stricăciunea lumii acesteia, îi deschide orizontul spre Împărăţia lui Dumnezeu. Această schimbare de paradigmă, nu înseamnă că omul abandonează lumea şi lucrurile nepăcătoase din ea, ci faptul că el reuşeşte să abordeze în alt mod probleme cotidiene. Nădejdea nu îl înstrăinează de cotidian, nici nu îl hrăneşte cu iluzii sau cu aspiraţii nefondate, ci îl reaşează pe locul său de stăpân asupra lumii şi îl îndrumă spre scopul lui cel adevărat. Se raportează în mod corespunzător la realitatea ultimă a existenţei terestre.
Înfricoşătoare este moartea doar pentru acela care crede că totul se rezumă aici şi acum, că totul se consumă în limitele acestei realităţi văzute. Gândul că totul sfârşeşte odată cu moartea sigur că devine asfixiant.
Tocmai de aceea, în ţările dezvoltate ale lumii, se încearcă cu orice chip ascunderea morţii şi a tot ceea ce ne-ar putea aduce aminte de ea[23]. Societatea a evoluat în ultimele decenii cum nici nu s-a visat vreodată, beneficiile la care are omul acces sunt incredibile, dar acestea nu vin gratis. Pentru a se desfăta de ele, omul nu reuşeşte întotdeauna să menţină calea de mijloc şi, prin urmare, devine robul lor, nu mai reuşeşte să păstreze linia de plutire, normală, în care obiectele sunt făcute pentru om, pentru ajutorul lui, nu invers. În loc să se folosească de mijloacele moderne, omul ajunge fie stăpânit de ele, omul a ajuns, astfel, prizonier imanentului. Omul trebuie să muncească pe brânci, de dimineaţa până seara, pentru a-şi permite să se bucure de ceea ce lumea îi poate oferi. Apoi realizează că moare. Odată intrat în malaxorul lumii acesteia, omul nu mai poate avea parte de pace, pentru că în permanenţă este preocupat să strângă cât mai multe lucruri, îşi lipeşte inima de lucrurile acestea limitate şi efemere. Mântuitorul Iisus Hristos zice foarte clar în Sfânta Evanghelia: „căci unde este comoara ta, acolo va fi inima ta” (Matei 6, 21). Cu greu se mai poate ieşi din această logică „a avea” cât mai multe.
Atinse unele dorinţe, în sfârşit, când omul să se bucure de ele, realizează că viaţa a trecut şi se aproprie moartea. Cum nu poate da timpul înapoi, măcar să şteargă urmele morţii pentru a se bucura de plăcerile lumeşti cât mai are vreme.
Incinerarea sau arderea completă a trupului este una dintre metodele omului secularizat şi bulversat de a scăpa de gândul morţii, că şi el o să moară. Că azi este, dar mâine poate să fie în mormânt. Tăgăduirea vieţii veşnice este sursa inepuizabilă de deznădejde, a simplei de sens. Ce sens are viaţa dacă ea se termină odată cu moartea? De ce să nu mă dedau la toate patimile dacă viaţa mea se termină? Sunt frământările oamenilor de azi, a căror busolă nu le mai indică bine scopul şi chemarea. Arderea morţilor vădeşte această lipsă a sensului. Incinerarea devine firească pentru acela care crede că totul se termină odată cu despărţirea sufletului de trup.
I.5. Omul ca inel de legătură între creaţie şi Dumnezeu
Omul a fost văzut ca acela care trebuie să înalţe materia spre Dumnezeu, să o transfigureze, cât şi propriul trup, să-l sfinţească[24]. Este limpede că trupul nu este organul plăcerilor egoiste şi păcătoase, aşa cum l-au înţeles unii din cauza întunecării minţii lor. Întruparea Mântuitorului Hristos ne arată foarte clar ţelul omului, truda spre care trebuie să se nevoiască omul, îndumnezeirea. El este modelul omului desăvârşit, aşa cum l-a gândit Dumnezeu de la început. Hristos este plinirea umanului.
Strădania omului trebuie să fie spre dobândirea harului, a Duhului Sfânt. Cum să ne mai gândim atunci la incinerare? Să ardem trupul care s-a făcut casă Duhului? Omul autonom a eşuat în înţelegerea acestei mai taine, a lucrării la îndumnezeire, la umplerea de har, de energie dumnezeiască. Este cu neputinţă să ne gândim la practica incinerării dacă suntem bine ancoraţi în realitatea duhovnicească. Pentru creştin, este o nebunie.
Pentru filosofia lumii ateiste, omul este preotul propriilor plăceri păcătoase. Este slujitorul trupului, robului cărnii. Să mănânce bine, să bea bine, să aibă cât mai multe experienţe erotice. Toate acestea îl transformă pe om într-un preot idolesc, slujitor la trupul devenit dumnezeu. Abandonează sensul pentru care există. Visează şi vânează himere, se amăgeşte pe sine însuşi. Normal că dintr-un trup făcut templu a toată necurăţia, nu se mai străvede valoarea lui eternă. Se abuzează de el la maxim ca mai apoi, la sfârşit, să-l facă să dispară în foc, ca o purificare.
Noima creştinului este de a lucra la sfinţirea materiei, a o ridica la Dumnezeu. Trupul său trebuie să devină templu al harului dumnezeiesc. Toată strădania lui este spre a lucra în acest scop. El înţelege că starea în care se află, cea căzută, nu este cea firească, ci cea „rănită”[25] şi caută să fie vindecat de această stare anormală. Se aproprie de Acela care îl poate vindeca, de Mântuitorul Iisus Hristos, Doctorul Desăvârşit care tămăduieşte toată boala şi neputinţa omenească. Conştient de acest fapt, devine co-lucrător cu Dumnezeu la tămăduirea şi sfinţirea lui. Devine, astfel, preot la îndumnezeirea propriului suflet şi trup.
Preoţia la care este chemat fiecare om este deci aceea a despătimirii, a iluminării şi a îndumnezeirii. Pentru aceasta, mai ales în prima fază, a despătimirii este nevoie de asceză în duhul ortodox. Treapta făpturii este lupta până la sânge împotriva păcatului şi a eforturilor ascetice, până a se ajunge la starea desăvârşirii. În acest sens redăm în continuare un text al Părintelui Stăniloae pe care îl consider edificator : „la starea de desăvârşire şi de unire tainică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungate eforturi sau nevoinţe, iar eforturile care nu tind spre încoronarea cu acel moment final al nevoinţelor, sau spre unirea tainică cu Dumnezeu, apar ca un lucru fără scop”[26]. Trupul este motorul sufletului, este acela prin care sufletul se manifestă şi prin care se sfinţeşte.
Omul, preotul materiei şi al propriului trup este invitat să lucreze la transfigurarea acestora. Trupul nu este făcut pentru dispariţie, pentru o viaţă întinată de patimi, de iraţionalitate. Se cere o viaţă raţională, după sensul pe care l-a aşezat Dumnezeu. Pentru aceasta se cere asceză. Legătura dintre: „nevoinţe şi unirea tainică cu Dumnezeu este şi mai strânsă decât cea dintre drum şi ţintă, întrucât, deşi trăirea acelei uniri se înfăptuieşte la capătul final al tuturor străduinţelor ascetice, aurora ei în suflet începe de mai înainte, în cursul acelor nevoinţe. Deci, perfecţiunea creştină cere un şir întreg de străduinţe până la dobândirea ei. Apostolul Pavel compară aceste străduinţe cu exerciţiile trupeşti la care se supuneau atleţii pentru a deveni biruitori în lupte. Sfântul Apostol Pavel a folosit icoana vechilor exerciţii trupeşti pentru a caracteriza nevoinţele creştinului în vederea dobândirii desăvârşirii”[27].
I.6. Grija Bisericii Ortodoxe pentru trupul repausat
Originea omului determină în mod fundamental raportarea la persoana umană. Doar antropologia ortodoxă preţuieşte atât de mult pe om în integralitatea sa. În primul rând, ea respectă porunca dată de Dumnezeu: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 9). Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a fost aşezat în mormânt timp de trei zile. Pilda Lui a fost urmată de toţi creştinii din toate timpurile şi din toate locurile: „susţinerea practicării îngropării în opoziţie cu incinerarea se poate găsi în însăşi înmormântarea lui Hristos în vederea învierii trupeşti, ca şi în învierea lui Lazăr. Credinţa iudaică afirmă că la patru zile după moartea unui trup, s-a stabilit deja descompunerea ireversibilă, Înviindu-şi prietenul în acel moment, Iisus demonstrează stăpânirea Sa asupra vieţii şi stricăciunii. O astfel de demonstraţie nu s-ar fi putut face, desigur, dacă Lazăr ar fi fost incinerat. Faptul că el a fost înviat cu trupul dintr-un mormânt, prefigurează atât învierea lui Iisus Însuşi, cât şi învierea generală a morţilor”[28].
De altfel, întreaga Sfântă Scriptură dă mărturie despre practica înhumării, considerând incinerarea un act păgân şi idolatru. Pe aceleaşi coordonate privesc şi Sfinţii Părinţi înhumarea. Nu găsim nicăieri la Părinţi vreo mărturie în favoarea incinerării. În unanimitate ei vorbesc despre înmormântarea trupurilor şi nicidecum de incinerarea acestora.
Slujba înmormântării şi slujbele parastaselor ilustrează învăţătura Bisericii despre moarte şi despre preţuirea trupului. Trupurile neînsufleţite sunt prohodite, sunt cădite, fiind înconjurate cu multă sfială de cei dragi, de familie, de prieteni şi de cunoscuţi. În timpul slujbei se dă mortului ultima sărutare, ceea ce arată în mod desăvârşit preţuirea de care se bucură în cultul ortodox.
Nu este privit ca un cadavru de care să te îngrozeşti, ci ca o icoană. Slava sărutării celei mai de pe urmă este plină de profunzime şi de duioşie, care prezintă dialogul celui adormit cu cei de faţă, în care acesta îşi prezintă starea şi cere rugăciunea tuturor pentru el. În continuare o redăm: „Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Judecătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări sau se va ruşina. Ci vă rog toţi şi cu stăruinţă cer vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos – Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii”[29]. Trupul este aşezat apoi cu mare cinste în mormânt. Trupurile neînsufleţite nu sunt abandonate şi uitate. Locurile de veci sunt îngrijite, la ele ne adunăm să înălţăm rugăciuni pentru cei plecaţi dintre noi, ele devin un loc de pelerinaj.Prohodirea mortului este plină de semnificaţie şi sens. Este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Bisericii. Ea prezintă toată istoria omului, atât cea din cadrele temporalităţii cât şi cele care se vor întâmpla.
I.7. Motivele pentru care incinerarea este respinsă de Biserica Ortodoxă
Cine optează pentru incinerare îşi neagă propriul botez. Incinerarea este străină de viaţa în Hristos, de viaţa duhovnicească. Omul care îşi manifestă opţiunea în viaţă fiind pentru incinerare după ce va muri, renunţă de bunăvoie la grija părintească a Bisericii şi a îmbrăţişat concepţii seculare şi ateiste. El însuşi refuză slujba înmormântării şi a tuturor celorlalte pomeniri pe care Biserica le săvârşeşte pentru fiii ei care rămân în ascultare de ea până la sfârşit: „Biserica nu îşi impune credinţa şi ritualurile ei celor străini de ea. Dar nici cei străini de ea nu trebuie să îi ceară să binecuvinteze opţiunile făcute după bunul lor plac. Arderea trupului neînsufleţit poate fi aleasă în mod liber, dar nu poate fi transformată într-un act bisericesc. Însă poziţia Bisericii faţă de ea nu poate să nu fie una negativă”[30].
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae are un cuvânt magistral referitor la înhumare şi o poziţie fermă împotriva incinerării care nu este alta decât poziţia Bisericii Ortodoxe: „trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc”[31].
Incinerarea este lipsită de sens şi condusă de o iraţionalitate dominată de patimi şi de necredinţă: „În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştin. Ea arată totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu cred în nimic”[32].
Optarea pentru incinerare înseamnă negarea credinţei Revelate. Incinerarea nu constituie o chestiune dogmatică, dar aceasta nu înseamnă că nu are legătură cu învăţătura dogmatică a Bisericii. Alegerea incinerării reprezintă o aderare la o învăţătură străină de duhul creştinismului[33]. Optarea pentru incinerare pune o pecete peste o concepţie care nu este în noima credinţei ortodoxe: „arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea, îşi ard trupurile după moarte numai cei ce îşi închipuie că totul sfârşeşte cu moartea şi că după moarte nu mai este nimic”[34].
De aceea, poziţia Bisericii este foarte fermă în acest sens, alegerea incinerării înseamnă o apostazie, o nesocotire şi împotrivire faţă de tradiţia Bisericii. Din acest considerent, slujba prohodirii şi a parastaselor nu se săvârşeşte pentru cei care sunt incineraţi[35].
Sfintele moaşte evidenţiază în modul cel mai limpede cu putinţă valoarea trupului. Ele vădesc lucrarea harului dumnezeiesc în om. Ele dau mărturie despre faptul că fiecare om este chemat să fie templu al Duhului Sfânt, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 6, 19). Omul este chemat, trup şi suflet, să devină biserică sfinţită a Marelui Dumnezeu.
Sfintele Moaştele sunt pline de sfinţenia Duhului care a sălăşluit în persoana sfântului încă din timpul vieţii, iar acum lucrează prin rămăşiţele trupeşti felurite minuni. Din aceasta înţelegem valoarea trupului uman şi iraţionalitatea incinerării. Trupul este chemat la sfinţire, la împărtăşirea de energia necreată: „sfinţenia trupului uman este manifestată în modul cel mai evident de rămăşiţele nestricăcioase ale sfinţilor”[36].
Sfinţii au fost preoţi la transfigurarea propriului trup, colaboratori ai lui Dumnezeu. Ei s-au deschis lucrării harului: „aceşti sfinţi erau atât de mult sfinţiţi şi transfiguraţi de către Duhul Sfânt ce sălăşluia în dânşii, încât şi trupurile lor poartă, semnele sfinţeniei şi servesc drept izvor de putere sfinţitoare şi vindecătoare pentru credincioşi chiar şi astăzi. Astfel, ei sunt martori ai adevărului că fiecare creştin e chemat să fie cu trupul şi cu sufletul un templu al Sfântului Duh”[37]. Sfinţii s-au împărtăşit de viaţa dumnezeiască, au participat la aceasta şi astfel şi-au sfinţie şi trupul. Numai Dumnezeu este Sfânt prin fire, El fiind sursa sfinţirii, iar sfinţii sunt aceia care s-au făcut părtaşi acestei lucrări. Toţi suntem chemaţi spre aceasta, toţi trebuie să tânjim spre această realitate şi lucrare a harului[38]
De asemenea, moaştele sfinţilor prevestesc viaţa care se va arăta la sfârşitul veacurilor. Menţinerea incoruptibilităţii lor „este o arvună a viitoarei incoruptibilităţi a trupurilor întregi după înviere şi după deplina lor îndumnezeire. Ele se menţin necoruptibile pentru că în ele se menţine o putere dumnezeiască din vremea când trupurile lor erau unite cu sufletul… Moaştele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere”[39].
Moaştele sunt dovezi de netăgăduit a existenţei de dincolo de lumea aceasta, a vieţii viitoare. Prin urmare, Sfintele Moaşte arată, pe de o parte, valoarea trupului, fiind un argument primordial în favoarea înhumării şi împotriva incinerării, şi pe de altă parte, ne arată spre ceea ce toţi ar trebui să devenim. Moaştele sfinţilor „arată că sufletul personal al lor şi harul Sfântului Duh din ei rămân mai departe într-o legătură cu trupurile lor”[40].
Puterea dumnezeiască lucrează prin trupurile sfinţilor, ceea ce evidenţiază valoarea trupului: „puterea dumnezeiască ce lucrează prin trupurile sfinţilor după moarte e o continuare, dar şi o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cât erau în viaţă”[41].
Înţelegând învăţătura ortodoxă despre Sfintele Moaşte, ne este uşor să înţelegem de ce practica incinerării este străină de realitatea vieţii duhovniceşti şi neacceptată de Biserica noastră: „Acolo unde trupul mort este considerat rămăşiţă pământească cinstită a existenţei umane, este firesc ca acesta să se cinstească. Acolo şi îngroparea sau, mai apoi, păstrarea osemintelor este ceva sacru. De altminteri cunoaştem astăzi că osemintele, deşi uscate, menţin vie identitatea biologică a celui mort, pe când cenuşa nu. Acolo unde, însă, trupul omenesc mort este tratat ca un hoit macabru, este firesc să se urmărească dispariţia lui. În acest din urmă caz nu se disting simboluri, ci obiecte naturale cu valoare utilitaristă ori financiară. Şi, odată cu problemele marilor centre urbane, este mai logică şi mai practică arderea morţilor”[42].
În Tradiţia noastră Ortodoxă, trupul nu este desconsiderat cadavru, ci se bucură, aşa cum am arătat şi până acum, de multă preţuire. El nu produsul evoluţionismului, ci creaţia lui Dumnezeu. Omul în integralitatea sa este trup şi suflet este creaţia de mare preţ a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, grija Bisericii faţă de trup, preţuirea şi cinstirea lui este atât de importantă, atât în viaţă cât şi după moarte.
După despărţirea sufletului de trup, acesta nu este aruncat, abandonat, ci îngrijit cu multă atenţie. Nu este ars, deci nu se doreşte dispariţia lui forţată, epurarea lui, ci punerea în pământ, desfacerea în elementele din care a fost alcătuit. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte foarte clar despre acest lucru: „se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune;/ Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru stricăciune, înviază întru putere;/ Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”( I Corinteni 15, 42-44).
De aceea trupul nu este incinerat, ci pus în pământ ca bobul de grâu pentru a muri şi a învia, a aduce roadă bogată atunci când se va ridica din mormânt. Trupul nu este destinat incinerării, ci transfigurării. La A Doua Venire a Mântuitorului Hristos trupurile vor căpăta o nouă înfăţişare, una duhovnicească. Sufletul se va uni cu trupul şi astfel se vor înfăţişa înaintea Dreptului Judecător pentru a-şi lua răsplata sau pedeapsa pentru cele lucrate în viaţa pământească[43]. Trupul este deci destinat slavei şi lumii dumnezeieşti. Nesocotirea trupului înseamnă nesocotirea demnităţii umane şi implicit a lui Dumnezeu, care a destinat trupul şi sufletul bucuriei veşnice în iubirea Preasfintei Treimi.
Evenimentul ultim al istoriei ne revelează importanţa pe care trebuie să o avem faţă de trup. El nu este instrumentul plăcerilor păcătoase şi al tuturor pornirilor firii căzute şi rănite de păcat, ci raţiunea lui constă în aceea a sfinţirii, a îndumnezeirii. Noi ne „înmormântăm cu Hristos prin ritualul Bisericii şi aşteptăm învierea trupească şi participarea cu El la Slava Sa. Aşadar, este important din punct de vedere teologic, să păstrăm continuitatea între trupul fizic viu şi condiţia lui după moarte”[44]. În lumina aceasta înţelegem valoarea trupului care este destinat slavei dumnezeieşti şi nu incinerării, practică păgână şi idolatre.
CONCLUZII
Biserica Mântuitorului Hristos, înţelegând valoarea persoanei umane, trup şi suflet, acordă o preţuire deosebită trupurilor morţilor. Trupul omului este botezat, este miruns şi împărtăşit, ceea ce înseamnă că este curăţit şi sfinţit. Putem vorbi astfel de o dimensiune liturgică a trupului. Omul nu este numai o bucată de carne, izvor al plăcerilor, ci este biserică sfinţită, templu în care sălăşluieşte Duhul Cel Sfânt. De aici izvorăşte grija atentă a Bisericii pentru trupul omului.
Pe parcursul lucrării, am prezentat că omul este creaţia de mare preţ a lui Dumnezeu, de unde îi vine marea demnitate dar şi responsabilitate. Acest aspect este surprins foarte bine de Tradiţia Ortodoxă. De asemenea, am reliefat preţuirea de care se bucură trupului morţilor. Trupul nu este lipsit de valoare nici după moarte, nu este privit ca un cadavru, ci este prohodit, tămâiat, înconjurat cu multă delicateţe de cei dragi, sărutat şi, în cele din urmă, aşezat în groapă pentru ca mai apoi să învieze întru slavă atunci când se va arăta Fiului Omului. Trupul neînsufleţit este preţuit, nu ars.
Moartea nu înseamnă dispariţie, întoarcere în nefiinţă, ci reprezintă marea trecere în lumea veşnică. Este puntea care ne conduce de aici pe un alt plan al existenţei. Dacă totul încetează cu moartea, atunci este firesc să dorim şi dispariţia trupului, însă dacă moartea este doar o trecere spre planul ceresc, atunci arderea trupurilor apare lipsită de sens.
Un ultim aspect care trebuie menţionat acum este că omul secularizat de astăzi încearcă să scape cu orice chip de amintirea morţii. În încercarea sa disperată să fugă de moarte, pe care o înţelege ca dispariţie completă, vrea să treacă cu vederea toate elementele care i-ar putea aduce aminte că într-o zi o să trăiască şi el experienţa morţii. Incinerarea apare, în acest sens, tocmai ca o modalitate de a şterge urmele morţii. Omul trupesc nu vrea să se gândească că moare, că se îmbolnăveşte şi că îmbătrâneşte. Ar face orice să scape de amintirea morţii care îl mai înfrânează întrucâtva de la păcat. Dimpotrivă, o viaţă în Hristos înseamnă o moarte liniştită, în braţele lui Dumnezeu
Aşadar, Biserica nu poate accepta incinerarea, deoarece aceasta practică nesocoteşte valoarea trupului şi credinţa în viaţa veşnică. Teoriile ce animă lumea de azi, îl privesc pe om din perspectiva antropologiei ateiste, deci fac din om un beneficiar al evoluţionismului, un produs al hazardului. De aceea se şi propune ca mod de viaţă o existenţă împătimită şi lipsită de credinţă. Din perspectiva Ortodoxă, omul este chemat la sfinţire, la îndumnezeire, nu la incinerare. Cultul divin, Sfintele moaşte şi întreaga învăţătură a Bisericii Ortodoxe arată dimensiunea duhovnicească a persoanei umane, fiind în acelaşi timp argumente clare împotriva practicii incinerării. Fidelă revelaţiei dumnezeieşti, Biserica mărturiseşte pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii valoarea omului, preţuirea trupului morţilor şi condamnă în mod ferm incinerarea, ca sacrilegiu la adresa demnităţii persoanei umane create de Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIA
I. Izvoare
I.1. Texte biblice
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008.
I.2. Texte patristice
1. SFÂNTUL GRIGORIE DE NISSA, Despre pruncii morţi prematur, către Hierios, în Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, 30, traducere, introduceri şi note de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
2. SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, Scara Raiului, traducere de ÎPS Nicolae Corneanu, Editura Învierea, Timişoara, 2016.
3. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări, VIII, 5, în Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, 17,traducere, introduceri şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.
I.3. Texte liturgice
1. Panihida, Slujba înmormântării mirenilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.
II. Dicţionare
IBRIA, Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă: A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.
III. Lucrări de specialitate
1. BRECK, Pr. Dr. John, Darul sacru al vieţii, ediţia a doua revizuită, traducere de PS Irineu Pop, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003.
2. CHIRILĂ, Dr. Pavel, Conceptul de medicină creştină, volumul I, Editura Christiana, Bucureşti, 2008.
3. CLEMENT, Olivier, Trupul morţii şi al slavei, traducere de Eugenia Vlad, Editura Christiana, Bucureşti, 1996.
4. CRISTEV, Diana, Idei şi rituri funerare în lumea greco-romană, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 2002.
5. ICĂ, Ioan I. Jr., MARANI, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 186.
6. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005.
7. LARCHET, Jean-Claude, Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace…, Editura Basilica, Bucureşti, 2012.
8. IDEM, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de: Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2006.
9. IDEM, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, traducere de: Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2006.
10. MANTZARIDIS, Georgios, Morala Creştină, traducere de Diac. Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004.
11. NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă”, traducere de Diac. prof. dr. Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2009.
12. PANATI, Charles, Cartea sfârşiturilor, traducere de Octav Ciucă, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2005.
13. PRELIPCEANU, Vladimir, „În legătură cu problema incinerării”, în Revista BOR, anul XCV (1967), nr. 11-12.
14. SCRIBAN, Iuliu „Mişcarea împotriva arderii morţilor”, în Revista BOR, anul XLII (1924), nr. 2..
15. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru „Incinerare”, în Telegraful Român, anul LXXXVIII (1940), nr. 3.
16. IDEM, Ascetica şi mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1993.
17. IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010.
18. IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010.
III. Surse electronice
1. http://www.historia.ro/sectinune/general/articol/incinerare-sau-inhumare-istoria-controversei-starnita-de-moartea-lui-sergiu-nicolaescu (consultat la data 08.01.2022, ora 19:30).
2. http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/hotărări-ale-sfantului-sinod-privind-inhumarea-in-biserica-ortodoxa-romana-73836.html (consultat la data 11.02.2022, ora 22:50).
3. http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasă/documentar/incinerare-desconsidera-demnitatea-trupului-16174.html (consultat la data 11.02.2022).
[1] Ioan I. ICĂ Jr., Germano MARANI, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 186.
[2] Georgios MANTZARIDIS, Morala Creştină, traducere de Diac. Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 409.
[3] IBIDEM, p. 410.
[4] SFÂNTUL GRIGORIE DE NISSA, Despre pruncii morţi prematur, către Hierios, în Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, 30, traducere de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 416.
[5] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă”, traducere de: Diac. prof. dr. Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 69.
[6] SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări, VIII, 5, în Colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, 17,traducere de: Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 428.
[7] John BRECK, Darul sacru al vieţii, ediţia a doua revizuită, traducere din limba engleză de PS Irineu Pop, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 19.
[8] Georgios MANTZARIDIS, op. cit., p. 501.
[9] IBIDEM, p. 502.
[10] Panihida, Slujba înmormântării mirenilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, pp. 41-42.
[11] Pavel CHIRILĂ, Conceptul de medicină creştină, volumul I, Editura Christiana, Bucureşti, 2008, p. 13.
[12] http://www.historia.ro/sectinune/general/articol/incinerare-sau-inhumare-istoria-controversei-starnita-de-moartea-lui-sergiu-nicolaescu (consultat la data 08.01.2022, ora 19:30).
[13] Georgios MANTZARIDIS, op. cit., p. 522.
[14] Charles PANATI, Cartea sfârşiturilor, traducere de: Octav Ciucă, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2005, p. 35.
[15] Diana CRISTEV, Idei şi rituri funerare în lumea greco-romană, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 2002, p. 33.
[16] Jean-Claude LARCHET, Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace…, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, p. 315.
[17] Vladimir PRELIPCEANU, „În legătură cu problema incinerării”, în Revista BOR, anul XCV (1967), nr. 11-12, p. 1190.
[18] Iuliu SCRIBAN, „Mişcarea împotriva arderii morţilor”, în Revista BOR, anul XLII (1924), nr. 2, p. 111.
[19] Georgios MANTZARIDIS, op. cit., p. 522.
[20] IBIDEM, p. 506.
[21] IBIDEM, p. 523.
[22] SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, Scara Raiului, traducere de: ÎPS Nicolae Corneanu, Editura Învierea, Timişoara, 2016, p. 157.
[23] Georgios MANTZARIDIS, op. cit., p. 506.
[24] Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, pp. 20-23.
[25] Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 5.
[26] Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi mistica ortodoxă, volumul I, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1993, p. 8.
[27] IBIDEM, p. 8.
[28] John BRECK, op. cit., pp. 308-309.
[29] Panihida, op. cit., p. 49.
[30] Georgios MANTZARIDIS, op. cit., p. 525.
[31] Dumitru STĂNILOAE, „Incinerare”, în Telegraful Român, anul LXXXVIII (1940), nr. 3, 14 ianuarie, p. 1.
[32] IBIDEM, p. 1.
[33] http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasă/documentar/incinerare-desconsidera-demnitatea-trupului-16174.html (consultat la data 17.02.2022, ora 21:27).
[34] Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 377.
[35] http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/hotărări-ale-sfantului-sinod-privind-inhumarea-in-biserica-ortodoxa-romana-73836.html (consultat la data 17.02.2022, ora 22:50).
[36] John BRECK, op. cit., p. 310.
[37] IBIDEM, p. 310.
[38] Jean-Claude LARCHET, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, traducere de: Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 42.
[39] Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 366.
[40] IBIDEM, p. 366.
[41] IBIDEM, p. 367.
[42] Georgios MANTZARIDIS, op. cit., p. 522.
[43] Ion BRIA, Dicţionar de teologie ortodoxă: A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 219.
[44] John BRECK, op. cit., p. 310.
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet