Închinare la steaua Mihai Eminescu

Pr. Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor prolific și luminat care a trecut prin calvarul desțărării, ca milioanele de conaționali din zilele noastre, argumenta infailibil în memoriile sale trecerea la viața cea de după lepădarea efemerelor veștminte  (bietele „tunici de piele“ pe care mulți dintre noi atîta le îngrijim și le slăvim cu vană osîrdie!) ca data cea mai importantă din biografia omenească. Nu ziua de naștere, cum e serbată de majoritatea dintre noi, ci trecerea la adevărata existență pe care Sfinții o primesc martiric, așa cum o dovedește viața lor și așa cum e consemnată în calendare. Încununarea aceasta, după cum ne-au atestat-o istoricii, era așteptată cu imensă bucurie de strămoșii noștri, scandalizîndu-i pînă la dispreț și revoltă pe contemporanii lor, pe cît de lacomi, hoți și trufași, pe atît de ignoranți și împietriți la minte și la inimă.    

Cu aceste fugitiv evocate gînduri, îmbătat de mireasma dumnezeiască a florilor de tei (teiul sfînt să-și scuture creanga), întîmpin ziua miezului de cireșar ce e trecută în dicționare și manuale ca moment al ridicării la ceruri a lui Mihai Eminescu. E ziua în care trupul său a trecut în cele (sub)lumești, mizerabile, meschine, pe care le-a disprețuit îndeajuns în scrierile sale, dar sufletul i s-a înălțat la Cer, asemenea Celui al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos – moment deloc întîmplător vecin, sărbătorit deunăzi.

Cum, dar, să jelim, să ne tînguim, să ne împiedicăm într-o asemenea zi în enumerarea pătimirilor pregătite cu minuție de uneltele potrivnicilor acestui om genial aproape neobservat de contemporanii săi, însă deopotrivă adorat și hulit de-a lungul vremii, chiar și-n zilele noastre, de către școliți inși luminați ori de către mărunți și invidioși „nătărăi“, „mișei“ ce vor să fie băgați și ei în seamă?…

Deși n-are încă în România un Institut Mihai Eminescu, precum le-au înființat alte nații genialilor creatori care le reprezintă, să recitim-recităm versurile profetice din Scrisoarea III și să privim cu luare-aminte în jurul nostru spre a ne feri de: Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii, / Măști cu toate de renume din comedia minciunii ori spre a-i identifica pe: Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă / Quintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă.

Într-adevăr, e groaznic de constatat că păpușarii ce se cred „elite“, tot vînturînd idei globaliste pe la felurite forumuri, sînt actuali Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, / În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie dar, vai nouă, aceștia  Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie! Fără demnitate și fără credință-n Dumnezeu, cei „aleși“ să ne conducă țara în prezent îi imită necondiționat pe șefii lor și se suprapun portretului colectiv anticipat genial:

Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,

Unde spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri

Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri…

            Trecerea la viața de după viață a lui Mihai Eminescu, pe care văzători cu duhul o asemuiau aceleia a Sfinților Români, n-ar trebui să ne întristeze, chiar dacă ea s-a produs prea devreme după judecata noastră îngust-omenească.

Mihai Eminescu a fost un genial gînditor-scriitor, la fel de valoros ca poet, prozator, dramaturg ori gazetar. Astăzi Opera lui – mai ales cea postumă – stă la dispoziția oricui e vrednic s-o citească. În privința caietelor și manuscriselor încă necercetate – multe dispărute, fiind înghițite de invidia rapace a „protectorilor“ săi – ele constituie o sursă continuă de inspirație.

Emblematică e creația pe care o așez, pios, în finalul acestei intervenții publicistice (pentru care-i cer iertare lui Mihai Eminescu, cel Care ne privește acum liniștit din Ceruri, asemenea unei stele):

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atît de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie;

Era pe cînd nu s-a zărit,

Azi o vedem și nu e.

Tot astfel cînd al nostru dor

Pieri în noapte-adîncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmărește încă.

(1 undrea 1886).

București, 15 cireșar 2024

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet